Decizia nr. 2046/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva încheierii nr. 159/2017 a Tribunalului Bihor

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, la data de 07 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D., S.C. E. S.R.L. Timișoara, S.C. F. S.R.L. Timișoara, obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 20.000 euro, cu titlu de daune materiale și a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1349 din C. civ. și pe cele ale art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. Prin încheierea nr. 159 din 23 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției I civile a Tribunalului Bihor, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea secției a II-a civile a Tribunalului Bihor. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor, secția II-a civilă, la data de 22 noiembrie 2017, sub nr. x/2017*. Prin sentința nr. 10/C din 12 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției a II-a civile a Tribunalului Bihor, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea secției I civile a Tribunalului Bihor, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență între secții, a fost suspendată judecarea cauzei și a fost sesizată Curtea de Apel Oradea în vederea emiterii regulatorului de competență. Prin sentința nr. 2/C din 30 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit competența de soluționare a litigiului, în favoarea secției I civile a Tribunalului Bihor. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, la data de 6 februarie 2018, sub nr. x/2017**.

Hotărârea pronunțată la fond Prin sentința civilă nr. 73/C/2020 din 30 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., S.C. E. S.R.L. Timișoara, S.C. F. S.R.L. Timișoara. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 15.100 RON, cu titlu de daune materiale și a sumei de 80.000 euro, cu titlu de daune morale. A fost admisă în parte cererea expertului G. de majorare a onorariului de expert. Au fost obligați pârâții B. și S.C. F. S.R.L. la plata către expertul G. a diferenței de onorariu în cuantum de 3000 RON.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 699/A/2021 din 27 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta D., împotriva încheierii de ședință din data de 25 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosarul nr. x/2017. Au fost admise apelurile declarate de apelanții S.C. F. S.R.L., B. și D., în contradictoriu cu intimații A., C., S.C. E. S.R.L. Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 73/C din 30 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâților în solidar la plata către reclamant a sumei de 15.100 RON, cu titlu de daune materiale, a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâților B. și S.C. F. S.R.L. la plata către expertul G. a diferenței de onorariu în cuantum de 3000 RON, l-a obligat pe expertul G. la restituirea către apelantul B. a sumei de 6000 RON, achitată în plus față de onorariul definitiv stabilit de prima instanță, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate și l-a obligat pe intimatul A. la plata către apelantul B. a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 699/A/2021 din 27 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, au declarat recurs pârâții B. și S.C. F. S.R.L., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, pentru a analiza dacă există și alte persoane răspunzătoare de producerea prejudiciului cauzat reclamantului A.. În dezvoltarea motivului de recurs, recurenții au învederat că hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale, date cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1003 C. civ. din 1864, în vigoare la data producerii accidentului, raportat la art. 19 alin. (2) C. proc. pen., care stabilește în mod limitativ persoanele împotriva cărora se exercită acțiunea civilă. Recurenții au opinat că instanțele de fond în mod greșit au soluționat cauza, reținând autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale pronunțate în dosarul penal nr. x/2010, deoarece în acest dosar s-a reținut că fapta pârâtului B. nu constituie infracțiune, nefiind prevăzută de legea penală, iar acțiunea din prezentul dosar este pur civilă. În dosarul penal, acțiunea civilă nu poate fi exercitată decât împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente, potrivit art. 19 alin. (2) C. proc. civ., iar nu și împotriva altor persoane a căror culpă concurentă a dus la producerea vătămării, în măsura în care aceste persoane nu au calitatea specială cerută de lege. Or, prezenta acțiune obliga instanța civilă să examineze în ce măsură, în afara inculpatului și a părții responsabile civilmente din procesul penal, există și alte persoane răspunzătoare de producerea prejudiciului cauzat reclamantului; astfel, instanța era datoare să stabilească eventuala culpă concurentă a altor persoane care nu au fost chemate în judecată de către reclamant, cu atât mai mult cu cât din probele administrate în procesul penal și în prezenta cauză a rezultat culpa concurentă a reclamantului. Au mai arătat că, potrivit art. 22 alin. (3) teza I C. proc. civ., coroborat cu art. 78 alin. (1) din același cod, judecătorul putea dispune, din oficiu, introducerea în cauză a altor persoane, însă instanțele de fond au avut în vedere doar hotărârea penală, care din punct de vedere al laturii civile era limitată doar la analizarea culpei inculpatului și a părții responsabile civilmente, reținând greșit că se opune puterea de lucru judecat. Recurenții au mai arătat că nu au invocat lipsa culpei proprii în producerea prejudiciului suferit de reclamant, însă se impunea introducerea în cauză a mai multor persoane, a căror culpă a fost reținută în raportul de expertiză în protecția muncii efectuat în cauză, respectiv a S.C. Cetatea Nouă S.R.L., beneficiarul lucrării, S.C. H. S.R.L., antrepenor, S.C. I. S.R.L., manager proiect J., a cărei denumire actuală este S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.R.L., diriginte de șantier M., și S.C. N. S.R.L. - O.. În continuare, recurenții au prezentat aspecte de fapt din cuprinsul raportului de expertiză în protecția muncii efectuat în cauză, a rapoartelor de expertiză întocmite în dosarul penal, a declarațiilor date de părți în procesul penal, și au redat textul art. 11 din Ordinul nr. 508/2002, al art. 41, art. 42, art. 45, art. 48, art. 75 și art. 143 din Ordinul nr. 136/1995 privind normele de securitate a muncii pentru prepararea, transportul, turnarea betoanelor și executarea lucrărilor de beton armat și precomprimat, al art. 77, art. 78 și art. 195 din Ordinul nr. 807/2000 privind normele specifice de protecția muncii pentru lucrări de reparații, consolidări, demolări și translații de clădiri, precum și textul art. 20 din Ordinul nr. 57/1997 privind normele specifice de securitate a muncii pentru executarea construcțiilor înalte, prevedere preluată și de art. 25 din Normele specifice de securitate a muncii pentru lucrările de zidărie, montaj prefabricate și finisaje în construcții aprobate prin Ordinul nr. 116/1997 al ministrului muncii. Concluziile raportului de expertiză au fost că toți cei implicați sunt răspunzători de producerea evenimentului, urmare a nerespectării prevederilor anterior menționate, dar și a Regulamentului privind igiena și protecția muncii aprobat prin Ordinul nr. 9/N/1993 al ministrului lucrărilor publice. Recurenții au redat, în continuare, aspecte tehnice reținute în cuprinsul raportului de expertiză în protecția muncii, făcând, totodată, referire la documentele depuse la dosarul penal nr. x/2010 Astfel, au arătat că răspunderea societății F. S.R.L. derivă din contractele de proiectare încheiate, iar pârâtul B. nu poate răspunde civil, deoarece a încheiat contractele în calitatea sa de administrator al societății, iar nu ca și persoană fizică. Prin urmare, doar societatea poate răspunde ca parte subcontractantă, dacă se constată că și-a îndeplinit defectuos obligațiile contractuale de proiectare, întrucât este o societate cu răspundere limitată, iar administratorul nu poate răspunde personal. Recurenții au susținut că, deși s-a constatat vinovăția pârâtului B. în dosarul penal, în prezentul dosar civil, pentru reparația prejudiciului trebuie avuți în vedere toți factorii care au concurat la producerea accidentului, inclusiv fapta concurentă a victimei de a se afla sub planșeul pe care se turna beton. S-a mai arătat că între S.C. F. S.R.L., în calitate de proiectant, și S.C. Cetatea Nouă S.R.L., în calitate de beneficiar, contractul a fost încheiat la data de 1 aprilie 2009, după producerea accidentului, și a avut ca obiect emiterea documentației faza DDE (detalii de execuție) pentru acoperișul spațiului comercial, astfel cum reiese și din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expert P.. O altă critică a recurenților a vizat faptul că instanțele de fond nu au avut în vedere atât răspunderea constructorului S.C. H. S.R.L., cât și a beneficiarului S.C. Cetatea Nou[ S.R.L., care au realizat un proiect ce nu conținea detalii de execuție. Au mai arătat că art. 1003 C. civ. din 1864, în vigoare la data producerii accidentului, stabilește răspunderea solidară pentru despăgubire, dacă este imputabilă mai multor persoane; or, instanțele de fond erau obligate să aibă în vedere culpa concurentă, vinovăția comună și pluralitatea de cauze ce decurg din probatoriul administrat în cauză. Din raportul de expertiză în protecția muncii rezultă atât culpa concurentă a victimei, cât și culpa celorlalte persoane implicate în accident, respectiv S.C. Cetatea Nouă S.R.L., S.C. I. S.R.L., S.C. L. S.R.L., D., S.C. E. S.R.L., S.C. H. S.R.L., Q.. Instanța de apel a apreciat greșit că nu poate fi reținută culpa reclamantului, fiind încălcate Normele de protecția muncii NSSM 7 de securitate a muncii pentru prepararea, transportul, turnarea betoanelor și executarea lucrărilor de beton armat, în contextul în care reclamantul trebuia să cunoască conținutul acestei norme în exercitarea activității sale, iar, pe de altă parte, în măsura în care era muncitor necalificat și nu avea abilitarea și cunoștințele necesare pentru a coordona activitatea de turnare a betonului, este personal responsabil pentru prejudiciul produs prin efectuarea unor activități pentru care nu avea instruirea necesară.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, la 25 octombrie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În apărare, intimatul a arătat că instanța de apel, în mod corect, a reținut că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, iar introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane este o derogare de la principiul disponibilității, aplicabilă numai în cazurile prevăzute de art. 78 alin. (1) C. proc. civ., neincidente în cauza dedusă judecății. Prin urmare, introducerea unei persoane în cauză poate fi făcută numai în fața primei instanțe, întrucât schimbarea cadrului procesual în apel contravine art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Or, în cauză, cadrul procesual a fost stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar instanța a analizat cererea cu respectarea principiului disponibilității, în raport cu pârâții chemați în judecată, nefiind incidente dispozițiile art. 78 alin. (1) și (2) C. proc. civ. privind introducerea forțată în cauză a altor persoane sau coparticiparea procesuală obligatorie. De asemenea, a arătat intimatul că prin încheierea din 20 ianuarie 2020, prima instanță a reținut că raportul juridic dedus judecății nu impune introducerea în cauză a altor persoane, iar recurenții nu au atacat această încheiere cu apel, în condițiile prevăzute de art. 466 alin. (4) C. proc. civ. În acest sens, instanța de apel a apreciat, în mod corect, că susținerea pârâților cu privire la culpa concurentă a altor persoane care nu au fost chemate în judecată nu s-a mai impus a fi analizată, iar culpa reclamantului în cauzarea ori mărirea prejudiciului nu a rezultat din probatoriul administrat în cauză. La 08 noiembrie 2021, recurenții-pârâți au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Prin cererea de recurs, o primă critică invocată de recurenții-pârâți a vizat greșita aplicare a normelor de drept material raportat la dispozițiile art. 19 alin. (2) C. proc. pen., care stabilesc limitativ persoanele împotriva cărora se exercită acțiunea civilă în procesul penal, și la dispozițiile art. 1003 C. civ. de la 1864, care stabilesc răspunderea solidară în procesul civil, respectiv dacă această răspundere este imputabilă mai multor persoane, instanțele de fond având obligația de a stabili dacă mai sunt și alte persoane răspunzătoare de producerea prejudiciului cauzat reclamantului și să dispună introducerea acestora în cauză. Critica este nefondată. În acest sens, se observă că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, reclamantul a solicitat, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâților B., C., D., S.C. E. S.R.L. Timișoara și S.C. F. S.R.L. Timișoara, în solidar, la plata daunelor materiale și a celor morale, ca urmare a accidentului de muncă produs în anul 2009, a cărui victimă a fost. Prin notele de ședință depuse de pârâții B., S.C. F. S.R.L. Timișoara, la dosarul primei instanțe, aceștia au solicitat ca instanța de judecată, în virtutea rolului activ, să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză și a altor persoane în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., urmare a raportului de expertiză întocmit în cauză prin care s-a reținut culpa mai multor persoane în producerea accidentului, respectiv culpa concurentă a beneficiarului, a executantului lucrărilor, a dirigintelui de șantier, a firmei din Ungaria care a executat schelele metalice. Prin încheierea din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost repinsă solicitarea pârâților, apreciindu-se că raportul juridic dedus judecății nu impune introducerea în cauză a altor persoane. Analizând cererea de apel formulată de pârâții B. și S.C. F. S.R.L., se constată că aceștia nu au declarat apel și împotriva încheierii din 20 ianuarie 2020, ci numai împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, în condițiile în care dispozițiile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. nu mai reglementează în mod expres că apelul formulat împotriva hotărârii finale se consideră a fi făcut și împotriva încheierilor premergătoare (precum în fostul art. 282 alin. (3). Astfel, în privința încheierilor premergătoare, cum este și încheierea din 20 ianuarie 2020, regula este stabilită de art. 466 alin. (4) C. proc. civ., care prevede că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Întrucât legea nu prevede că apelul formulat împotriva hotărârii finale se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare, rezultă că intenția leguitorului a fost aceea de a institui obligația apelantului de a indica, dacă este cazul, și încheierile premergătoare pe care le consideră netemeinice sau nelegale și pe care dorește să le atace. Totodată, se observă că instanța de apel a analizat pe larg critica apelanților de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe, în vederea întregirii cadrului procesual și pentru a se reține culpa concurentă a altor persoane, atât din perspectiva art. 9 alin. (2) și a art. 22 alin. (3) și (6) C. proc. civ., cât și prin prisma art. 78 din același cod, reținând că încheierea din 20 ianuarie 2020, prin care tribunalul a apreciat că nu se impune introducerea în cauză a altor persoane, nu a fost atacată cu apel în condițiile prevăzute de art. 466 alin. (4) C. proc. civ. În aces context factual, cum pârâții nu au atacat expres cu apel încheierea premergătoare prin care s-a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 78 C. proc. civ., se reține că nu pot fi primite în recurs criticile privind necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. O altă critică a recurenților a vizat greșita reținere de către instanțele de fond a autorității de lucru judecat a hotărârilor penale pronunțate în dosarul penal nr. x/2010, autoritate de lucru judecat care există doar pentru fapta penală. Această critică este, de asemenea, nefondată. Accidentul a cărui victimă a fost reclamantul a făcut obiectul cercetărilor penale în cadrul dosarului penal nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, fiind trimiși în judecată inculpații B. și C. sub acuzația săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 10/1995. Prin sentința penală nr. 1400 din data de 24 noiembrie 2014, pronunțată de Judecătoria Oradea, au fost condamnați inculpații la pedeapsa închisorii, iar în ceea ce privește latura civilă, au fost admise în parte acțiunile civile formulate în cauză de persoanele vătămate (printre care și reclamantul din prezenta cauză), fiind obligați inculpații în solidar cu părțile responsabile civilmente S.C. F. S.R.L., S.C. E. S.R.L. și D. Polonia la plata daunelor materiale și morale. Această sentință a fost schimbată prin decizia penală nr. 271/A/2016 a Curții de Apel Oradea, în sensul că au fost admise apelurile declarate de inculpați, fiind schimbată încadrarea juridică a faptelor săvârșite de aceștia din infracțiunea prevăzută de art. 31 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 10/1995 în infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. (cu referire la decesul victimei R.) și o infracțiune de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2), (3) și (4) C. pen., cu referire la vătămarea persoanelor S., A. și T.. În ceea ce privește infracțiunile de vătămare corporală având ca victime aceste din urmă persoane, s-a constatat de către instanța penală, în apel, că, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. cu aplicarea art. 4 C. pen. se impune achitarea inculpaților, întrucât a intervenit dezincriminarea, acțiunea civilă formulată de aceste părți civile fiind lăsată nesoluționată. În acest sens, se reține că dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. dispun în sensul că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, instanța civilă nefiind legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Astfel, cât privește autoritatea de lucru judecat a deciziei penale pronunțate de Curtea de Apel Oradea, deși prin aceasta s-a dispus achitarea recurenților pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală, ca urmare a dezincriminării, se constată că această hotărâre cuprinde statuări cu privire la situația de fapt care se bucură de puterea lucrului judecat în fața instanței civile, vătămarea reclamantului survenind în aceleași condiții precum cele în care a decedat o altă persoană în raport de care pârâții au fost condamnați, fiind consecința aceleiași fapte săvârșite de aceștia din urmă. În acest context, instanța de apel a reținut, în acord cu prima instanță, că fapta ce a condus la uciderea, respectiv vătămarea victimelor, este unică, sens în care este inadmisibil a se constata că pârâții persoane fizice nu se fac vinovați de săvârșirea vreunei fapte ilicite în legătură cu vătămarea reclamantului, deși aceștia au fost condamnați pentru uciderea din culpă a unei persoane produsă prin aceeași faptă. Totodată, se reține că, în dreptul civil, răspunderea civilă delictuală operează, în principiu, pentru cea mai ușoară culpă și, chiar dacă în dosarul penal s-a reținut că nu poate fi atrasă răspunderea penală a pârâților, această împrejurare nu este suficientă pentru a exclude o răspundere patrimonială pe tărâmul dreptului civil. Astfel, vătămarea corporală a reclamantului, nefiind apreciată de lege ca infracțiune (nullum crimen sine lege), nu poate constitui un temei al tragerii la răspundere penală, însă poate constitui temei al răspunderii civile delictuale, iar soluția de achitare dispusă de instanța penală nu are efecte exoneratoare sub aspectul răspunderii civile delictuale a pârâților, fiind incidente dispozițiile legale prevăzute de art. 998-1003 C. civ. de la 1864 care reglementează acest tip de răspundere civilă, instanțele de fond, apreciind, în baza amplului probatoriu administrat, că pârâții sunt răspunzători pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin accidentul din data de 12 februarie 2009. În ceea ce privește critica privind culpa concurentă a reclamantului, se constată că recurenții-pârâți au criticat acest aspect și în calea de atac a apelului, iar instanța de prim control judiciar a reținut, în baza probelor administrate, care nu pot fi reapreciate în recurs, că "nu poate fi reținută culpa reclamantului pentru faptul că, deși nu avea pregătirea necesară, fiind muncitor necalificat, a primit însărcinarea de turnare a betonului, și nici pentru staționarea sub placa de beton, în condițiile în care nu s-a dovedit că ar fi fost instruit corespunzător cu privire la acest aspect și s-a deplasat în locul respectiv la solicitarea martorului U., așteptând ca maistrul să termine o convorbire telefonică." De altfel, prin sentința penală s-a stabilit culpa exclusivă a pârâților în ceea ce privește producerea accidentului ce a avut drept consecință decesul unuia dintre muncitori, vătămarea reclamantului fiind rezultatul aceleiași fapte și în același context, sens în care, în mod judicios, nu s-a reținut de către instanțele de fond că reclamantul a contribuit prin conduita sa la producerea vătămării, întrucât împrejurările în care s-au produs decesul și vătămarea au fost identice. Drept urmare, hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea riguroasă a dispozițiilor legale și a regulilor procedurale în materie de probațiune, criticile recurenților-pârâți fiind vădit nefondate. În realitate, substanța nemulțumirilor recurenților se constituie din aspecte care țin de împrejurările de fapt stabilite pe baza probatoriului dosarului, iar prin criticile formulate se tinde la reaprecierea probelor și la schimbarea situației de fapt, aspecte aflate în sfera controlului de temeinicie, incompatibile așadar cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., anume verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pentru toate considerentele expuse, reținând că este neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în baza art. 496 din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâți. În ceea ce privește solicitarea intimatului-reclamant A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în cheltuieli de transport în cuantum de 560,37 RON, Înalta Curte, având în vedere soluția dată asupra recursului, o va admite, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.