ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1794/2020

Ședința publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la 24 mai 2018 sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și cu intervenienta E., obligarea acestora din urmă la plata sumei de 17.912,98 RON cu titlu de daune materiale și a sumei de 800.000 RON cu titlu de daune morale pentru reclamantul A., a sumei de 800.000 RON cu titlu de daune morale pentru reclamanta B. și a sumei de 800.000 RON cu titlu de daune morale pentru reclamanta C..

Prin încheierea de ședință din 18 aprilie 2018, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale (procesuale), invocată de către pârâta S.C. D. S.A., și în consecință a declinat competența soluționării cererii de chemare în judecată în favoarea secției I Civile din cadrul Tribunalului Bihor.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției I Civile sub nr. x/2017*. Prin încheierea nr. 24 din 25 aprilie 2018, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis excepția de necompetență sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, a constatat conflict negativ de competență și a sesizat Curtea de Apel Oradea, secția I civilă în vederea soluționării conflictului.

Prin decizia nr. 45 din 22 mai 2018, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile a Tribunalului Bihor. Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2017**.

Prin sentința nr. 249/LP din 17 decembrie 2018, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C. reprezentată de tatăl A.; a obligat pârâta să achite reclamanților A. și B. câte 70.000 RON fiecare și reclamantei C., reprezentată de tatăl A., suma de 29.000 RON, reprezentând despăgubiri morale, la care se adaugă penalități de întârziere de 0,2%/zi începând cu a 11-a zi de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; a respins ca nefondate pretențiile referitoare la despăgubirile materiale și la celelalte despăgubiri morale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B. și C. și pârâta D. S.A.

Prin decizia nr. 227/C/2019-A din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă S.C. D. S.A., a fost admis apelul declarat de reclamanții A., B. și C., a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost obligată pârâta să achite reclamantului A. suma de 3.473,23 RON, cu titlu de daune materiale și a fost majorat cuantumul daunelor morale la care a fost obligată pârâta, în sensul obligării acesteia la plata sumei de 115.000 RON pentru fiecare dintre cei doi reclamanți - A. și B. și respectiv a sumei de 70.000 RON în favoarea reclamantei C., sume la care se adaugă penalități de întârziere de 0,2%/zi începând cu a 11-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta D. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel, invocând în esență, următoarele:

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 35-37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 privind acordarea penalităților de întârziere deoarece a apreciat ca fiind corectă soluția primei instanțe de a acorda penalități de întârziere din a 11-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii. Recurenta-pârâtă arată că a răspuns intimaților-reclamanți în termenul legal de 90 de zile de la momentul comunicării cererii de despăgubire, prevăzut de Ordinul CSA nr. 14/2011 și că se impunea respingerea cererii de acordare a penalităților de întârziere ca neîntemeiată. În opinia sa, ar fi trebuit aplicate prevederile Normei ASF nr. 23/2014. Se mai arată că la momentul formulării cererii de avizare, dosarul penal nu era soluționat astfel că nu se putea pune problema îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.

Cu referire la daunele morale și despăgubirile materiale, partea apreciază că acestea din urmă nu au fost dovedite, iar daunele morale urmau a fi stabilite pe cale judecătorească, astfel că nu putea pune problema obligării sale la plata de penalități, cu atât mai mult cu cât a transmis intimaților-reclamanți o ofertă de despăgubire în termenul legal.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul declarat este nul.

Prin încheierea din 1 iulie 2020 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport prin apreciază că recursul este admisibil în principiu.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în complet de filtru, reține inexistența motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată. Pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia.

Recurenta-pârâtă critică soluția prin care instanța de apel a menținut obligația sa de plată a penalităților de întârziere, începând cu a 11-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii, reiterând aceleași susțineri pe care le-a făcut prin memoriul de apel. Deși a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 35-37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, autoarea căii de atac nu arată în mod concret de ce este greșit raționamentul instanței de apel.

Instanța supremă reține că prezentarea din nou, în cererea de recurs, a argumentelor expuse în memoriul de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care instanța de recurs are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că prin cererea de recurs nu au fost invocate critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., va da eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod și, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A., împotriva deciziei nr. 227/C/2019-A din 18 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 septembrie 2020.