ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1989/2021

Ședința publică din data de 6 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului și subliniind, cu titlu prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 02.03.2018 pe rolul Judecătoriei Oradea, secția Civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.A., S.C. C. S.R.L. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să-i plătească suma de 100.000 euro, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 3673/07.06.2018, Judecătoria Oradea, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 13.07.2019.

Prin sentința comercială nr. 209/LP/08.10.2019, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a luat act că reclamantul a renunțat la judecată față de pârâta S.C. C. S.R.L., a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții D. și B. S.A.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel, iar B. S.A., apel incident.

Prin decizia nr. 163/2020 - A/C/02.07.2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul principal, a admis apelul incident și a dispus înlăturarea din considerentele sentinței a alin. (9), respectiv:

"instanța reține că prin înregistrarea în data de 23.03.2009 a plângerii penale acest termen de prescripție de 3 ani s-a întrerupt în condițiile art. 2537 pct. 3 noul C. civ., iar un nou termen de 3 ani a început să curgă de la data comunicării din 04.07.2014 a ordonanței de clasare împreuna cu referatul nr. x/2010 din 29.05.2014 întocmit de organele de cercetare penală în condițiile art. 2541 alin. (6) noul C. proc. pen..", acestea urmând a fi înlocuite cu considerentele reținute în cuprinsul deciziei.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs.

În motivare, a arătat că instanța de apel a reținut că potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a noului C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, astfel că nu se poate da efect cazului de întrerupere a termenului de prescripție reglementat de art. 2.537 pct. 2 din noul C. civ., întrucât un asemenea caz de întrerupere a prescripției nu este prevăzut de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză.

Potrivit recurentului, deși acest considerent are acoperire legală, dispoziția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune este nelegală, întrucât prescripția trebuie raportată la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2099/2016 a Judecătoriei Oradea, respectiv când Tribunalul Bihor a pronunțat decizia civilă nr. 1643/A/2016.

În acest sens, autorul căii de atac a arătat că acțiunea care face obiectul prezentului dosar derivă dintr-un dosar penal, în cadrul căruia a sesizat organele penale de pe raza Curții de Apel Oradea în legătură cu comiterea infracțiunii de înșelăciune calificată, în baza art. 215 din C. pen. anterior. Plângerea penală a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor și a fost soluționată prin ordonanță de clasare ulterior intrării în vigoare a noului C. pen., care prevede alte limite de pedeapsă în cazul infracțiunii de înșelăciune și alte termene de prescripție. Urmare a acestei soluții, s-a adresat instanței civile în cadrul unei proceduri speciale reglementată încă de art. 25 din vechiul C. proc. pen., solicitând constatarea caracterului fals al semnăturii executate pe biletul la ordin și, pe cale de consecință, desființarea înscrisului. Cererea a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 al Judecătoriei Oradea și a fost soluționată prin sentința civilă nr. 2299/14.03.2016, în sensul admiterii în parte a acțiunii și constatării nulității avalului dat pe biletul la ordin, materializat prin semnătura din partea dreaptă a rubricii "avalizat" atribuită reclamantului. Soluția a fost menținută de Tribunalul Bihor, care prin decizia nr. 1643/A/2016 a respins apelul declarat de B. S.A.

În opinia recurentului, nu avea deschisă calea acțiunii în pretenții până la momentul în care a avut confirmarea faptului că nu este autorul acelei semnături și că fost victima unor manopere frauduloase întreprinse de D., confirmări dobândite la momentul soluționării definitive a dosarului nr. x/2014, la care trebuie raportată prescripția dreptului material la acțiune.

La 02.11.2020, intimata B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în motivarea căreia a susținut că recurentul nu a invocat niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar critica potrivit căreia momentul de la care curge prescripția dreptului la acțiune de 3 ani este cel al rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2099/2016 a Judecătoriei Oradea a fost invocată pentru prima dată în recurs. În subsidiar, intimata a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, întrucât în mod corect au reținut instanțele de fond, raportat la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, că prescripția dreptului la acțiune a început să curgă la 23.03.2009, când recurentul-reclamant a formulat plângerea penală.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; doar intimata-pârâtă B. S.A. și-a prezentat punctul de vedere.

În ședința de la 19.05.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu calea de atac exercitată și a acordat un termen în ședință publică, în vederea soluționării ei în fond.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Situația de fapt reținută de instanțele de fond derivă dintr-o împrejurare, care a survenit în cursul lunii martie 2009, când recurentul a fost înștiințat de intimata B. S.A. că i-a fost poprit contul, în baza unui bilet la ordin, emis în favoarea băncii de către S.C. C. S.R.L. la 26.07.2007, pentru suma de 275.861,62 RON, reprezentând credit ridicat de societate, bilet la ordin refuzat pentru lipsă totală de disponibil. S-a mai reținut că la rubrica "avalizat", biletul la ordin conține două semnături, dintre care una îi aparține intimatului D., iar una recurentului. În continuare, instanțele de fond au notat că D. este asociat majoritat la S.C. C. S.R.L., că recurentul a fost angajat al aceleiași societăți, în cadrul căreia, între 04.02.2006 și 04.10.2008, a avut calitatea de asociat minoritar.

De asemenea, s-a mai reținut că recurentul a sesizat organele penale, cărora le-a solicitat să efectueze cercetări pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215, 290, 291 și 293 din C. pen. anterior, formându-se, astfel, dosarul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, în care la 04.07.2014 a fost adoptată o ordonanță de clasare, motivat de faptul că, ulterior intrării în vigoare a noului C. pen., a intervenit prescripția răspunderii penale.

Instanțele anterioare au luat act că în subsecvența acestei soluții, recurentul a solicitat instanței civile să constate caracterul fals al semnăturii executate pe biletul la ordin și, pe cale de consecință, să dispună desființarea înscrisului.

Prin sentința civilă nr. 2299/14.03.2016 a Judecătoriei Oradea, cererea a fost admisă în parte și s-a constatat nulitatea avalului dat pe biletul la ordin în discuție, aval materializat în semnătura din partea dreaptă a rubricii "Avalizat", atribuită reclamantului.

Sentința evocată a rămas definitivă la 12.12.2016, când Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 1643/A.

Acestea sunt circumstanțele factuale reținute de instanțele devolutive, care au apreciat că dreptul la acțiune este stins prin prescripție, deoarece încă din luna martie 2009 recurentul a cunoscut atât fapta (de înșelăciune), cât și pe cel care a comis-o, aspect care rezultă din promovarea, la 23.03.2009, a plângerii penale. Și doar din perspectiva legii aplicabile, raționamentul primei instanțe diferă de cel al curții de apel: dacă cea dintâi a apreciat că prescripția este supusă dispozițiilor noului C. civ., în calea devolutivă de atac s-a apreciat că prevederile Decretului nr. 167/1958 au incidență.

În raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, s-a propus să fie avut în vedere caracterul omisso medio al criticii expuse prin memoriul de recurs, potrivit căreia momentul de la care ar fi început să curgă prescripția este cel al rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2299/14.03.2016 a Judecătoriei Oradea.

O atare critică a fost, într-adevăr, formulată direct în recurs, fără să fi fost supusă cenzurii și în apel, așa încât nu poate forma obiect al examinării în recurs, pentru că se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Cu toate acestea, în condițiile în care instanța de apel a statuat, în aplicarea art. 201 din Legea nr. 71/2011, că prescripția, începută și neîmplinită la data intrării în vigoare a noului C. civ., este guvernată de Decretul nr. 167/1958, iar o asemenea dezlegare, necriticată în recurs, a intrat în puterea lucrului judecat, Înalta Curte, subliniind că decretul evocat instituie un regim de ordine publică al regulilor privind prescripția, constată că sunt incidente dispozițiile art. 18 din acesta, care obligă instanțele judecătorești ca, din oficiu, să cerceteze incidența prescripției.

Prin urmare, chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea prezentului recurs constă în a stabili dacă dreptul valorificat pe calea demersului judiciar de față este prescris; această analiză presupune evaluarea măsurii în care hotărârile pe care le-au pronunțat instanțele anterioare sunt afectate de vreun viciu de legalitate.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Acestea sunt cele două repere pe care instanțele anterioare ar fi trebuit să le verifice pentru a se pronunța asupra prescripției.

În speță însă, încălcând conținutul normativ evocat mai sus, curtea de apel a confirmat raționamentul tribunalului, apreciind că în luna martie 2009 recurentul a cunoscut atât fapta (de înșelăciune), cât și pe cel care a comis-o; or, Înalta Curte subliniază că ceea ce ar fi trebuit stabilit este momentul la care titularul acțiunii a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, iar nu fapta (chiar dacă este probabil ca ea să fi constituit fundamentul lanțului cauzal) și pe cel care răspunde de ea.

În aceste condiții, analiza instanțelor devolutive, eronat plasată pe premisa expusă mai sus, a determinat și ignorarea, în etapele procesuale anterioare, a cauzei acțiunii, astfel cum a fost dedusă judecății.

Paguba a cărei reparare este pretinsă în demersul judiciar de față derivă din contrafacerea semnăturii din partea dreaptă a rubricii "Avalizat", contrafacere pe care recurentul i-o atribuie intimatului D. și din inițierea, de către B. S.A., a unor proceduri execuționale, conduită pe care titularul căii de atac o consideră a fi expresia unui abuz, de vreme ce comunicase deja băncii că nu aplicase semnătura de avalizare. Consecința acestor proceduri a constat, potrivit afirmațiilor recurentului, în indisponibilizarea oricărei sume, în imposibilitatea de a obține vreun credit și de a-și găsi un loc de muncă, în condițiile legii; totodată, așa cum susține recurentul, starea de lucruri prezentată s-a repercutat nu doar asupra evoluției sale profesionale și patrimoniale, ci și asupra celei personale, cauzându-i și afecțiuni de ordin medical.

Se cuvine subliniată și afirmația recurentului, în sensul că efectele acestor demersuri s-au întins pe o perioadă de timp cuprinsă între anii 2009 și 2016.

Prin urmare, din această perspectivă și în această cheie ar fi trebuit evaluată chestiunea prescripției.

În egală măsură, Înalta Curte ia act că efectul păgubitor este sinteza selectivă a unui complex de fapte care, împreună, au alcătuit un câmp cauzal; între acestea există corelații indisolubile, iar ele au contribuit, împreună și efectiv, mijlocit sau mediat la producerea prejudiciului a cărui reparație se solicită. De aceea, în această analiză trebuie decelate atât faptele principale, cât și cele secundare sau conexe, concurente ori asociate care au condus în mod progresiv și succesiv la cauzarea unui prejudiciu unic, așa cum este cel caracterizat de recurent.

Procedând însă de o manieră care a încălcat prevederile exprese ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanțele anterioare, în mod greșit, au soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, așa încât Înalta Curte va admite recursul și, în temeiul art. 497, cu trimitere la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., va casa atât decizia atacată, cât și sentința Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă și va trimite cauza, spre o nouă judecată, primei instanțe.

În rejudecare, ținând cont de dezlegările oferite de prezenta decizie, în sensul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., analiza va trebui să indice momentul de la care cursul prescripției dreptului pretins a început să curgă, pornind de la cauza demersului judiciar de față; ținând cont că situația de fapt descrisă face posibilă examinarea faptei fiecăruia dintre intimați și permite identificarea datei producerii pagubei și a datei la care autorul demersului judiciar a cunoscut-o, ea coincide cu data la care recurentul nu a mai suferit efectele păgubitoare ale executării silite, iar această dată va trebui să fie stabilită, în urma evaluării afirmațiilor recurentului și a materialului probator administrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 163/2020 - A/C din 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și sentința comercială nr. 209/LP/2019 din 8 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă și trimite cauza spre o nouă judecată primei instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2021.