ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2281/2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)”, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor – Secția a II-a Civilă la 21.12.2021, astfel cum a fost modificată la 09.05.2023, reclamanta S.C. A S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i achite suma de 2.848.548,60 lei, reprezentând daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea contractului de prestări servicii nr. 5390/18.07.2012 încheiat între părți, precum și cheltuielile de judecată.

La 14.02.2022, a fost înregistrată la dosar întâmpinarea prin care pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 04.05.2022, Tribunalul Bihor – Secția a II-a Civilă a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar prin sentința nr. 244/LP/08.12.2023 a respins atât excepția, cât și acțiunea, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A S.R.L. a declarat apel, care a fost respins prin decizia nr. 112/2024-A/14.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a Civilă.

Împotriva acestei decizii, S.C. A S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei unei instanțe de același grad cu cea care a pronunțat-o, spre o nouă judecată a apelului.

În motivare, recurenta a invocat încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a principiilor disponibilității și contradictorialității procesului civil, precum și a dreptului la apărare și la un proces echitabil, dar și pronunțarea deciziei cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea celui dintâi motiv de casare, autoarea căii de atac a arătat că tribunalul a înlăturat apărările pârâtei referitoare la prescripție, la incidența cazului fortuit și la natura juridică a convenției părților, pe care a calificat-o drept contract de prestări servicii complexe, și nu contract-cadru. În opinia sa, nesocotind art. 205, art. 208, art. 247 și art. 397 C. proc. civ., prima instanță a examinat, interpretat și reținut aplicabilitatea clauzei de la art. VII.6 din contract, fără ca pârâta să o fi invocat și fără a fi supusă dezbaterii părților. A subliniat că, deși a criticat această chestiune, ea a rămas neanalizată, curtea de apel limitându-se numai să confirme raționamentul și argumentele primei instanțe, încălcându-și, astfel, rolul de instanță devolutivă de control judiciar. Potrivit recurentei, critica vizând lipsa examinării motivului de apel referitor la greșita interpretare a acestei clauze se circumscrie ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. A susținut că art. VII. 6 din contractul părților a fost înțeles în sensul că intimata și-a asumat obligația de a comanda servicii de transport numai în limitele necesare activității proprii și că lipsa unor cereri de transport nu trebuie calificată drept o încălcare a unei obligații contractuale care să justifice acordarea daunelor-interese, însă, în opinia recurentei, această interpretare încalcă dispozițiile art. 1.266 și ale art. 1.268 C. civ., întrucât instanța de apel nu a avut în vedere natura contractului și împrejurările concrete și a înlăturat clauze esențiale ale acestuia.

Recurenta a apreciat ca fiind nelegală confirmarea concluziilor tribunalului, privind neîndeplinirea, în cauză, a condițiilor răspunderii civile contractuale față de respectarea de către pârâtă a obligațiilor asumate, ignorând al doilea motiv de apel formulat, prin care a subliniat că pârâta a încălcat contractul prin decizia unilaterală de a-și înceta activitatea, fiind inechivocă răspunderea acesteia potrivit art. 1.169 și urm., art. 1.350 și art. 1.531 C. civ.

În continuare, a subliniat, invocând concluziile raportului de expertiză și ale suplimentului la acesta, că și-a respectat propriile obligații contractuale și a arătat că partea adversă nu a solicitat încetarea contractului, iar singurele apărări pe care le-a formulat în proces au vizat excepția prescripției și imposibilitatea fortuită de executare, astfel că dezlegarea cauzei de către instanțele de fond prin prisma răspunderii civile contractuale, interpretând o clauză de care pârâta nu s-a prevalat, este vădit nelegală.

În finalul memoriului său, recurenta a argumentat solicitarea de trimitere a cauzei spre o nouă judecată la altă curte de apel, invocând lipsa de imparțialitate a magistraților Curții de Apel Oradea și interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității, în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Excepția nulității recursului a fost respinsă la termenul din 27.11.2024, în considerarea argumentelor expuse în încheierea de la data respectivă.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Circumscris ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., titulara căii de atac a invocat încălcarea regulilor de procedură ce reglementează principiile disponibilității și contradictorialității, precum și dreptul la apărare și la un proces echitabil, afirmând că instanța de apel și-a fundamentat decizia de a respinge calea ordinară de atac pe interpretarea clauzei regăsite la art. VII.6 din contract, fără că aceasta să fie invocată de pârâtă în apărare sau pusă în discuția părților. Totodată, a imputat instanțelor devolutive încălcarea art. 205 și a art. 208 C. proc. civ., care reglementează scopul și cuprinsul întâmpinării și sancțiunea nedepunerii acesteia, subliniind aspectele analizate, deși neinvocate de partea adversă, și nesocotirea art. 247 C. proc. civ., privind condițiile de invocare a excepțiilor procesuale, cu referire la lipsa invocării de către pârâtă a excepției de neexecutare a contractului. În cadrul aceluiași motiv de recurs, a susținut nesocotirea dispozițiilor art. 237 pct. 3 și art. 397 C. proc. civ., invocând omisiunea instanței de apel de a efectua propria analiză asupra argumentelor formulate în calea devolutivă de atac și considerând, astfel, că aceasta nu s-a pronunțat asupra cererilor deduse judecății, ci a acordat mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Aceste critici sunt nefondate.

Astfel, titulara demersului judiciar și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea contractuală a pârâtei, pretinzând obligarea acesteia la plata unor daune-interese pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul părților și considerând că decizia acesteia de a-și înceta activitatea a condus la nesocotirea lui, întrucât nu i-a mai solicitat servicii de transport, pentru a căror realizare investise considerabil.

Contrar susținerilor societății recurente, din actele dosarului rezultă că pârâta s-a apărat, arătând că serviciile de transport urmau să-i fie prestate numai conform comenzilor pe care, în calitate de beneficiar, le emitea; ca atare, a susținut că lipsa cererii de efectuare a transporturilor nu poate cauza prejudiciul afirmat.

În acest context, instanța de apel a analizat cererea dedusă judecății prin prisma criticilor formulate și a cercetat clauzele contractuale prin care părțile și-au stabilit drepturile și obligațiile, cu respectarea principiului disponibilității, întrucât, o dată ce reclamanta și-a afirmat dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de conduita cocontractantului, invocând convenția părților, era obligată să examineze și să interpreteze prevederile contractuale. Așa fiind, decizia atacată nu încalcă principiile disponibilității și contradictorialității, întrucât curtea de apel a evaluat temeinicia pretențiilor reclamantei prin prisma drepturilor și obligațiilor părților, stabilite în contract, iar nu în considerarea unui argument nou, nedezbătut în proces; de aceea, nu este fondată nici critica privind nesocotirea dreptului la apărare al recurentei ori lipsirea ei de beneficiul procesului echitabil.

Ca atare, deși este reală susținerea recurentei, potrivit căreia curtea de apel nu a răspuns, în considerentele deciziei, criticii sale potrivit căreia prima instanță a dat eficiență clauzei cuprinse în art. VII.6 din contract, Înalta Curte constată că ea nu este suficientă pentru a conduce la admiterea căii de atac de față, întrucât, în îndeplinirea obligației instanțelor de fond de a dezlega litigiul prin prisma clauzelor contractului părților, în ansamblu, evaluarea în apel a respectivei clauze nu este nelegală, căci nu se poate reține lipsa formulării unei apărări corespunzătoare prin întâmpinare.

Potrivit art. VII.6 din contract, „beneficiarul își rezervă dreptul să organizeze activitatea de transport având ca obiect asigurarea necesarului de sfeclă pentru buna funcționare a fabricii”.

Atât timp cât că pârâta s-a apărat, arătând că serviciile de transport urmau a-i fie prestate numai conform comenzilor pe care, în calitate de beneficiar, le emitea, instanțele anterioare au reținut că această susținere este fundamentată tocmai pe clauza citată anterior, căreia, astfel, i s-a dat eficiență, ajungând apoi la concluzia caracterului nefondat al pretențiilor reclamantei; ca atare, critica examinată în cele ce precedă este înlăturată, căci rejudecarea căii ordinare de atac ar fi un demers lipsit de utilitate, de vreme ce apărarea esențială a pârâtei își găsește, neechivoc, un corespondent în clauza regăsită în art. VII.6 din contract.

Sub aspectul nesocotirii dispozițiilor art. 237 pct. 3 și art. 397 C. proc. civ., care reglementează scopul și conținutul cercetării procesului, dar și modalitatea de soluționare a cauzei, instanța supremă notează că observațiile recurentei vizează aceeași chestiune a examinării clauzei în dispută și nemulțumirea sa față de modul în care curtea de apel și-a îndeplinit rolul de instanță de prim control judiciar.

Din această perspectivă, analiza memoriului de apel relevă împrejurarea că societatea reclamantă a criticat hotărârea primei instanțe cu privire la interpretarea greșită a art. VII.6 din contractul părților și la examenul incomplet al obligațiilor contractuale și al respectării lor. Iar prin decizia recurată, instanța de prim control devolutiv, evocând motivele de apel și apărările formulate de părți, a identificat și dezlegat chestiunile litigioase, astfel încât nu i se poate imputa omisiunea de a răspunde fiecărui argument prezentat de părți, nici faptul că a confirmat statuări ale instanței anterioare pe care le-a apreciat fondate și legale, cât timp decizia atacată cuprinde analiza problemelor esențiale ce i-au fost supuse atenției și raționamentul juridic care a condus la pronunțarea ei.

Așa fiind, nu se confirmă nici susținerile autoarei recursului potrivit cărora instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut sau altceva decât s-a cerut, cât timp decizia atacată a validat sentința primei instanțe, prin care acțiunea promovată de reclamantă, având un singur capăt de cerere, a fost respinsă, pe motiv că nu poate fi angajată răspunderea contractuală a pârâtei pentru încălcarea unei obligații neasumate.

Dezvoltarea motivului de recurs subsecvent supune analizei încălcarea normelor de drept material privind interpretarea contractului după voința părților și a celor vizând lămurirea clauzelor îndoielnice, recurenta invocând interpretarea, în mod eronat, a art. VII.6 din contract.

Pentru a statua asupra pretențiilor reclamantei, fundamentate pe răspunderea contractuală a pârâtei pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate, instanțele de fond au analizat clauzele contractuale și au statuat că obligația pretins încălcată nu a fost asumată de pârâtă în forma invocată de titulara demersului judiciar; regulile de interpretare a căror nesocotire a fost afirmată nu sunt, însă, aplicabile decât atunci când contractul este neclar, ceea ce nu este cazul în speță, față de conținutul lipsit de echivoc al acestuia.

Cu privire la îndeplinirea cerințelor răspunderii civile contractuale, instanța de apel, o dată ce a stabilit conținutul și întinderea obligației pârâtei de a comanda servicii de transport în limitele necesarului său, în mod corect a apreciat ulterior că nu poate constitui încălcare a acestei obligații lipsa unor minime comenzi de transport, după cum a susținut constant recurenta, fiind astfel de prisos a se analiza modul de îndeplinire a unei obligații al cărei conținut era diferit de cel susținut de autoarea căii de atac.

Celelalte critici, privind greșita analiză a probelor și a cerințelor răspunderii contractuale, prin prisma unor aspecte factuale, au fost fundamentate doar formal pe o pretinsă nesocotire a art. 1.350 și a art. 1.531 C. civ.; în realitate, ele aduc în dezbatere eventuala netemeinicie a deciziei, nicidecum nelegalitatea ei; de aceea, examinarea lor în calea extraordinară de atac a recursului nu este îngăduită, astfel încât vor rămâne în afara sferei de analiză, în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De aceea, nicio critică nu a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat și, în aplicarea art. 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.950 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A S.R.L. împotriva deciziei nr. 112/2024-A/14.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.950 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2024.