ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2060/2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor – Secția a II-a Civilă la 14.09.2022 sub nr. x/111/2022, reclamanta S.C. A S.R.L. – în reorganizare, prin administrator special B și prin administrator judiciar Consorțiul format din C I.P.U.R.L. și Cabinet Individual de Insolvență D a solicitat obligarea pârâtei E S.R.L.:

- la plata sumei de 1.035.000 lei reprezentând remunerație conform Contractului de mandat nr. 7/27.02.2007;

- la plata următoarelor sume ce reprezintă cheltuieli efectuate în executarea mandatului: 9.996 euro echivalent în lei la cursul din ziua plății reprezentând avans achitat conform facturii nr. 7119256/21.01.2008 către Universitatea F București, în conformitate cu Contractul de proiectare nr. 3/2008, suma de 197.753,28 lei cu titlu de daune-interese, precum și cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 2009 și urm. C. civ., art. 1.516 și art. 1.530 C. civ., art. 142 din Legea nr. 71/2011.

Pe calea întâmpinării, pârâta a solicitat respingerea acțiunii în principal, pe cale de excepție ca fiind prescrisă, iar în subsidiar ca netemeinică.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea excepției și înlăturarea apărărilor formulate ca nefondate.

La termenul de judecată din 26.01.2023, instanța a unit cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului material la acțiune și a rămas în pronunțare.

Prin sentința nr. 75/LP/16.03.2023, Tribunalul Bihor – Secția a II-a Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune apreciind că prescripția nu s-a împlinit de vreme ce dispozițiile art. 40 din Legea nr. 85/2006 suspendă de drept toate termenele de prescripție pe perioada procedurii insolvenței și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, cu argumentul că reclamanta avea posibilitatea să efectueze demersuri în procedura insolvenței ce a făcut obiectul dosarului nr. x/111/2010 al Tribunalului Bihor, or, câtă vreme judecătorul-sindic a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru închiderea procedurii și reinserția debitoarei pârâte în circuitul economic, reclamanta nu mai poate reitera creanța într-o acțiune de drept comun. Respingând pe fond cererea de chemare în judecată, prima instanță a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.284 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți: pârâta E S.R.L. a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii apelate în sensul admiterii excepției prescripției invocată și a respingerii acțiunii reclamantei ca fiind prescrisă, cu acordarea cheltuielilor de judecată, iar reclamanta S.C. A S.R.L. a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii și reținerea cauzei spre rejudecare pe fond, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 369/2023-A/27.11.2023, Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința nr. 75/16.03.2023 pronunțată de Tribunalul Bihor – Secția a II-a Civilă, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca fiind prescrisă, menținând restul dispozițiilor hotărârii. Totodată, a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, în cuantum de 11.068 lei.

Împotriva deciziei menționate, reclamanta S.C. A S.R.L. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cu cheltuieli de judecată, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin memoriul de recurs, după prezentarea parcursului procesual, recurenta-reclamantă a învederat că, prioritar, se impune a se lămuri data de început a termenului de prescripție pentru fiecare categorie de creanță în parte.

Astfel, sub un prim aspect, cu privire la creanța în cuantum de 1.035.000 lei reprezentând remunerație, a învederat că, în raport de contractul de mandat și actele adiționale la acesta, nu se poate concluziona că dreptul la acțiune al mandatarului împotriva mandantului s-a născut la data încheierii contractului, câtă vreme părțile, prin actele adiționale, au înțeles să deroge de la clauzele inițial stabilite, indicând acordul acestora pentru plăți eșalonate; prin urmare, dreptul la acțiune nu se putea naște decât la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul, respectiv la 27.02.2012.

Titulara recursului a afirmat că, deși instanța de apel a reținut în mod corect faptul că pe parcursul derulării contractului de mandat împotriva mandantului s-a deschis procedura generală a insolvenței prevăzută de Legea nr. 85/2006, a statuat în mod greșit că această împrejurare nu are niciun efect asupra suspendării cursului prescripției extinctive și nu a conferit aplicabilitate art. 36 din legea specială, pe considerentul că reclamanta nu a inițiat pentru această pretenție o acțiune judiciară împotriva pârâtei aflate în insolvență, respectiv că nu a efectuat demersuri în vederea realizării dreptului de creanță prin depunerea unei declarații de creanță sau a unei cereri de plată.

A susținut că art. 36 și art. 40 din Legea nr. 85/2006, pe care le-a evocat, trebuie coroborate întrucât intenția legiuitorului a fost de a institui un caz de suspendare ce intervine de drept în situația debitorului aflat în insolvență.

În acest sens, a făcut referire și la decizia Curții Constituționale nr. 169/2013, prin care s-a statuat că: „(...) dreptul la acțiune al creditorilor, suspendat prin dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, nu dispare, el fiind conservat prin art. 40 din aceeași lege, care prevede, de asemenea, suspendarea curgerii termenelor de prescripție a acțiunilor la care se referă textul de lege criticat. Aceste termene încep să curgă din nou în cazul respingerii sau închiderii procedurii insolvenței în condițiile dispozițiilor legale referitoare la prescripția extinctivă, decăderea și calculul termenelor, potrivit procedurii comune”.

A conchis în sensul că, instanța a încălcat normele de drept referitoare la suspendarea cursului prescripției extinctive prevăzute de Legea nr. 85/2006, întrucât realizarea creanței sale în componenta referitoare la remunerație nu se poate realiza decât în cadrul procedurii de insolvență.

Sub un al doilea aspect, cu referire la suma de 9.996 euro reprezentând avansul achitat Universității F București, în privința căruia instanța de apel și-a menținut raționamentul expus relativ la remunerație, recurenta a afirmat că în mod greșit a stabilit instanța ca dată de început a termenului de prescripție momentul 21.01.2008, când a fost efectuată plata facturii nr. 7119256/21.01.2008, în condițiile în care, potrivit anexei nr. 3/30.09.2009 la contractul de mandat, până la data finalizării obligațiilor asumate de mandatar puteau fi efectuate doar plăți parțiale și compensări, iar la 17.05.2010, Universitatea a predat documentația nr. x având ca obiect PUZ extindere UTR Budureasa, comunicată intimatei la aceeași dată; prin urmare, termenul de prescripție putea începe să curgă cel mai devreme la 17.05.2010.

Sub un ultim aspect, pentru aceleași argumente prezentate supra, în privința sumei de 197.753,28 lei reprezentând daune-interese recunoscute de Judecătoria Sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 11015/20.06.2014 pronunțată în dosarul nr. x/299/2014, executorie de la pronunțare și rămasă definitivă la 11.11.2014, recurenta a subliniat că, deși instanța de apel a constatat faptul că la data exigibilității sumei debitoarea se afla în procedura insolvenței, totuși a considerat prescrisă și această pretenție, motivând că reclamanta avea obligația să formuleze o cerere de plată în cadrul dosarului de insolvență, în interiorul termenului de prescripție.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului din perspectiva faptului că, prin cererea de recurs, nu se pot invoca aspecte legate de stabilirea termenelor de debut și împlinire a prescripției; pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca nefondată, susținând că dreptul de creanță este prescris, de vreme ce în speță nu a operat suspendarea de drept a termenului de prescripție, iar recurenta putea formula cerere de plată, în temeiul art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, cu respectarea termenului de prescripție.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepției nulității, întrucât critica adusă hotărârii recurate este, în esență, înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 36 și art. 40 din Legea nr. 85/2006, iar în ceea ce privește calculul termenului de prescripție, critica vizează incorecta aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în condițiile în care greșit s-a reținut că natura juridică a obligației asumate prin contractul de mandat este o obligație ce urmează a se executa la cererea creditorului, deși contractul releva că obligațiile părților erau în mod esențial afectate de un termen; totodată, a solicitat respingerea ca nefondate a apărărilor intimatei-pârâte.

Prin rezoluția din 04.04.2024 s-a fixat termen de judecată 19.06.2024, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța, constatând că procedura de citare este nelegal îndeplinită cu recurenta-reclamantă, a amânat cauza la 06.11.2024.

Excepția nulității recursului a fost respinsă de către Înalta Curte de Casație la primul termen de judecată în recurs, soluția precum și argumentele care o susțin fiind cuprinse în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cererea de recurs pune în discuție înlăturarea de la aplicare de către Curtea de Apel Oradea a dispozițiilor art. 36 și art. 40 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, pretinsa incorectă aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, referitoare la începutul și cursul prescripției extinctive relativ la situația de fapt din cauza dedusă judecății.

Înalta Curte constată că, prin acțiunea formulată la 14.09.2022, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor creanțe:

- suma de 1.035.000 lei reprezentând remunerație conform Contractului de mandat nr. 7/27.02.2007;

- suma de 9.996 euro cu titlu de avans achitat către Universitatea F București, conform facturii nr. 7119256/21.01.2008;

- suma de 197.753,28 lei, cu titlu de daune interese, ultimele două sume fiind stabilite în sarcina reclamantei a fi plătite în favoarea Universității F București, prin sentința civilă nr. 11015/20.06.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/299/2014.

Tribunalul Bihor a respins excepția prescripției dreptul material la acțiune și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată. Reținând că primele două creanțe solicitate de reclamantă s-au născut la 27.02.2012 iar a treia creanță s-a născut la 20.06.2014, adică în cursul procedurii insolvenței debitoarei-pârâte (13.10.2010-07.07.2021), a conchis că termenul de prescripție nu a început să curgă, fiind deja suspendat în temeiul art. 40 din Legea nr. 85/2006, termenul de prescripție de trei ani începând să curgă de la data închiderii procedurii insolvenței pârâtei, respectiv de la 07.07.2021 astfel că cererea de chemare în judecată, introdusă la 14.09.2022, a fost promovată înăuntrul termenului de prescripție care nu se împlinise astfel că a respins excepția ca nefondată.

Prin decizia recurată, în urma analizării cu prioritate a motivelor de apel invocate de pârâtă, curtea de apel conchis că dreptul la acțiune al reclamantei s-a prescris cu privire la toate cele trei creanțe solicitate prin cererea de chemare în judecată, reținând în esență că:

- dreptul la acțiune având ca obiect pretinsul drept de creanță reprezentat de prețul contractului de mandat este prescris, în cauză neintervenind nicio suspendare a termenului de prescripție, deoarece termenul nu a început să curgă la 07.07.2021, data închiderii procedurii insolvenței, ci la data încheierii contractului de mandat nr. 7/27.02.2007, în condițiile în care părțile, prin clauza cuprinsă la art. III pct. 2, au stabilit că prețul se va achita în avans, astfel că în raport de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 1091 C. civ. a conchis că termenul de prescripție de trei ani s-a împlinit anterior deschiderii procedurii insolvenței pârâtei, mai precis la data de 27 februarie 2010;

- în privința cheltuielilor efectuate în executarea mandatului a intervenit sancțiunea prescripției dreptului la acțiune încă din 21.01.2011, de vreme ce cheltuielile trebuiau decontate la data efectuării lor fiind constatate prin factura nr. 7119256/21.01.2008; de asemenea, a statuat că, întrucât cheltuiala s-a efectuat după data deschiderii procedurii insolvenței față de pârâtă, reclamanta avea dreptul, dar și obligația fructificării dreptului de creanță pretins în termenul general de prescripție de trei ani cu respectarea etapei procedurii insolvenței de la acel moment, prin formularea unei cereri de plată în cadrul procedurii insolvenței;

- cu privire la dreptul la acțiune privind creanța în cuantum de 197.753,28 lei, pretinsă cu titlu de daune-interese, curtea a reținut că și în privința acestuia a intervenit sancțiunea prescripției extinctive, în condițiile în care dovezile depuse la dosar atestă că reclamanta a fost obligată la plata diferenței prețului aferent contractului de proiectare nr. 3/2008 prin sentința civilă nr. 11015/20.06.2014, pronunțată în dosarul nr. x/299/2014 al Judecătoriei Sectorului 1 București, executorie la 20.06.2014, dată de la care termenul de prescripție a început să curgă, împlinindu-se la 20.06.2017, fiind reluat același raționament conform căruia reclamanta avea dreptul, dar și obligația de a formula cerere de plată, cu respectarea termenului de prescripție, în cadrul procedurii insolvenței pârâtei-debitoare.

Analizând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivul de casare invocat, respectiv cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la normele de drept material a căror încălcare se invocă, respectiv art. 40 raportat la art. 36 din Legea nr. 85/2006 și art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reține, în parte, caracterul fondat al criticilor recurentei-reclamante.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reamintește că stabilirea conținutului raportului juridic dintre părți, a momentului de exigibilitate a creanțelor precum și a momentului de debut și de împlinire a termenului de prescripție, constituie apanajul exclusiv al instanțelor de fond, iar instanța de recurs poate interveni numai în măsura în care, în raționamentul juridic expus de instanța de fond s-au strecurat aspecte de nelegalitate ce constituie, conform exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. încălcări sau aplicări greșite ale normelor de drept material, în cazul de față fiind vorba despre regulile care reglementează cursul termenului de prescripție extinctivă.

Prima critică a recurentei vizează soluția instanței de apel de constatare a intervenirii prescripției cu privire la dreptul la acțiune privind creanța în cuantum de 1.035.000 lei reprezentând remunerație conform Contractului de mandat nr. 7/27.02.2007, reclamanta-recurentă susținând, contrar celor reținute de instanța de apel, că dreptul la acțiune nu s-ar fi născut la data încheierii contractului – 27 februarie 2007 – ci la data expirării termenului pentru care s-a încheiat contractul de mandat, adică la 27 februarie 2012, considerând că instanța de apel a evaluat greșit clauzele contractul de mandat intervenit între părți precum și actele adiționale încheiate.

Această critică nu poate fi analizată în calea de atac a recursului deoarece nu se încadrează în sintagma „motive de nelegalitate” la care se referă art. 488, concretizând principiul înscris în art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și care configurează recursul ca fiind o cale extraordinară de atac, nedevolutivă ce urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, așa cum s-a subliniat deja supra, stabilirea conținutului raportului juridic dintre părți, determinarea voinței reale a părților, identificarea momentului exigibilității unor creanțe dar și a momentului la care prescripția a început să curgă ori a datei la care aceasta s-a împlinit, reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii care nu pot forma obiect de analiză în calea extraordinară de atac a recursului, constituind apanajul exclusiv al instanțelor de fond, prin raportare la exigențele procedurale impuse de art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte impune concluzia că, în privința pretențiilor solicitate de reclamantă cu titlu de remunerație, în cuantum de 1.035.000 lei, cu privire la care instanța de apel a stabilit că prescripția dreptului la acțiune a început să curgă la data încheierii contractului 27.02.2007 și s-a împlinit la 27.02.2010, în contextul în care procedura insolvenței debitoarei a fost deschisă abia ulterior, în luna octombrie 2010, criticile invocate de recurentă nu se circumscriu unor motive de nelegalitate și nu pot fi examinate pe calea recursului declarat în cauză.

În schimb, sunt fondate criticile recurentei-reclamante cu privire la soluția instanței de apel asupra excepției de prescripție a dreptului la acțiune în privința celorlalte două creanțe ce au făcut obiectul acțiunii principale – 9996 euro și respectiv 197.753,28 lei - deoarece prin argumentația expusă în susținerea soluției cuprinsă în decizia pronunțată în calea ordinară de atac, instanța de apel a nesocotit dispozițiile imperative ale art. 36 și art. 40 din Legea nr. 85/2006 referitoare la suspendarea cursului prescripției, critică care se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reamintește că suspendarea cursului prescripției extinctive presupune împiedicarea începerii curgerii termenului sau oprirea temporară a curgerii termenului de prescripție pe timpul cât persistă situațiile limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acționa pe titularul dreptului material la acțiune, urmată de reluarea cursului prescripției după momentul încetării cauzei de suspendare, eventualul interval de timp ce a curs anterior ivirii cauzei de suspendare intrând în calculul termenului de prescripție.

Conform art. 36 din Legea nr. 85/2006 „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția acțiunilor exercitate în cadrul unui proces penal” iar în acord cu dispozițiile art. 40 din Legea nr. 85/2006 „deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripție a acțiunilor prevăzute la art. 36”.

Interpretarea corelată a acestor două prevederi legale conduce la concluzia că:

- începând cu data pronunțării sentinței de deschidere a procedurii insolvenței, toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare (de ex. o acțiune arbitrală) aflate în curs de desfășurare, precum și orice executare silită, începută și aflată în curs de derulare, se suspendă de drept dacă are ca obiect realizarea creanțelor asupra averii debitoarei (cu excepția acțiunilor civile exercitate prin constituirea ca parte civilă în cadrul proceselor penale);

- începând cu data deschiderii procedurii insolvenței, se suspendă orice termene de prescripție a acțiunilor prevăzute la art. 36, adică a acțiunilor ce tind la realizarea creanțelor asupra averii debitorului, fără a distinge după cum aceste acțiuni sunt aferente unor creanțe născute anterior deschiderii procedurii insolvenței sau privesc drepturi de creanță născute în timpul procedurii insolvenței.

Textele de lege analizate urmăresc, pe de o parte, să împiedice creditorii să demareze ori să continue acțiuni judiciare ori de executare silită individuale, incompatibile cu caracterul concursual și colectiv al procedurii insolvenței, dar și să preîntâmpine aplicarea sancțiunii prescripției față de creditorii care, în ipoteza dată, sunt împiedicați să acționeze pentru realizarea creanțelor lor, prin acțiuni individuale de recunoaștere sau de satisfacere efectivă și concretă a drepturilor lor de creanță.

Dispoziții similare celor cuprinse în art. 36 și art. 40 din Legea nr. 85/2006 se regăsesc în art. 75 alin. (1) și art. 79 din legea insolvenței în vigoare astăzi – Legea nr. 85/2014. Este de observat însă că, în privința creanțelor curente, născute în timpul derulării procedurii insolvenței, prevederile art. 75 alin. (3) și (4) din Legea nr. 85/2014, consființesc, expres și derogator de la art. 75 alin. (1), că dreptul la acțiune pentru realizarea acestora este supus termenului de prescripție prevăzut de lege și stabilesc și mijloacele juridice și de constrângere pe care creditorii, titulari ai unor astfel de creanțe curente, le au la dispoziție pentru satisfacerea creanțelor lor: cererea de plată adresată administratorului judiciar, contestația la judecătorul sindic împotriva măsurii administratorului judiciar și cererea de intrare în faliment, în ipoteza în care sunt întrunite toate condițiile stabilite de lege pentru formularea unei asemenea solicitări.

De vreme ce prescripția extinctivă, privită ca o sancțiune civilă menită să penalizeze pasivitatea culpabilă a creditorului, presupune ca acel creditor să aibă la dispoziție mijloace juridice de constrângere a debitorului său, opțiunea legiuitorului de a consacra caracterul prescriptibil al dreptului la acțiune privitor la creanțele curente este justificată de vreme ce, adiacent acestei sancțiuni, legea a pus la dispoziția creditorului și mijloacele juridice de acțiune prin intermediul cărora acesta să poată obține satisfacerea creanței sale.

În contrast cu dispozițiile art. 75 alin. (3) și (4) din Legea nr. 85/2014, prevederile legii insolvenței anterioare – Legea nr. 85/2006 – nu conțin nicio derogare de la principiul instituit de art. 40 și care consacră suspendarea de drept a oricărui termen de prescripție în ce privește dreptul la acțiune pentru realizarea unei creanțe asupra averii debitoarei și nici nu conferă expres creditorului titular al unei creanțe curente mijloace eficiente de acțiune și de constrângere a debitorului, în cursul derulării procedurii insolvenței, așa cum stabilesc dispozițiile astăzi în vigoare cuprinse în art. 75 alin. (3) și (4) din Legea nr. 85/2014.

Plecând de la aceste considerente, Înalta Curte observă că, în ceea ce privește creanța în cuantum de 9.996 euro solicitată cu titlu de cheltuieli efectuate în executarea contractului de mandat, instanța de apel a reținut că dreptul reclamantei de a pretinde plata contravalorii facturii nr. 7119256/21.01.2008 s-a născut la data emiterii acesteia, astfel că termenul general de prescripție de trei ani s-ar fi împlinit la 21.01.2011, chiar dacă la data 13 octombrie 2010 s-a deschis procedura insolvenței debitoarei-pârâte.

Pe de altă parte, pentru pretenția în cuantum de 197.753,28 lei, solicitată cu titlu de daune-interese, instanța de apel a constatat că dreptul de a o pretinde s-a născut la data pronunțării sentinței civile nr. 11015/20.06.2014 de către Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/299/2014, adică în cursul derulării procedurii insolvenței debitoarei, astfel încât termenul general de prescripție de trei ani s-ar fi împlinit la data de 20.06.2017.

Argumentele instanței de apel contravin însă prevederilor art. 40 din Legea nr. 85/2006 întrucât, pe timpul cât pârâta s-a aflat sub incidența legii speciale a insolvenței, norma în discuție instituia, fără a face vreo distincție, suspendarea de drept a oricărui termen de prescripție privind dreptul la acțiune pentru realizarea creanțelor asupra averii debitoarei. Pe de altă parte, reclamanta nu putea acționa pentru realizarea dreptului său pe calea dreptului comun (orice astfel de acțiune derulată fiind sortită suspendării în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006) iar legea insolvenței nici nu reglementa mijloace eficiente de realizare și de constrângere pe care un creditor, titular al unei creanțe născute după deschiderea procedurii, le putea utiliza în cadrul procedurii insolvenței. Eventuala posibilitate a formulării unei cereri de plată în cadrul procedurii insolvenței, acceptată ca demers posibil de către jurisprudența națională, nu poate conduce la concluzia caracterului prescriptibil al dreptului la acțiune. Se poate observa că legea nu reglementa posibilitatea formulării unei astfel de cereri și nici vreun mijloc de constrângere în ipoteza în care ea era respinsă ori pur și simplu ignorată de către administratorul judiciar. În egală măsură, legea nu oferea creditorului nici un fel de mijloc de constrângere în ipoteza în care, deși acceptată la plată, cererea astfel formulată nu era onorată iar creanța curentă pretinsă nu era satisfăcută pe tot parcursul derulării procedurii insolvenței.

În aceste condiții, concluzia ce se impune este aceea că, din momentul deschiderii procedurii insolvenței pârâtei, împotriva reclamantei nu mai putea curge vreun termen de prescripție cu privire la dreptul material la acțiune pentru introducerea unei acțiuni de drept comun cum este cea din litigiul pendinte, orice termen de prescripție fiind suspendat prin voința legiuitorului exprimată în art. 40 din Legea nr. 85/2006.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că, în privința acestor două creanțe solicitate de reclamantă prin acțiunea principală, prin ignorarea efectelor obligatorii de suspendare de drept a tuturor termenelor de prescripție pe care le produc dispozițiile și art. 40 din Legea nr. 85/2006, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea unor norme de drept material ce guvernează cursul prescripției extinctive, fiind prezent motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aspect ce impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în aceste limite, în acord cu exigențele prevederilor art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A S.R.L., prin administrator special B și prin administrator judiciar Consorțiul format din C I.P.U.R.L. și Cabinet Individual de Insolvență D, împotriva deciziei nr. 369/2023-A/27.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a Civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2024.