Decizia nr. 629/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 225/2017 a Tribunalului Bihor

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la 21 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. și intervenientul C., obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând contravaloarea daunelor materiale provocate prin accidentul rutier din 21 iunie 2014; constatarea existenței unui prejudiciu nepatrimonial, în baza art. 1391 C. civ. și obligarea pârâtei la repararea acesta, fiind evaluat la suma de 500.000 RON; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate, începând cu data producerii faptului delictual, până la achitarea efectivă a acestora; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În drept, a invocat dispozițiile art. 1357, art. 1385 și art. 1391 C. civ., art. 24 alin. (2) lit. b) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29 noiembrie 2011, ale Ordinului CSA nr. 22/2012 și ale Legii nr. 136/1995. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței funcționale a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă.

Hotărârea Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă Prin sentința nr. 225 din 14 decembrie 2017, Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale invocate de pârâta S.C. B. și a declinat competența de soluționare a cauzei secției I civile a aceleiași instanțe.

Hotărârea Tribunalului Bihor, secția I civilă Prin încheierea nr. 5 din 22 ianuarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis excepția de necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Curtea de Apel Oradea pentru soluționarea acestuia.

Hotărârea Curții de Apel Oradea, secția I civilă în regulator de competență Prin sentința nr. 28 din 23 martie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secția I civilă.

Hotărârea Tribunalului Bihor, secția I civilă La 28 noiembrie 2018, reclamantul a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 150.000 RON, reprezentând contravaloarea daunelor materiale provocate prin accidentul rutier din 21 iunie 2014; constatarea existenței unui prejudiciu nepatrimonial, în baza art. 1391 C. civ. și obligarea pârâtei la repararea acestui prejudiciu, evaluat la suma de 400.000 RON; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate, începând cu data producerii faptului delictual, 21 iunie 2014, până la achitarea efectivă a acestora; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. Prin încheierea din 28 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bihor, secția I civilă a luat act de precizarea de acțiune formulată de reclamant. Prin sentința nr. 92 din 11 iunie 2019, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B.. L-a obligat pe reclamant să plătească intervenientului C. suma de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea Curții de Apel Oradea Prin decizia nr. 507 din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. și cu intimatul-intervenient C., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea civilă, obligând pârâta să achite reclamantului suma de 50.000 RON reprezentând daune morale, cu penalități de 0,2 % pe zi de întârziere pentru această sumă, calculate începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, până la plata integrală a debitului. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate. În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, a obligat-o pe intimata-pârâtă S.C. B. să plătească Statului Român suma de 2.102 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru. A obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către reclamant a sumei de 3.670 RON, constând în cheltuieli de judecată parțiale în fond și în apel.

Recursul Împotriva deciziei nr. 507 din 15 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a declarat recurs, în termenul legal, pârâta S.C. B.. Prin critica încadrată în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 din același act normativ, prin faptul că a dispus obligarea sa la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, până la plata integrală a debitului, în temeiul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, deși reclamantul a solicitat acordarea dobânzii legale aferente sumelor solicitate. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reclamat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1371 C. civ. și art. 28 din Ordinul CSA nr. 14/2011, privind nereținerea unei contribuții a victimei la producerea prejudiciului, deși, din probatoriul administrat în cauză, a reieșit că leziunile suferite de către reclamant au fost cauzate de decizia sa de a sări din autovehiculul aflat în mers. Conform art. 500, art. 643 și art. 723 C. proc. civ., recurenta a solicitat desființarea actelor de executare a despăgubirilor efectuate în baza deciziei nr. 507 din 15 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017 și întoarcerea executării silite. În dezvoltarea motivelor de recurs, referitor la încălcarea principiului disponibilității, recurenta a susținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, printre altele, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate, începând cu data survenirii evenimentului rutier, până la achitarea efectivă a sumelor solicitate. A afirmat recurenta că, prin precizarea de acțiune depusă la 28 noiembrie 2018, acest capăt de cerere nu a fost modificat, ci completat cu data producerii evenimentului rutier, reclamantul solicitând plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate, începând cu data survenirii faptului delictual, 21 iunie 2014, până la achitarea efectivă a sumelor solicitate, acest petit nefiind motivat în fapt sau în drept. Recurenta a susținut că nu este incidentă ipoteza în care reclamantul a solicitat obligarea recurentei la plata penalităților de întârziere și în situația aplicării Legii nr. 132/2017, acordarea dobânzii legale fiind un capăt de cerere accesoriu, distinct față de penalitățile de întârziere și fiind reglementată de O.G. nr. 13/2011. Contrar celor reținute în decizia recurată, penalitățile de întârziere nu se încadrează în categoria dobânzilor penalizatoare, curtea acordând altceva față de ce s-a cerut. Recurenta a specificat că regimul penalităților de întârziere este supus dispozițiilor art. 37 din Ordinul CSA 14/2011 (în vigoare la data emiterii poliței RCA), iar instanța le-a analizat prin prisma art. 21 din Legea nr. 132/2017. Prin raportare la considerentele instanței de apel, recurenta a susținut că, în timp ce dobânda legală penalizatoare, prevăzută de O.G. nr. 13/2011, are ca scop repararea prejudiciului înregistrat de creditor sub forma beneficiului nerealizat, penalitățile reglementate de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 prevăd o sancțiune pentru asigurător pentru neîndeplinirea obligațiilor expres prevăzute în sarcina sa la art. 4 din actul normativ menționat. În privința solicitării de acordare a dobânzii legale de la data producerii evenimentului rutier, până la data plății efective, recurenta a precizat că nu datorează un astfel de accesoriu. A arătat, în dezvoltarea criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel în mod nelegal nu a aplicat dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ. și art. 28 din Ordinul CSA nr. 14/2011, sub aspectul reținerii unei contribuții a victimei la producerea prejudiciului, leziunile suferite de reclamant datorându-se deciziei acestuia de a sări din autivehicului aflat în mers. Invocă aspecte de fapt referitoare la dinamica accidentului, considerând că, deși răspunde și pentru cazul fortuit, instanța trebuia să rețină în cauză și dispozițiile art. 1371 C. civ. care reglementeză situația în care victima contribuie la cauzarea sau agravarea prejudiciului. Menționează considerentele formulate în acest sens prin Decizia nr. 12/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept, potrivit cărora "art. 1371 alin. (1) C. civ. nu instituie condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă, în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție, doar examinarea atitudinii victimei din perspectiva vinovăției acesteia. (...) Astfel, ceea ce interesează este vinovăția, sub forma intenției sau culpei, astfel cum acestea sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) C. civ., iar nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, cât timp se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului." Recurenta a invocat dispozițiile art. 28 din Ordinul CSA nr. 14/2011, în raport de care a afirmat că instanța de apel, în mod nelegal, nu a aplicat art. 1371 C. civ. și nu a reținut că reclamantul a contribuit decisiv la producerea prejudiciului prin faptul că a sărit din autovehiculul aflat în mers, finalitatea faptei sale având consecințele prevăzute de normele legale menționate, despăgubirile acordate reclamantului trebuind a fi diminuate corelativ cu gradul de contribuție la producerea prejudiciului reținut.

Înregistrarea cererii de recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 4 iunie 2021, sub nr. x/2017**, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8. Prin rezoluția completului din 28 iunie 2021, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Întâmpinarea Intimații nu au depus întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluționarea acestuia la 24 martie 2022.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În esență, în cauză, reclamantul, victimă a unui accident de circulație, solicită despăgubiri materiale și morale asigurătorului de răspundere civilă pentru prejudiciul suferit prin accident. În speța dedusă judecății, s-a reținut că în data de 21.06.2014, intervenientul forțat C., se afla în cursă, conducând autotractorul cu nr. x, în cabină aflându-se și reclamantul. La un moment dat, acesta a apăsat pedala de frână și a constatat faptul că aceasta nu răspunde la comandă și pentru a evita un dezastru pe autostradă a considerat că este mai sigur să o părăsească și a ieșit pe un drum încercând să oprească camionul. Ca urmare a intrării în localitate, fără sistem de frânare, acesta a pierdut controlul autotractorului intrând în coliziune cu diferite obstacole, oprindu-se, în final, într-un sens giratoriu prin lovirea unui scuar. Intervenientul forțat, imediat ce a observat faptul că sistemul de frânare nu mai funcționează, i-a comunicat acest aspect reclamantului, despre care se precizează că nu purta centura de siguranță. Reclamantul i-a comunicat intervenientului forțat că acesta va sări din mașină și, deși acesta l-a sfătuit să nu facă acest lucru, a deschis portiera și a sărit. Urmare a evenimentului rutier, intervenientul forțat nu a suferit nicio leziune însă reclamantul, căzând pe trotuar, și-a provocat leziuni. Instanța de fond a respins acțiunea, reținând că evenimentul rutier a fost consecința unei defecțiuni tehnice la sistemul de frânare, adusă la cunoștință reclamantului imediat după intervenire, astfel că nu poate fi imputată intervenientului o vinovăție în producerea evenimentului rutier, fiind vorba despre un caz fortuit care este o cauză exoneratoare de răspundere civilă, raportat la lipsa de vinovăție a intervenientului forțat în producerea evenimentului rutier. S-a apreciat că în prezenta cauză leziunile suferite de către reclamant nu au fost provocate de producerea evenimentului rutier, respectiv de impactul cu diferite obstacole sau cu scuarul în care s-a oprit autocamionul condus de către intervenientul forțat, ci ca urmare a faptei victimei de a sări din autocamion - respectiv culpei sale exclusive. Instanța de apel a infirmat soluția și a admis acțiunea cu motivarea potrivit căreia gestul reclamantului a fost o consecință a unui cumul de factori (sistemul de frânare nu era funcțional, vehiculul în care se afla ca și șofer înlocuitor rula în localitate cu viteză mare de 115 km/h, vizibilitatea era mult diminuată datorită faptului că în încercarea de oprire au fost loviți pomi iar fragmente din aceștia au rămas pe parbriz) și a avut în vedere încercarea de a-și salva viața, apelantul suferind vătămări corporale grave generate de starea de panică în care a intrat, greșit instanța de fond reținând existența unei culpe exclusive și implicit cauza de neacordare a despăgubirilor, prevăzută de ordinul sus menționat în art. 27, alin. (1), lit. b). A considerat că nu se poate reține că reclamantul a contribuit cu vinovăție la cauzarea sau la mărirea prejudiciului și că nu l-a evitat deși ar fi putut să o facă, decizia de părăsire a cabinei autotractorului fiind generată de instinctul de conservare, de dorința de a-și salva viața, câtă vreme sistemul de frânare nu era funcțional, astfel că, nu se poate vorbi de incidența în speță a situației stabilite de art. 1371 alin. (1) C. civ. Recurenta a criticat acest raționament, susținând că instanța de apel în mod nelegal nu a aplicat dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ. și art. 28 din Ordinul CSA nr. 14/2011, sub aspectul reținerii unei contribuții a victimei la producerea prejudiciului și a invocat dezlegările de principiu date prin decizia Înaltei Curți nr. 12/2016. Critica este întemeiată. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1357 C. civ., "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare". Conform dispozițiilor art. 1352 C. civ., fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere. Potrivit art. 28 din Ordinul CSA 14/2011, în situația în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. Prin decizia nr. 12/2016 Înalta Curte a statuat că dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ. nu instituie condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă, în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție, doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia, atât timp cât se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului, așa încât, fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului și care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate și, indirect, prin aceasta, celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale reținute în sarcina autorului faptei ilicite. În acest context interpretativ trebuie analizate împrejurările în care s-a produs prejudiciul reclamantului. Chiar dacă nu se poate reține, precum instanța de fond, culpa exclusivă a victimei, nici nu poate fi înlăturată contribuția acesteia la producerea prejudiciului, în condițiile în care, în lanțul cauzal, pot exista mai mulți factori care concurează la survenirea acestuia, atât factori care au declanșat cauzalitatea, cât și cei care au favorizat-o sau nu au împiedicat-o. Or, în cauză, este de reținut existența unui concurs de împrejurări care au constituit un complex cauzal, care a inclus atât acțiunea cauzală, cât și pe cele care au făcut-o posibilă, în sensul că defecțiunea tehnică asimilată cazului fortuit, coroborat cu acțiunile și circumstanțele particulare în care a acționat victima, au dus la vătămarea acesteia. Instanța de apel a indicat factorii care au concurat la adoptarea de către victimă a hotărârii de a părăsi vehiculul în mers, invocând starea de panică și instinctul de conservare ca elemente subiective de natură a înlătura vinovăția acesteia. Or, aceste elemente nu pot fi asimilate legitimei apărări sau stării de necesitate, cazuri care duc la înlăturarea vinovăției, ci pot constitui circumstanțe în aprecierea factorilor intelectivi și volitivi în raport de care se stabilește forma de vinovăție, pentru a se putea decela, astfel, între imprudență sau neglijență, ca forme ale culpei. În cazul unei fapte ce este comisă din imprudență, autorul prevede urmarea păgubitoare a activității sale, dar crede și speră că ea nu va interveni, iar atunci când prejudiciul se produce din cauza unei activități neglijente, autorul nu prevede consecința, deși trebuia și putea să o prevadă. Ceea ce caracterizează acțiunea victimei în cazul de față este culpa sub forma imprudenței. În acest sens, nu se poate considera că victima a fost lipsită total de capacitatea de a înțelege semnificația conduitei sale și de a evalua corect consecințele acesteia și nici că nu ar fi avut libertatea de deliberare și de decizie întrucât demersul său a fost luat după evaluarea factorilor care au condus la declanșarea evenimentului rutier și i-au determinat cursul, victima acceptând riscul ca, renunțând la habitaclul ce conține elemente de siguranță pentru protecția vieții pasagerului, să fie expusă unor vătămari cauzate de impactul cu elementele solide din exterior, impact a cărui intensitate este amplificată de viteza de deplasare a vehiculului. Prin urmare, reținând că instanța de apel a constatat, eronat, lipsa totală a culpei victimei atunci când a analizat condițiile răspunderii civile delictuale, Înalta Curte va admite recursul în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., aceasta vizează capătul de cerere accesoriu privind plata unor daune interese moratorii. Recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 din același act normativ, prin faptul că a dispus obligarea sa la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, până la plata integrală a debitului, în temeiul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, deși, pe de o parte, reclamantul a solicitat acordarea dobânzii legale aferente sumelor solicitate, iar, pe de altă parte, regimul penalităților de întârziere este supus dispozițiilor art. 37 din Ordinul CSA 14/2011 (în vigoare la data emiterii poliței RCA), nu art. 21 din Legea nr. 132/2017. Critica formulată de recurentă în ceea ce privește legea aplicabilă este întemeiată. Astfel, în soluționarea cererii de acordare a dobânzii legale de la data producerii accidentului, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132/2017, apreciind că reclamantul nu poate obține penalități de la o dată anterioară comunicării hotărârii judecătorești definitive prin care au fost stabilite despăgubirile în sarcina societății de asigurare, deoarece acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil anterior stabilirii lor de către instanța de judecată, acesta fiind îndreptățit la penalități de 0,2% pe zi de întârziere începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive și până la plata integrală a debitului, nu la dobânda legală cum s-a solicitat. A considerat că, în materia răspunderii civile delictuale cauzate de producerea unui eveniment rutier, a riscului asigurat, daunele interese moratorii sunt stabilite prin lege, ca fiind penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere, acestea se încadrează în categoria dobânzilor penalizatoare ce pot fi astfel acordate, acordarea acestora nefiind însă de natură a duce la concluzia că s-a dat altceva decât s-a cerut, ci doar că s-a făcut o aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în această materie. Deși instanța de apel a făcut, de principiu, o corectă distincție între norma generală și norma specială derogatorie de la dreptul comun aplicabilă în materia asigurărilor, în mod greșit a constatat incidența Legii nr. 132/2017, în condițiile în care data survenirii cazului asigurat a fost 21.06.2014, acesta fiind momentul în raport de care se identifică legea aplicabilă. Or, la acea dată în vigoare era Legea nr. 136/1995 în baza a fost emis, de către președintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, ordinul privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, respectiv Ordinul nr. 14/2011. Prin urmare, Înalta Curte va admite recursul și din această perspectivă, urmând ca instanța de apel să soluționeze capătul accesoriu de cerere în conformitate cu legea în vigoare la data săvărșirii faptei ilicite ce reprezintă cazul asigurat din perspectiva legislației speciale edictate în această materie, urmând ca, la rejudecare, să țină cont și de motivele invocate în recurs referitoare la încălcarea principiului disponibilității și de eventualul concurs dintre norma generală și cea specială. PENTRU ACESTE MOTIVE,