ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2179/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 05.01.2017 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 5.000 euro, echivalentul în RON la data plății efective, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei (daune materiale și daune morale) și obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 15.000 euro, echivalentul în RON la data plății efective, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1350, art. 1357, art. 1358 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul B. a invocat excepția lipsei calității procesuale active, excepția necompetenței teritoriale, excepția necompetenței materiale.

Prin încheierea din 05.10.2017, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, a fost respinsă excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței și s-a luat act că intimatul-pârât B. nu mai susține excepția lipsei calității procesuale active.

Prin sentința nr. 274/LP/19.12.2019, Tribunalul Bihor Bihor, secția a II-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată modificată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.R.L.

A obligat pârâtul B. să achite reclamantei sumele de 6.075 euro, în RON la cursul BNR de la data plății, și 1.250 RON reprezentând daune materiale.

A obligat pârâta C. S.R.L. să achite reclamantei suma de 15.000 euro, în RON la cursul BNR de la data plății, reprezentând despăgubiri.

A respins capătul din cererea adițională referitor la daunele morale de 3.500 euro.

A obligat pârâtul B. să achite reclamantei cheltuieli de judecată de 800 RON.

A obligat pârâta C. S.R.L. să achite reclamantei cheltuieli de judecată de 3.100 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul B. și pârâta C. S.R.L., solicitând admiterea apelului și, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 178/A din 03 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul exercitat de pârâta C. S.R.L.

Prin aceeași decizie, a fost admis apelul exercitat de pârâtul B. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 5.095 euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plății, reprezentând daune materiale: au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

A fost obligată apelanta C. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 4.190 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta arată că hotărârea instanței de apel este nefondată și netemeinică, cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, fiind dată cu interpretarea greșită a probelor administrate și fără a lămuri pe deplin situația de fapt.

Totodată, apreciază că instanța nu și-a îndeplinit rolul activ, fiind încălcat art. 129 C. proc. civ., întrucât nu a stăruit îndeajuns în vederea descoperirii adevărului și prevenirii oricăror greșeli în cunoașterea faptelor.

Menționează recurenta că instanța a reținut greșit faptul că recurenta a încălcat clauza de neutralitate stipulată în contract și că ar fi îndeplinite condițiile răspunderii contractuale. În acest sens, precizează că, din probele din dosar nu rezultă în mod clar că societatea recurentă și-ar fi încălcat obligația de neutralitate prev. de art. 4 din Acordul de Cooperare încheiat la 28.10.2015, instanța de apel întemeindu-și convingerea greșită pe prezumția judiciară prevăzută de art. 329 C. proc. civ., în sensul că ar fi început colaborarea cu 5 societăți în afara platformei, după încheierea acordului, contactându-le în mod direct pe acestea.

Arată că, dacă s-ar fi analizat cu atenție raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, s-ar fi putut observa că dintre cele patru societăți în discuție, doar cu una pârâta nu a mai avut rulaje comerciale în anul 2016, după data încheierii acordului - fila x din raport, deci numai în privința acesteia s-ar fi putut susține că recurenta ar fi încălcat obligația de neutralitate și ar fi deturnat clientela.

Din acest punct de vedere, recurenta nu este de acord nici cu susținerea instanței de apel potrivit căreia, în ceea ce privește societatea D., aspectele invocate prin motivele de apel nu ar prezenta relevanță față de prevederile clauzei de neutralitate, dar nici cu susținerile primei instanțe, conform cărora, termenul "direct" semnifică contractarea clienților în afara platformei, câtă vreme societatea reclamantă a încasat comisioane de la celelalte patru societăți și după încheierea acordului.

Susține recurenta că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale și că intimata-reclamantă a realizat profit și după încheierea acordului.

Nu în ultimul rând, apreciază că instanța de apel a interpretat greșit corespondența dintre părți și a considerat în mod nejustificat că intimatul-pârât B. deturna clienții în favoarea recurentei.

Solicită recurenta reconsiderarea declarației martorului propus, prin care se poate demonstra că recurenta nu și-ar fi încălcat obligația de neutralitate prevăzută la pag. 4 din Acord și nu a produs niciun prejudiciu reclamantei.

Pentru început, recurentul face o scurtă prezentare a parcursului procesual al prezentului dosar, al dosarului nr. x/2016 cu obiectul contestație decizie concediere și al dosarului nr. x/2016, precum și o prezentare a motivelor de netemeinicie a sentinței și deciziei pronunțate în prezentul dosar, în raport de probatoriul administrat.

În ceea ce privește motivele de casare, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul arată că, prin întâmpinarea depusă față de cererea de chemare în judecată, a invocat excepția necompetenței teritoriale, în raport de dispozițiile art. 107 C. proc. civ. și excepția necompetenței materiale a tribunalului, în raport de dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., față de valoarea pretențiilor inferioară sumei de 200.000 RON.

Solicită instanței de recurs să constate că, din punct de vedere teritorial, a fost nesocotită competența Tribunalului Argeș, iar din punct de vedere material a fost nesocotită competența judecătoriei.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea art. 283 C. proc. civ., cu privire la faptul că instanța de apel a reținut puterea doveditoare a înscrisurilor prin care se pretinde că se redau conținutul convorbirilor dintre C. S.R.L. și B., deși nu este vorba de înscriere a datelor unui act juridic pe suport informatic ci înscrisuri sub semnătură privată tehnoredactate la calculator, fără certificare ca fiind conforme cu originalul și fără ca partea potrivnică să poată prezenta originalul înscrisurilor de care a înțeles să se folosească.

Arată că, în apel, recurenta-pârâtă C. a formulat, în termen legal, cerere de înscriere în fals cu privire la înscrisurile care se prezentau ca fiind e-mailuri dintre C. și recurentul-pârât, precum și pretinse convorbiri skype, însă instanța de apel nu a analizat în niciun fel modul ilicit în care au fost obținute aceste probe, ceea ce încalcă principiul de legalitate al procesului civil, stipulat în art. 7 C. proc. civ.

Față de împrejurarea că instanța de apel își bazează soluția pe probele obținute prin accesarea în mod nelegal a unui sistem informatic și violarea corespondenței se atrage nulitatea hotărârii în raport de dispozițiile art. 175 și art. 176 pct. 6 C. proc. civ., cu efectele prevăzute de art. 179 din același cod.

Recurentul invocă și incidența cazului de casare prevăzut de pct. 7 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, arată că situația de fapt pe care se întemeiază acțiunea reclamantei, atât în ce privește răspunderea civilă delictuală cât și în ce privește răspunderea civilă contractuală, a fost analizată de organele judiciare penale și s-au dispus soluții de clasare cu privire la toate infracțiunile reclamate, respectiv concurență neloială, conflict de interese, divulgarea informațiilor secret de serviciu sau nepublice și abuz în serviciu.

Susține că, urmare a soluțiilor de clasare dispuse prin ordonațele și hotărârile penale au devenit incidente dispozițiile art. 6 din C. proc. pen., care prevăd că nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub o altă încadrare juridică, articol care transpune art. 4 din Protocolul 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 28 C. proc. pen. privind autoritatea hotărârii penale în procesul civil.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul arată procedura de lucru dintre C. și A. S.R.L. și susține că, în calitate de transportator, C. S.R.L. nu avea obligația de a efectua transporturi doar prin intermediul reclamantei, ba dimpotrivă, începând cu 01.12.2015 comenzile au fost reluate prin intermediul E. S.R.L.

Prin cererea de chemare în judecată s-a cerut, în fapt, cumularea răspunderii civile delictuale a pârâtului B. cu răspunderea civilă contractuală a C..

Arată recurentul că nu a fost angajatul societății reclamante și nu avea cunoștință de existența vreunui acord încheiat între reclamantă și C. și, chiar și dacă ar fi cunoscut de existența acordului, acest aspect nu impunea vreo obligație în sarcina sa.

Apreciază că solicitarea reclamantei de a se reține în sarcina pârâților dispozițiile art. 2 lit. b) și c) din Legea nr. 11/1991 este netemeinică. În sarcina recurentului nu se poate reține folosirea unor practici de concurență întrucât acesta nu este salariatul reclamantei și nu s-a probat faptul că ar fi avut cunoștință de existența vreunui acord încheiat de reclamanta cu societatea C. S.R.L., nu a fost parte contractantă într-un astfel de acord care să fi creat obligații în sarcina pârâtului iar prin ordonanțele penale s-a stabilit în mod definitiv că nu au existat fapte de concurență neloială.

Apreciază ca fiind nelegală solicitarea de a fi reparat prejudiciul cauzat prin cumularea celor două tipuri de răspundere civilă, deoarece fapta imputată este preluarea clienților în mod direct și nu prin intermediul platformei deținută de A. S.R.L.

Astfel, susține că reclamanta nu poate adiționa cele două tipuri de despăgubire distincte (delictuală și contractuală) rezultate din invocarea concomitentă a celor două tipuri de răspundere, deci nu se poate invoca pentru aceeași faptă recuperarea prejudiciului de la recurent și totodată și de la C. S.R.L.

Prin urmare, susține că, dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, păgubitul trebuie să urmeze doar calea deschisă de o acțiune în responsabilitate civilă delictuală aplicându-se regula specialia generalibus derogant, în caz contrar reclamanta s-ar îmbogăți fără justă cauză.

Totodată, solicită să se constate că reclamanta nu a probat cum și când a adus la cunoștința C. S.R.L. identitatea persoanelor juridice străine despre care a susținut că C. S.R.L. a luat cunoștință prin intermediul reclamantei.

Recursurile au fost comunicate intimatei-reclamante la 15.10.2021 și 18.10.2021 .

La 19.10.2021, în termen legal, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare față de ambele recursuri, prin care a solicitat, în principal, anularea ambelor recursuri în baza art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și în subsidiar, respingerea recursurilor declarate ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților la 29.10.2021 și 01.11.2021, care nu au înțeles să formuleze răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor iar prin încheierea din 21 iunie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului părților, cu solicitarea de a depune un punct de vedere.

Părțile nu s-au prevalat de acest drept.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursurilor, invocată de instanță din oficiu, constată următoarele:

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pornind de la aceste dispoziții legale, instanța supremă apreciază că prin cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă C. S.R.L. nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, pe de o parte, deși invocă existența în considerentele deciziei recurate a unor motive contradictorii și străine de natura cauzei, recurenta-pârâtă C. S.R.L. omite să precizeze care sunt, în concret, acestea, iar, pe de altă parte, instanța supremă constată că dispozițiile art. 129 C. proc. civ. și principiul rolului activ al judecătorului au fost invocate formal.

Din dezvoltarea motivelor de recurs, se observă că, în realitate, recurenta-pârâtă este nemulțumită de modul de interpretare a probatoriului și de situația de fapt reținută de instanța de apel cu privire atât la respectarea obligațiilor contractuale dintre părți și existența prejudiciului, cât și cu privire la modalitatea de contractare de către recurentă a altor clienți menționați de intimata-reclamantă.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel ar fi reținut în mod eronat că această parte ar fi încălcat clauza de neutralitate stipulată în contract, precum și că ar fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtei, prevalându-se de raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, din care ar fi rezultat că doar în raport cu o societate, dintre cele 5 indicate de intimata-reclamantă, s-ar fi putut reține încălcarea clauzei de neutralitate.

Astfel, deși invocă faptul că instanța de apel nu a manifestat un rol activ în stabilirea realității situației de fapt, recurenta-pârâtă se raportează la modalitatea de interpretare a probelor administrate, cărora instanța de prim control judiciar nu le-ar fi dat valența probatorie în favoarea recurentei.

S-a mai susținut și faptul că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit, pe baza prezumției judiciare, faptul că recurenta ar fi început colaborarea cu alte cinci societăți, în afara platformei, după încheierea acordului, contactându-le în mod direct pe acestea, deși nicio probă existentă la dosarul cauzei nu atestă în mod clar această situație de fapt.

Această argumentație nu poate fi încadrată cazurilor de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța supremă reține pe de o parte că, stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv raportul de expertiză contabilă, corespondență și restul înscrisurilor depuse în probațiune și la care recurenta-pârâtă a făcut referire, iar pe de altă parte că, în recurs, controlul judiciar realizat de instanță este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuție evaluarea probelor administrate în cauză.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea unor nemulțumiri față de soluția pronunțată ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care trebuie structurate juridic astfel încât să poată fi încadrate în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Instanța supremă reține că dispozițiile art. 329 C. proc. civ. au fost invocate formal, întrucât argumentația recurentei nu vizează expunerea unei critici de nelegalitate a aplicării acestui text normativ ci modalitatea de interpretare a probelor, din perspectiva aprecierii de către instanța de apel a concludenței și pertinenței acestora.

În speță, instanța supremă reține, pentru argumentele pe care le-a expus, că susținerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate și nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal. În plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-pârâtă nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) și 493 alin. (5) teza I din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 178/C/2021 - A din 3 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

De asemenea, art. 486 alin. (2) C. proc. civ. prevede că la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, iar alin. (3) teza I al aceluiași articol stabilește că această cerință este prevăzută sub sancțiunea nulității.

În aplicarea acestor texte de lege, instanța supremă constată că, prin adresa din 19.08.2021 comunicată recurentului la 26.08.2021, recurentului-pârât B. i s-a pus în vedere, în procedura de filtrare a recursurilor, să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 778,29 RON, conform art. 24 alin. (1) și (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, sub sancțiunea anulării recursului.

Având în vedere că recurentul-pârât B. nu și-a îndeplinit obligația de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru, datorată conform art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 486 alin. (3) teza I raportat la art. 493 alin. (5) teza I C. proc. civ. și art. 499 din același cod, Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 178/C/2021 - A din 3 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.R.L. și de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 178/C/2021 - A din 3 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2022.