ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 561/2022

Ședința publică din data de 8 martie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta solicită totodată obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1349, art. 1350, art. 1357 art. 1538 și urm. C. civ. și Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.

Prin sentința civilă nr. 29/LP/2020 din 25 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată, s-a respins cererea reclamantei de reducere a onorariului expertului contabil D. și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 17.990 RON diferență onorariu expert.

Totodată, a fost respinsă cererea pârâtei C. S.R.L. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată inițial pe rolul secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Oradea, care a transferat dosarul la secția a II-a Civilă, în data de 4 ianuarie 2021.

Prin decizia civilă nr. 179 din 03 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, au fost obligați pârâții să plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri suma de 4.700 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, de către pârâtul B. și suma de 15.000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, de către pârâta C. S.R.L.

Au fost menținute dispozițiile sentinței privind respingerea cererii de reducere a onorariului expertului contabil și au fost obligați să plătească cheltuieli de judecată în fond și în apel apelantei-reclamante în cuantum de 14.400,12 RON de către pârâtul B. și suma de 15.612,67 RON de către pârâta C. S.R.L.

Prin recursul formulat de pârâta C. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 7 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea hotărârii atacate iar, pe fond, respingerea apelului și menținerea sentinței tribunalului ca fiind legală și temeinică, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta susține că prin întâmpinarea depusă la instanța de fond a fost invocată excepția necompetentei materiale și teritoriale a Tribunalului Bihor având în vedere dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) și 107 C. proc. civ.

Potrivit recurentei în cauză este incident art. 176 pct. 3 C. proc. civ., încălcându-se atât norme de competență materială cât și teritorială.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta susține că instanța de apel reține în mod greșit puterea doveditoare a înscrisurilor prin care se reda conținutul convorbirilor dintre pârâți în temeiul prevederilor art. 283 C. proc. civ.

Recurenta consideră că nu este o înscriere a datelor unui act juridic pe suport informatic, ci sunt înscrisuri sub semnătură privată tehnoredactate, fără a fi certificate conform cu originalul și fără ca partea potrivnică să poată prezenta originalul înscrisurilor de care a înțeles să se folosească.

Potrivit recurentei, înscrisurile reținute de instanța de apel ca având valoare probatorie, chiar și în ipoteza în care ar fi reale, sunt obținute în mod ilegal, iar instanța de prim control judiciar nu a analizat în niciun fel modul în care au fost obținute aceste probe, ceea ce încalcă principiul legalității procesului civil prevăzut la art. 7 C. proc. civ.

Prin urmare, mai arată recurenta că, întrucât instanța de apel își bazează soluția pe dovezi obținute prin accesarea în mod nelegal a unui sistem informatic, se impune sancțiunea nulității hotărârii în raport cu dispozițiile art. 175, art. 176 pct. 6 și art. 179 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. recurenta invocă prevederile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. privind autoritatea de lucru judecat a mai multor soluții de clasare din dosare penale având ca obiect fapte de concurență neloială, conflict de interese, divulgarea informațiilor secret de serviciu sau nepublice și abuz de serviciu, în procesul civil.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că în mod nelegal instanța de apel a reținut săvârsirea faptelor de concurență de către pârâți.

Astfel, potrivit recurenta nu se poate reține în sarcina pârâtului B. folosirea unor practici de concurență întrucât acesta nu este și nici nu a fost salariat/reprezentant al societății reclamante, nu s-a dovedit faptul că ar fi avut cunoștință de existența vreunui acord încheiat de reclamantă cu societatea pârâtă C. S.R.L și nu a fost parte într-un astfel de acord care să fi creat obligații în sarcina pârâtului.

Și în ceea ce privește fapta imputată pârâtei C. S.R.L., prevăzută de art. 2 lit. b) și c) din Legea nr. 11/1991, nu s-a probat existența unor practici comerciale nelegale din partea societății pârâte, încălcări ale acordului încheiat prin care să se fi produs prejudicii societății reclamante. Mai mult, susțin recurenții că prin ordonanțele de clasare s-a stabilit în mod definitiv că nu au existat fapte de concurență neloială.

Recurenta apreciază ca fiind nelegală solicitarea de a fi reparat prejudiciul cauzat prin cumularea răspunderi civile contractuale a pârâtei cu cea delictuală a pârâtului, deoarece fapta imputată constă în preluarea clienților în mod direct și nu prin intermediul platformei deținută de reclamanta A. S.R.L.

Recurenta consideră că este inadmisibilă orice însumare a despăgubirilor obținută pe temeiuri distincte, prin invocarea succesivă sau cumulată a celor două răspunderi civile, întrucât acțiunea în răspundere civilă nu este un mijloc de înavuțire, ci unul de reparație. Potrivit recurentei, reclamanta nu este îndreptățită să aleagă între a invoca fie angajarea răspunderii civile delictuale, fie a celei contractuale, iar în situația îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, păgubitul trebuie să urmeze doar calea deschisă de o acțiune în răspundere civilă delictuală, aplicându-se regulă specialia generalibus derogant.

Mai arată recurenta că reclamanta nu poate să combine reguli de la cele două tipuri de răspundere civilă obținând astfel un fel de mitior lex și trebuie să respecte strict condițiile proprii răspunderi pe care o poate invoca. Potrivit recurentei, în cauză, reclamanta combină cele două tipuri de răspundere civilă în încercarea de a se îmbogăți fără justă cauză.

În continuare recurenta prezintă situația de fapt, prin care arată că reclamanta nu a făcut dovada actelor de concurență neloială invocate.

De asemenea, prin recursul formulat de pârâtul B. întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 7 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate iar, pe fond, respingerea apelului și menținerea sentinței tribunalului ca fiind legală și temeinică, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul susține că prin întâmpinarea depusă la instanța de fond a fost invocată excepția necompetentei materiale și teritoriale a Tribunalului Bihor potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) și 107 C. proc. civ., în cauză fiind incident art. 176 pct. 3 C. proc. civ., încălcându-se atât norme de competență materială cât și teritorială.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel reține în mod greșit puterea doveditoare a înscrisurilor prin care se reda conținutul convorbirilor dintre pârâți în temeiul prevederilor art. 283 C. proc. civ.

Potrivit recurentului, înscrisurile reținute de instanța de apel ca având valoare probatorie, chiar și în ipoteza în care ar fi reale, sunt obținute în mod ilegal, iar instanța de prim control judiciar nu a analizat în niciun fel modul în care au fost obținute aceste probe, ceea ce încalcă principiul legalității procesului civil prevăzut la art. 7 C. proc. civ.

Prin urmare, mai arată recurentul că, întrucât instanța de apel își bazează soluția pe dovezi obținute prin accesarea în mod nelegal a unui sistem informatic, se impune sancțiunea nulității hotărârii în raport cu dispozițiile art. 175, art. 176 pct. 6 și art. 179 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. recurentul invocă prevederile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. privind autoritatea de lucru judecat a mai multor soluții de clasare din dosare penale având ca obiect fapte de concurență neloială, conflict de interese, divulgarea informațiilor secret de serviciu sau nepublice și abuz de serviciu, în procesul civil.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că în mod nelegal instanța de apel a reținut săvârsirea faptelor de concurență de către pârâți.

Astfel, potrivit recurentului nu se poate reține în sarcina sa folosirea unor practici de concurență, întrucât acesta nu este și nici nu a fost salariat/reprezentant al societății reclamante, nu s-a dovedit faptul că ar fi avut cunoștință de existența vreunui acord încheiat de reclamantă cu societatea pârâtă C. S.R.L și nu a fost parte într-un astfel de acord care să fi creat obligații în sarcina pârâtului.

Și în ceea ce privește fapta imputată pârâtei C. S.R.L., prevăzută de art. 2 lit. b) și c) din Legea nr. 11/1991, nu s-a probat existența unor practici comerciale nelegale din partea societății pârâte, încălcări ale acordului încheiat prin care să se fi produs prejudicii societății reclamante. Mai mult, susține recurențtul că prin ordonanțele de clasare s-a stabilit în mod definitiv că nu au existat fapte de concurență neloială.

Recurentul apreciază ca fiind nelegală solicitarea de a fi reparat prejudiciul cauzat prin cumularea răspunderi civile contractuale a pârâtei cu cea delictuală a pârâtului, deoarece fapta imputată constă în preluarea clienților în mod direct și nu prin intermediul platformei deținută de reclamanta A. S.R.L.

Potrivit recurentului, reclamanta nu este îndreptățită să aleagă între a invoca fie angajarea răspunderii civile delictuale, fie a celei contractuale, iar în situația îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, păgubitul trebuie să urmeze doar calea deschisă de o acțiune în răspundere civilă delictuală, aplicându-se regulă specialia generalibus derogant.

Prin întâmpinarea formulată la 6 septembrie 2021 intimata A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursurilor având în vedere faptul că motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

La 7 martie 2022 recurenta C. S.R.L. a depus precizări și concluzii scrise privind motivele de recurs enunțate.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 8 martie 2022.

La termenul din 8 martie 2022, în completul de filtru, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursurilor, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a reținut următoarele:

Recursul formulat de pârâtul B. urmează a fi anulat ca netimbrat pentru următoare considerente:

Instanța a stabilit în sarcina recurentului-pârât B. o taxă judiciară de timbru aferentă soluționării recursului în cuantum de 730 RON, conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, iar acesta a fost înștiințat cu privire la obligația de achitare a taxei, potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, însă nu s-a conformat în acest sens.

De asemenea, recurentul-pârât nici nu a folosit mijlocul procesual reglementat de art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, privind cererea de reexaminare, pentru a contesta această taxă judiciară de timbru.

Prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță.

În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 stabilește că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părții i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Totodată, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Constatând că recursul formulat de pârâtul B. nu a fost timbrat anticipat și până la termenul din 8 martie 2022 acesta nu s-a conformat obligației de timbrare în temeiul art. 177 alin. (3) C. proc. civ., potrivit mențiunilor din adresă și raport, acte procedurale comunicate la 26 august 2021, respectiv la 21 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a da eficiență dispozițiilor art. 486 alin. (3) și art. 493 alin. (5) din același cod și să dispună anularea ca netimbrat a recursului declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 179/C/2021 - A din 3 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Referitor la recursul formulat de pârâta C. S.R.L., acesta urmează a fi anulat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură civilă sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865, ipoteză în care se încadrează și motivarea necorespunzătoare a căii extraordinare de atac.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Criticile recurentei-pârâte privind încălcarea de către prima instanță a regulilor de competență prevăzute la art. 107 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 din același cod, sunt invocate omisso medio cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nefiind formulate și în apel, astfel încât instanța de apel să fi respins acest motiv sau să fi omis să se pronunțe asupra lui.

Dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, nefiind nici cazul unei excepții de la această regulă în cauză.

Prin urmare aceste critici sunt inadmisibile, cu consecința imposibilității analizei acestora, întrucât nu pot fi valorificate direct în calea extraordinară de atac, fără să fi fost supuse analizei instanței de apel, în raport cu dispozițiile imperative ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este invocat formal întrucât recurenta nu relevă normele de procedură încălcate de instanța de apel care atrag nulitatea hotărârii atacate.

Criticile recurentei-pârâte privind puterea doveditoare a înscrisurilor prin care se redau conținutul convorbirilor dintre pârâți în temeiul prevederilor art. 283 C. proc. civ. și modul ilicit în care au fost obținute aceste probe, circumscrise motivului de casare invocat, nu reprezintă altceva decât trimiteri la situația de fapt și o reinterpretare a probelor administrate de instanțele de fond, aspecte de netemeinicie care nu pot face obiectului controlului de legalitate al instanței de recurs.

De asemenea, criticile recurentei-pârâte privind nerespectarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a ordonanțelor de clasare privind situația de fapt reținută nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., întrucât ordonanța penală nu reprezintă o hotărâre judecătorească în sensul prevăzut de art. 430 alin. (1) C. proc. civ. iar, pe de altă parte, recurenta-pârâtă, în realitate, încearcă să obțină o reapreciere a situației de fapt, aspect de netemeinicie care nu poate forma obiectul recursului, prin care se urmărește examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este invocat formal de către recurenta-pârâtă, întrucât aceasta nu a indicat normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de instanța de apel.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică situația de fapt reținută de instanțele fondului, cumularea răspunderii delictuale a pârâtului B. cu răspunderea contractuală a pârâtei C. S.R.L., nedovedirea unor practici comerciale nelegale din partea societății recurente și nereținerea de către instanța de apel a situației de fapt constate prin ordonanțele de clasare.

Or, prin aceste critici, în realitate, se solicită de către recurentă o reapreciere a situației de fapt și o reinterpretare a probelor administrate, aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiectul controlului judiciar de către instanța de recurs, în lipsa criticilor de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile recurentei nu se pot încadra în niciunul din motivele de casare prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce reprezintă o nemotivare a căii extraordinare de atac potrivit art. 489 alin. (2) din același cod.

Simpla invocare a unor critici nu conduce de plano la incidența unui motiv de recurs ci trebuie indicate motive privind argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

Înalta Curte constată că recurenții nu au indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 493 alin (5) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 179/C/2021 - A din 3 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

În consecință, Înalta Curte în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. va anula recursurile declarate de pârâții B. și S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 179/C/2021 - A din 3 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de pârâții B. și S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 179/C/2021 - A din 3 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 martie 2022.