ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1286/2022

Ședința publică din data de 24 mai 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat art. 1236, art. 1238 și art. 1214 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 127 din 18.06.2021, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, s-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Prin decizia nr. 432 din 18 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă și a fost obligată să plătească pârâtei suma de 5.886,93 RON, cheltuieli de judecată în apel.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată este insuficient motivată.

În acest sens, recurenta arată că, deși instanța de apel a reținut că înscrisul semnat de părți la data de 24.08.2018 cuprinde un acord de voință exprimat de ambele părți semnatare, prin intermediul căruia acestea au stabilit de comun acord care este cuantumul creanței pe care reclamanta o datorează pârâtei și modalitatea în care acesta se va achita, totuși aceasta nu a analizat argumentele reclamantei privind necesitatea existenței unui nou acord de voință între părți privind orice eventuală plată prin raportare la clauza cuprinsă în înscrisul semnat la data de 24.08.2018, conform căreia departamentele financiare ale ambelor societăți trebuie să stabilească existența și întinderea datoriilor reciproce.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat argumentele reclamantei privind refuzul la plată al facturii emise de pârâtă, faptul că valoarea produselor livrate de recurentă intimatei este mai mică decât valoarea prejudiciului suferit de intimată, aceasta estimând valoarea pretinsului prejudiciu la valoarea sumelor datorate către recurentă cu scopul de a se sustrage de la plată și a obține un folos patrimonial injust și includerea în valoarea inițială a prejudiciului a unui un cost operațional pentru fiecare produs, în condițiile în care nu poate fi pretins cu titlu de prejudiciu recuperarea acestui cost, ci eventual profitul nerealizat.

Totodată, recurenta susține că argumentul instanței privind lipsa cauzei ilicite și imorale, respectiv cauza falsă a înscrisului din 24.08.2018, întrucât încheierea acordului este consecința executării necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, de asemenea, este insuficient motivat.

În acest sens, recurenta precizează că prin invocarea compensării, intimata recunoaște obligația de plată, motiv pentru care este de acord ca în actul încheiat sa se menționeze ca "detalii care trebuie stabilite între departamentele financiare ale ambelor societăți", nefiind astfel în prezența unei neexecutări a contractului.

Recurenta susține că reprezentanții acesteia, la data de 24.08.2018, nu au avut reprezentarea faptului că înscrisul din acea zi are valoarea unui contract, în conștiința acestora fiind de esență comunicarea actelor financiar contabile ale intimatei privind prejudiciul suferit și perfectarea unui nou acord de voință privind plata acestui prejudiciu.

Astfel, prin corespondența ulterioară semnării înscrisului din 24.08.2018, recurenta a solicitat în continuare plata facturilor neîncasate în valoare de 621.655,89 RON iar, prin sentința nr. 109 din 21.07.2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosarul nr. x/2019, suspendat în prezent, a fost obligată intimata la plata sumei de 621.655,89 RON reprezentând debit restant, litigiu în care intimata nu a făcut nicio dovadă privind neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor contractuale.

Prin urmare, analizând atât sentința pronunțată în fond cât și decizia din apel, recurenta susține că dosarul a fost soluționat fără a se verifica dacă susținerile intimatei sunt legitime, simpla invocare a actului încheiat în 24.08.2018 fiind suficientă în condițiile în care din criticile formulate de recurentă rezultă fără echivoc incertitudinea pretențiilor intimatei.

În continuare, recurenta consideră decizia atacată ca fiind nemotivată din perspectiva criticilor privind neefectuarea în cauză a unui raport de expertiză contabilă, prin care să se stabilească întinderea prejudiciului invocat de pârâtă, întrucât instanța de apel a concluzionat că nu este utilă, fără însă a prezenta raționamentul său.

Criticile privind lipsa motivării privesc și probațiunea solicitată în dovedirea capătului de cerere privind anularea înscrisului pentru vicierea consimțământului prin dol, întrucât instanța de apel a apreciat în mod generic, ca nefiind utilă audierea martorilor propuși.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit art. 1214 C. civ., reținând că neprezentarea unor documente justificative ale prejudiciului nu echivalează cu ascunderea frauduloasă a unor informații. Or, în cauză, intimata prin prepușii săi au determinat reprezentanții recurentei să semneze înscrisul din 24.08.2018, comunicându-le situații nereale privind un eventual prejudiciu suferit, fiind astfel în prezența unui dol prin reticență.

Prin întâmpinarea formulată la 3 martie 2022, intimata-pârâtă B. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului, raportat la prevederile art. 489 alin. (2) coroborat cu dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., iar, pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea acesteia.

Cauza a fost înregistrată la 14 ianuarie 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 14 martie 2022, s-a fixat termen de judecată la 24 mai 2022.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității prezentei căi extraordinare de atac, invocată de intimata-pârâtă, urmând a anula recursul pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Recursul fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel, este necesar ca acesta să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat doar formal pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurenta, în cadrul criticilor aferente acestui motiv de casare face o prezentare detaliată a elementelor care configurează, în opinia sa, cauza ilicită a actului juridic încheiat de părți, prin inducerea în eroare și manoperele dolosive ale pârâtei, privind conținutul convenției și modul concret de desfășurare a raporturilor juridice între părți, fără a se indica greșelile instanței de apel în analiza motivelor de apel formulate, cu referire la regulile de interpretare a contractului.

Recurenta invocă o motivare insuficientă a deciziei atacate, solicitând reanalizarea înscrisului din 24.08.2018 ca nefiind un acord de plată întemeiat pe o executare necorespunzătoare a obligațiilor contractuale însă, în realitate, aceasta solicită reaprecierea situației de fapt și reinterpretarea probelor prin analiza corespondenței purtate între părți privind situațiile nereale comunicate în legătură cu prejudiciul suferit ți dolul prin reticență care au condus la semnarea convenției de către recurentă.

Totodată, recurenta susține că decizia recurată nu este motivată din perspectiva criticilor din apel privind necesitatea administrării probelor cu expertiză contabilă și martori, care nu au fost încuviințate de prima instanță.

Or, aceste chestiuni sunt incompatibile cu calea de atac a recursului, care trebuie să se rezume exclusiv la critici de nelegalitate. În egală măsură repunerea în discuție a situației de fapt, aprecierea utilității probelor și reinterpretarea probelor administrate în calea extraordinară de atac a recursului nu sunt posibile, întrucât nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății în recurs fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, respectiv nesocotirea regulilor de drept.

Înalta Curte reamintește că stabilirea situației de fapt și verificarea modului de interpretare a probelor situează analiza criticilor recurentei în sfera controlului de netemeinicie și nu în aceea a controlului de nelegalitate reglementat expres și limitativ prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ., cu consecința că examinarea deciziei, din această perspectivă, este exclusă în calea de atac a recursului.

Astfel, în cauză se reține că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat formal, întrucât recurenta nu a indicat critici concrete din care să rezulte cu claritate ipotezele reglementate de motivul de recurs, care nu includ motivarea "insuficientă" ci absența motivării soluției și a invocat aspecte de netemeinicie, care nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, ceea ce reprezintă o nemotivare a căii extraordinare de atac, în sensul conținutului pretins de lege.

Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidența unui motiv de recurs, ci trebuie însoțit de critici de nelegalitate privind argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs, instanță devolutivă.

Recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit art. 1214 C. civ. privind dolul, întrucât s-a reținut faptul că neprezentarea unor documente justificative ale prejudiciului nu echivalează cu ascunderea frauduloasă a unor informații.

Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel, analizând criticile reclamantei privind existența dolului la încheierea acordului din 24.08.2018 prin comunicarea unei situații nereale privind prejudiciul cauzat pârâtei, a reținut că nu a existat o intenție frauduloasă a pârâtei în sensul de a induce în eroare reclamanta să semneze acordul contestat, ci reclamanta a dat dovadă de lipsă de diligență, întrucât nu a întreprins verificările necesare anterior sau cel târziu la momentul semnării acordului, pârâta manifestându-și disponibilitatea de a oferi explicații și lămuriri privind prejudiciul pretins.

Astfel, simpla reiterare a cauzei de nulitate formulate la instanțele fondului privind existența dolului prin reticență la încheierea convenției privind necomunicarea valorii reale a prejudiciului cauzat intimatei, care ar fi condus la eroarea reclamantei, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., prin prezentarea criticilor de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, respectiv prin prezentarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din același cod, de strictă interpretare și aplicare.

Mai mult, toate aceste critici nu reprezintă altceva decât trimiteri la situația de fapt reținută în legătură cu atitudinea subiectivă a intimatei la încheierea actului atacat, care, prin prisma probatoriului administrat, au fost deja analizate de instanța de apel și, pe de altă parte, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu pot face obiectului controlului de legalitate.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, sunt întemeiate apărările de procedură formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, privind nulitatea recursului

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 432/2021 - A/C din 18 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura nr. x din 24 martie 2022 emisă de C. și dovada plății acesteia, respectiv ordinul de plată din 6 mai 2022.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului și în raport de solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 8.828,43 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 432/2021 - A/C din 18 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 8.828,43 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 mai 2022.