ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 102/2023

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1 Judecata în primul ciclu procesual

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 03 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice obligarea pârâtului la plata sumei de 12.274 RON, cu titlu de daune materiale, actualizată cu dobânda legală de la data achitării acestor sume și a sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune morale. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 16/C din data de 12 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de acesta.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 12.274 RON reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 03 mai 2019 și până la data plății efective. Au fost respinse celelalte pretenții formulate.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 719 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., solicitând instanței admiterea căii de atac și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii pretențiilor constând în plata daunelor morale solicitate în cuantum de 10.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței admiterea căii de atac și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta. În subsidiar, apelantul – pârât a solicitat respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1334/A din 23 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2019, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 16/C din data de 12 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019.

S-a admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe, care a fost anulată în parte în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 12.274 RON reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal, la care se adaugă dobânda legală aferentă, și, evocând fondul, respinge și acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

S-a înlăturat din sentință dispoziția privind obligarea pârâtului să achite reclamantului suma de 719 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin prezentei decizii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 2464 din 17 noiembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2019, s-a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1334/A din 23 decembrie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

A fost casată în parte, decizia atacată cu privire la soluția de admitere a apelului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor și de anulare, în parte, a sentinței nr. 16/C din 12 februarie 2020 a Tribunalului Bihor, secția I civilă.

S-a dispus trimiterea spre rejudecare a cererii privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată din procesul penal, aceleiași instanțe de apel.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

I.2 Judecata în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 483A din 30 martie 2022, Curtea de Apel Oradea – secția I civilă a admis apelul formulat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu intimatul A., și în consecință a schimbat în parte sentința dispunând respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 12.274 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal; a înlăturat dispoziția primei instanțe privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva deciziei nr. 483A din 30 martie 2022 a Curții de Apel Oradea – secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 iunie 2022, sub nr. x/2019*.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și, rejudecând, admiterea apelului său, schimbarea în parte a hotărârii atacate cu consecința respingerii apelului declarat de Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice și menținerea sentinței civile nr. 16/12 februarie 2020 pronunțate de Tribunalul Bihor. Cu cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a apreciat că în speță este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul-reclamant a considerat că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că nu poate fi antrenată răspunderea Statului și că nu sunt incidente prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Conform art. 276 alin. (6) C. proc. pen. "În celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile."

Un astfel de caz este cel în care inculpatul achitat a efectuat cheltuieli judiciare proprii și nu se află în situația de a-i fi restituite de partea civilă sau persoana vătămată ori astfel de părți nici nu există în cauză.

Deși legea nu reglementează obligația statului de a restitui cheltuielile judiciare inculpatului sau oricărei alte părți care a efectuat astfel de cheltuieli, totuși o astfel de situație este cuprinsă generic în dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

În această ipoteză, obligația de restituire revine Statului și poate fi stabilită în urma unei acțiuni introduse la instanța civilă, astfel cum este acțiunea formulată de reclamant.

În înțelesul art. 453 C. proc. civ., natura juridică a cheltuielilor de judecată este una bivalentă, acestea reprezentând, pe de o parte, prejudiciul cauzat de culpa procesuală, iar, pe de altă parte, despăgubirile pe care partea căzută în pretenții trebuie să le plătească celeilalte părți.

Dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată este un drept patrimonial, de creanță, creditorul având obligația de a dovedi, existența unei creanțe certe, lichide și exigibile constituite din sumele pretinse cu acest titlu.

Creditorul este reclamantul care a avut calitatea de inculpat în acțiunea penală exercitată de Statul Român prin organele abilitate, respectiv reprezentanții Ministerului Public.

Or, dacă inculpatul nu este vinovat și s-au efectuat cheltuieli, există o culpă procesuală a autorității judiciare, astfel încât cheltuielile le va suporta statul.

Pentru a exista culpă procesuală nu se cere rea-credință în activitatea juridică penală sau o acțiune civilă nefondată, ori să existe o cale de atac sau să facă o cerere provocatoare de cheltuieli judiciare care să-i fie respinsă, astfel cum greșit a reținut instanța de apel.

Astfel, nu interesează buna sau reaua-credință a celui care a exercitat acțiunea penală, atâta timp cât aceasta a fost ulterior dovedită ca neîntemeiată, pronunțându-se o soluție de achitare.

De altfel, și reclamantul din procesul civil își exercită un drept când introduce cererea de chemare în judecată, dar dacă acesta pierde procesul este obligat la cheltuieli de judecată. Aceasta fără a interesa dacă a fost de rea-credință sau de bună-credință, tocmai pentru motivul că aceasta nu constituie o condiție indispensabilă de existență a răspunderii civile.

Într-o exprimare sintetică, culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acțiuni ori susținerea unor apărări neîntemeiate.

Așa fiind, în măsura în care Statul, prin agenții săi (organele de urmărire penală), este responsabil de determinarea unor cheltuieli în sarcina unei persoane cercetate, care ulterior este beneficiara unei soluții de achitare, persoana are dreptul la recuperarea acestora de la Stat.

Astfel, obiectul acțiunii penale, indicat în art. 14 C. proc. pen., este tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.

În concepția C. proc. pen., de vreme ce statul este cel care adoptă normele de drept penal, tot statul este singurul titular al acțiunii penale.

Procesual, ca subiect activ al acțiunii penale, statul încredințează exercițiul acțiunii penale unei autorități publice specializate, respectiv Ministerului Public.

Punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea ei constă în formularea învinuirii împotriva unei persoane determinate, autorul unei infracțiuni, inculparea acestuia prin actul prevăzut de lege, chemarea sau trimiterea în judecată, susținerea și dovedirea săvârșirii infracțiunii în fața instanței de judecată, inclusiv exercitarea cailor de atac și susținerea acestora în față instanțelor competențe.

Acestea reprezintă elementul dinamic care face să curgă procesul penal, de la începerea urmăririi penale până la pronunțarea hotărârii penale definitive.

Ultimul moment al acțiunii penale este considerat stingerea acesteia. Soluțiile de stingere a acțiunii penale sunt: clasarea, renunțarea la urmărire, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea și încetarea procesului penal.

Mutatis mutandis, având în vedere natura juridică a cheltuielilor de judecată, una bivalentă, acestea reprezentând prejudiciul cauzat de culpa procesuală, iar, pe de altă parte, despăgubirile pe care partea căzută în pretenții trebuie să le plătească celeilalte părți, obligația de plată a cheltuielilor judiciare revine tot statului.

De altfel, după fundamentul său, răspunderea civilă specială a Statului este obiectivă, fără vinovăție, aspect contrazis de instanțe de apel, însă această răspundere a Statului se explică și întemeiază pe obligația de garanție în sarcina Statului, care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției.

Având în vedere și dispozițiile art. 223 C. civ. conform cărora în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară când legea nu stabilește un alt organ în acest sens, pârâtul în cauza ce are ca obiect restituirea cheltuielilor de judecată nu poate fi altul decât Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În doctrină s-a apreciat că în stabilirea obligației de suportare a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal trebuie avută în vedere culpa infracțională, iar numai subsidiar culpa procesuală, atât în privința autorităților judiciare, cât și a părților. Astfel, dacă inculpatul a fost achitat, obligația suportării cheltuielilor judiciare rămâne în sarcina statului, pe temeiul culpei procesuale a autorităților judiciare.

Cu privire la dreptul de a obține despăgubiri și cheltuieli de judecată, Decizia CCR nr. 136/2021 a înlăturat obstacolul reținut anterior în practica judiciară și a stabilit că un inculpat arestat inițial, dar achitat ulterior, poate cere despăgubiri de la stat doar în baza deciziei de achitare.

Recurentul-reclamant a susținut că în acest sens s-au pronunțat mai multe soluții prin care persoanelor achitate definitiv le-au fost acordate atât despăgubiri, cât și cheltuieli judiciare, constând în onorariu de avocat, onorarii experți și astfel cheltuieli de judecată. A indicat în acest sens soluțiile pronunțate de Tribunalul Cluj prin sentința nr. 111 din 3 martie 2022, în dosarul nr. x și prin sentința nr. 841 din 13 decembrie 2021 în dosarul nr. x/2018, prin care s-a constatat că aceste cheltuieli reprezintă efectiv cheltuieli de judecată.

Totodată, a considerat că, întrucât titularul acțiunii penale, care este, potrivit art. 14 din C. proc. pen., statul român, prin Ministerul Public, are reglementat dreptul de a recupera cheltuielile avansate cu procesul (titlul VI, cap. III al C. proc. pen.: art. 272, 274 și 275), pentru egalitate de tratament, se impune ca acest drept să fie recunoscut și reglementat, în mod corespunzător, și persoanei care, după ce a făcut obiectul unei acțiuni penale, a fost ulterior achitată.

Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (2) C. proc. civ. corob. cu art. 276 C. proc. pen., cazurile în care inculpatul a fost achitat, iar cheltuielile efectuate de acesta nu pot fi imputate persoanei vătămate sau părții civile, devin aplicabile dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care pot constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentul-reclamant a apreciat că Statul român este responsabil pentru prejudiciul suferit de inculpatul achitat, prin avansarea sumelor datorate apărătorului ales pentru procesul penal în care a fost achitat, în temeiul art. 10 din C. proc. pen., pentru omisiunea de a reglementa și această situație, omisiune care se află în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs.

La baza stabilirii obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, indiferent de natura litigiului, stă culpa procesuală, care este prezumată de lege, atât în dreptul procesual civil, prin dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cât și în dreptul procesual penal, prin art. 275 alin. (1) pct. 1-4, alin. (2) și alin. (3), art. 276 alin. (5) din C. proc. pen. (Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016, pronunțată de Curtea Constituțională).

Dispozițiile art. 275 alin. (1) pct. 4 și alin. (3) din C. proc. pen. stabilesc că, în anumite cazuri, în care nu se poate reține culpa procesuală a inculpatului, a părții vătămate sau a părții civile, cheltuielile judiciare sunt suportate întotdeauna de stat, iar potrivit opiniilor doctrinare conținutul acestor texte indică tocmai "culpa procesuală a organului de urmărire penală în instrumentarea dosarului", organ care acționează în numele statului, acesta din urmă fiind titularul acțiunii penale.

Referitor la dispozițiile alin. (6) al art. 276 din C. proc. pen., în doctrină s-a exprimat opinia că sintagmei "celelalte cazuri" i se poate circumscrie și situația în care inculpatul față de care s-a pronunțat o soluție de achitare a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, determinat de faptul că, în cauză, nu există parte vătămată sau parte civilă, caz reglementat de prevederile alin. (5) al aceluiași articol din Cod.

În consecință, contrar reținerilor instanței de apel, recurentul-reclamant a apreciat că dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. pot constitui temei legal pentru obligarea statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiției, la plata cheltuielilor de judecată, în situația în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni, și prin urmare, a solicitat să se constate temeinicia motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 483 C. proc. civ., art. 486 C. proc. civ. și art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

La data de 04 iulie 2022, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

A învederat că, contrar celor susținute de recurentul-reclamant, instanța de apel a reținut în mod corect că dispoziția de achitare a acestuia nu stabilește în sine o culpă procesuală a Statului Român, dispozițiile art. 453 C. proc. civ. nefiind incidente în cauză.

Dispozițiile procesual civile reglementează numai răspunderea părții care a pierdut procesul. Or, Statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen. este un participant care îndeplinește un serviciu public de restaurare a ordinii de drept. Așadar, nu se poate reține că în cazul achitării, statul ar fi cel care pierde procesul, în sensul prevăzut de art. 453 C. proc. civ.

În procesul penal, statul, prin organele de urmărire penală, are obligația de a declanșa acțiunea penală în cazurile prevăzute expres de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor și a pedepsirii acestora, în scopul restaurării ordinii de drept. În schimb, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității și a intereselor de ordin personal, particular, de aceea partea care declanșează un litigiu prin formularea unei cereri de chemare în judecată este apreciată a fi în culpă pentru că, fără a fi obligat, în scop personal, a determinat pârâtul să iasă din pasivitate pentru a se apăra, efectuând cheltuieli de judecată. Scopul statului, însă, este restaurarea ordinii de drept și aflarea adevărului și nu condamnarea inculpaților, așa încât nu se poate considera că statul a pierdut când un inculpat a fost achitat. Prin urmare, pentru a putea fi acordate cheltuielile de judecată, este necesar ca partea adversă să se afle în culpă procesuală, iar fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată este întemeiat pe o răspundere civilă de natură delictuală, răspundere al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat părții adverse.

Fiind însă pe tărâm delictual, este necesară întrunirea cumulativă a elementelor acestei răspunderi, respectiv existența unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție care să fi cauzat părții adverse un prejudiciu constând în cheltuieli de judecată.

Or, nu se poate reține existența unei fapte ilicite în ipoteza în care este vorba de îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege, în limitele prescrise de aceasta, ca în situația întocmirii rechizitoriului și trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Instanța de apel corect a constatat că, în speță, nu există niciun temei al rețineri culpei procesuale a statului, de vreme ce nu s-a dovedit nerespectarea regulilor de conduită procesuală în raport de recurentul-reclamant A. (inculpat în procesul penal), cercetarea penală și trimiterea în judecată a unei persoane fiind activități licite care nu pot fi considerate ilicite doar pentru faptul că prin hotărârea penală definitivă s-a dispus achitarea.

În condițiile inexistenței culpei procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, Curtea de Apel Oradea în mod corect a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 12.274 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile din recurs prin care recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că nu poate fi antrenată răspunderea Statului și că nu sunt incidente prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., sunt întemeiate.

În cauza de față, argumentele care au fundamentat soluția instanței de apel au avut în vedere faptul că nu există niciun temei al reținerii culpei procesuale a statului, de vreme ce nu s-a dovedit nerespectarea regulilor de conduită procesuală în raport cu inculpatul – reclamantul din cauza de față, A., cercetarea penală și trimiterea în judecată a unei persoane fiind activități licite, care nu pot fi considerate ilicite doar pentru faptul că prin hotărârea penală definitivă s-a dispus achitarea, dispozițiile art. 453 C. proc. civ. nefiind prin urmare incidente în cauză.

Această statuare a instanței de apel este eronată prin raportare la cadrul legal și la situația de fapt reținută în cauză.

În speță, obiectul cererii de chemare în judecată privește dreptul persoanei acuzate la recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal soluționat definitiv prin achitare, ca formă de reparare a prejudiciului adus acestuia.

Cererea de chemare în judecată are ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul, și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și ale art. 453 C. proc. civ.

Prin raportare la obiectul cererii de despăgubire, Înalta Curte constată că, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, în speță sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli au fost efectuate.

Or, în cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 C. proc. pen., potrivit cărora: "(1) În caz de condamnare, renunțare la urmărirea penală, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum și părții civile căreia i s-a admis acțiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea. (…) (5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă. (6) În celelalte cazuri, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile".

Înalta Curte apreciază că "legea civilă" la care face trimitere alin. (6) al art. 276 C. proc. civ. este reprezentată atât de dispozițiile C. civ. privind răspunderea civilă (art. 1349 și urm.), cât și de cele ale C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată (art. 451-455), întrucât obligarea părții care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acțiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este, per se, parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acțiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligația și puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni, trebuie să își asume și responsabilitatea pierderii acțiunii penale exercitate și să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăției, sub forma intenției sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligație de garanție, respectiv obligația de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal, pentru că în discuție nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a funcției procurorului, ci exclusiv respingerea acuzației în materie penală ca soluție definitivă a procesului inițiat.

În acest context, Curtea reține că, din momentul în care acțiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naște un drept de creanță împotriva statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-și asigura apărarea, în condițiile în care instanța penală nu s-a pronunțat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluție ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului și garantarea libertăților persoanei, precum și principiilor procesului civil, și anume legalitatea, egalitatea în fața legii civile, dreptul la un proces echitabil etc.

A nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menționat ar fi contrară și principiului echității – principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești – întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Prin urmare, justificarea soluției instanței de apel încalcă dispozițiile de drept substanțial aplicabile cauzei deoarece statul organizează și conduce activitatea judiciară. Or, ca gestionar și organizator al activității judiciare în ansamblu și, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare și tragere la răspundere a celor ce săvârșesc infracțiuni, statul este cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conținut și sens reglementării conținute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.

În consecință, față de soluția dată prin decizia penală nr. 368/A/2017 pronunțată la data de 07 iunie 2017 de către Curtea de Apel Oradea, condiția pierderii procesului nu mai este o chestiune ce poate fi pusă la îndoială. În acest sens, Înalta Curte reține că, pe fondul acuzației penale, statul nu a reușit să răstoarne prezumția de nevionvăție, achitarea fiind pronunțată în mod definitiv, caz în care este reclamat un necesar drept de despăgubire. Netemeinicia acuzației în materie penală constituie un motiv care justifică un drept la despăgubire pentru prejudiciul produs persoanei inculpate prin efectuarea cheltuielilor de judecată în procesul penal. Acțiunea statului nu poate fi calificată decât ca o faptă care a adus atingere drepturilor sau intereselor altei persoane, faptă care angajează răspunderea sa în temeiul dispozițiilor cu caracter de gen, conținute de art. 1349 și urm. C. civ.

Prin urmare, din perspectiva soluției pronunțate pe fondul acuzației penale, favorabile inculpatului, se naște un drept la despăgubire față de acesta din urmă.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 483A din 30 martie 2022 a Curții de Apel Oradea – secția I civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2023.