ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1996/2023

Ședința publică din data de 07 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 06 ianuarie 2021, reclamantul A., în contradictoriu cu paratul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864, precum și celelalte dispoziții legale la care a făcut referire în cerere.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș

Prin sentința civilă nr. 2 din data de 07 ianuarie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021 a Tribunalului Timiș, a fost respinsă excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor și a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamantul A..

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 107 din data de 13 aprilie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de către apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2/07.01.2022 pronunțate de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 03 iulie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 05 iulie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 24 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON.

La data de 02 noiembrie 2023, recurentul-reclamant a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente cererii de recurs .

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei instanței de apel spre o nouă judecată.

După expunerea situației de fapt și a cursului procesului în primele faze procesuale, în motivarea recursului, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea atacată este nelegală, având în vedere faptul că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a mai susținut că motivarea instanței de apel a constat, în esență, într-un singur paragraf, respectiv ultimul paragraf de la pagina 7 a hotărârii atacate.

De asemenea, a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus, având în vedere raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat.

Or, fostul președinte, B., în calitate de președinte al țării în perioada de referință, nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului, cum a apreciat instanța de apel (în sensul existenței unei direcționări sau unui control al președintelui).

Raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte. Acesta din urmă era cel care, prin dispozițiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terții, în raporturile interne, precum și în cele internaționale, unde Statul Român acționa în calitate de subiect de drept, fostul președinte având atribuțiile unui "conducător de vehicul".

Recurentul-reclamant a făcut și o analogie cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele de conducere ale acesteia.

S-a mai precizat și faptul că este greșită interpretarea dată de instanța de apel raportului dintre fostul președinte și Statul Român, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanță, și nici legile ce au fost edictate cu titlu de recunoștință față de persoanele persecutate între 1945-1989, Statul Român rămâne răspunzător pentru faptele fostului președinte.

De asemenea, a învederat că, inclusiv în noua reglementare, a fost adoptată răspunderea instituțiilor, autorităților sau statului pentru organele lor. În acest sens, recurentul-reclamant a indicat dispozițiile art. 221 C. civ. și art. 224 alin. (1) C. civ., dar și dispozițiile art. 36 C. proc. civ. și art. 19 C. proc. pen.

În consecință, contrar reținerilor instanței de apel, Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 486-487 C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dovedirea cererii s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosar.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului și menținerea în tot a deciziei atacate.

A susținut, în esență, că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului președinte, întrucât B. nu a avut calitate de prepus al Statului Român, neacționând la instrucțiunile și ordinele statului, neexistând vreo dispoziție sau vreo însărcinare din partea statului.

Nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni fostului președinte B.. Or, raportul de subordonare - de prepușenie - reprezintă principala condiție specială a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său.

Nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale fostul dictator comunist a fost condamnat.

Pentru a putea fi angajată răspunderea comitentului este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie.

Drept urmare, victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenței următoarelor condiții generale: existența prejudiciului, existența faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu precum și existența vinovăției prepusului în săvârșirea faptei ilicite.

Alături de aceste condiții generale trebuie îndeplinite și două condiții specifice, respectiv existența raportului de prepușenie și prepusul să fi săvârșit fapte în funcțiile ce i-au fost încredințate, dovedirea existenței acestor două condiții căzând în sarcina victimei prejudiciului.

În consecință, a arătat că instanța de fond și cea de apel, contrar celor susținute de recurentul-reclamant, au dat o dezlegare corectă excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 06 ianuarie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 04 septembrie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 07 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Susținerea recurentului-reclamant, potrivit căreia instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului, interpretându-se eronat raportul dintre comitent-prepus - ceea ce ar atrage incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - este lipsită de fundament.

Astfel, potrivit acțiunii în despăgubiri pe care a promovat-o, reclamantul a solicitat ca pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, să fie obligat la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plătii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

Demersul în instanța civilă a fost determinat de soluția de clasare dispusă în dosarul penal nr. x/2014, având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției române din 1989, dosar în care formulase cerere de constituire de parte civilă, solicitând acordarea de daune morale și materiale pentru suferința încercată de rănirea prin împușcare.

Verificând cadrul procesual al învestirii, instanța de apel a apreciat corect că reclamantul nu a justificat poziția procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte B..

Astfel, din economia textului art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, rezultă că pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare două condiții speciale care se grefează pe condițiile de drept comun, și anume: 1. raportul de prepușenie dintre autorul faptei ilicite și prejudiciabile și persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei; 2. fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârșită de prepus în legătură cu funcțiile ce i-au fost încredințate de comitent.

Principalul argument invocat pentru angajarea acestei răspunderi îl constituie desfășurarea unei activități sub îndrumarea, direcția și controlul altei persoane. Astfel, între făptuitor, respectiv prepusul care a săvârșit o faptă prejudiciabilă și persoana responsabilă, comitentul, se stabilește o relație specială, denumită raport de prepușenie, în baza căruia este declanșat mecanismul răspunderii pentru prejudiciile care au fost produse în legătură cu funcțiile încredințate.

Astfel, în baza acestui raport, comitentul are dreptul să dea ordine, dispoziții și instrucțiuni prepusului în vederea îndeplinirii pentru el a unor funcții sau activități pe care prepusul se obligă să le realizeze.

Elementul esențial pentru definirea raportului de prepușenie îl reprezintă nu atât subordonarea prepusului, ci faptul că acesta a acționat sub autoritatea și în interesul comitentului, în beneficiul acestuia și cu mijloacele furnizate de el.

În ceea ce privește fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, aceasta trebuie să fie săvârșită de prepus în legătură cu funcția ce i s-a încredințat. Pentru stabilirea legăturii între faptele săvârșite de prepus și activitatea desfășurată sub autoritatea comitentului trebuie precis determinate atribuțiile care revin acestuia în mod curent, raportate la funcțiile care i-au fost încredințate.

Or, s-a constatat, în mod corect, că aceste condiții nu se verifică în raportul juridic dedus judecății, câtă vreme raportul de prepușenie presupune o subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia.

Fostul președinte al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susține că faptele săvârșite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuțiile ori cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Prin urmare, în speță, în raporturile juridice dintre președinte și stat nu poate fi reținută existența celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, astfel că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu există, pe de o parte, un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepușenie din dreptul privat și, pe de altă parte, că faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu funcțiile încredințate.

Este nefondată și nu poate fi primită nici critica recurentului-reclamant în sensul că motivarea instanței a apel a constat, în esență, într-un singur paragraf, mai exact la pagina 7 a hotărârii atacate, unde s-a arătat "Or, în speță, un asemenea raport de subordonare a fostului șef suprem al statului nu se verifică, în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului, iar într-un regim de tip dictatorial ca cel supus analizei, nu se poate aprecia că statul, prin organismele sale de la acea vreme, avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă. Nu exista o atare prerogativă întrucât fostul președinte B. conducea toate autoritățile statului de sorginte comunistă și se confunda cu acesta."

Astfel, trebuie avut în vedere faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Recurentul-reclamant a mai susținut că fostul președinte, B., nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului, raportul fiind tocmai invers, Statul acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, cel care, prin dispozițiile sale, angrena statul în raporturile cu terții, în raporturile interne și internaționale.

O astfel de susținere este însă una care contestă chiar temeiul juridic al acțiunii formulate de reclamant și are, totodată, caracter incoerent, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) așa cum își expune recurentul-reclamant argumentele atunci când pretinde că raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte.

Raționamentul reclamantului este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul).

Totodată, Înalta Curte reține că intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia. Așa cum corect a reținut instanța de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice pentru prejudiciile create, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția din 1989 pentru înlăturarea regimului comunist.

În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluționarilor (din categoria cărora face parte și recurentul-reclamant) și a moștenitorilor lor, nu doar la distincții prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir, luptător pentru victoria Revoluției, luptător rănit, luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci și la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilități la închirierea și cumpărarea locuințelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe și impozite, indemnizații lunare reparatorii, asistență medicală și medicamente acordate în mod gratuit, transport urban gratuit, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum și alte facilități (conform legislației speciale anterior menționate).

Ca atare, într-un cadru normativ adecvat, în semn de recunoștință, gratitudine și pentru cinstirea memoriei celor care și-au jertfit viața și care au luptat pentru victoria Revoluției române din decembrie 1989, Statul a asigurat măsuri reparatorii, atât de ordin moral, cât și material.

Acest context legislativ, la care face trimitere instanța de apel, nu este unul indiferent, ci, dimpotrivă, vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acțiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale, a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului.

Așa cum s-a arătat, Statul și-a asumat răspunderea pentru prejudiciile materiale și morale cauzate prin acțiunile represive ale forțelor de ordine, întreprinse pentru reprimarea revoluției, adoptând legi speciale reparatorii, fiind nejustificată angajarea aceleiași răspunderi pe tărâm delictual, în absența condițiilor specifice care vizează raportul dintre comitent și prepus (relația de prepușenie și săvârșirea acțiunii ilicite în limitele funcției încredințate).

Recurentul-reclamant a făcut, prin cererea de recurs, și o analogie între răspunderea Statului și cea a unei societăți (comerciale) în legătură cu actele săvârșite de organele sale de conducere.

Însă, Înalta Curte nu poate reține această analogie, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere ale unei persoane juridice sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 C. civ.

De asemenea, recurentul-reclamant a mai invocat în cererea de recurs și dispozițiile art. 221 și 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului.

Aceste dispoziții legale au fost invocate formal, întrucât recurentul-reclamant nu a expus argumente care să justifice incidența lor. Totodată, acesta nu a avut în vedere faptul că aceste dispoziții legale nu pot fi aplicate speței pendinte întrucât, sunt norme ulterioare săvârșirii pretinselor fapte ilicite, iar potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite.

Pentru toate considerentele arătate, criticile au fost găsite nefondate, astfel încât, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 107 din 13 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 noiembrie 2023.