ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 110/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 150.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plătii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale. În drept au fost invocate dispozițiile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864, precum și celelalte dispoziții legale la care a făcut referire în cerere.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința civilă nr. 2169/21.12.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate prin întâmpinare de pârâtul Statul Român. De asemenea, a respins cererea de chemare în judecată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Împotriva acestei sentințe, a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă Prin decizia civilă nr. 130 din data de 12 mai 2022 a Curții de Apel Timișoara – secția I civilă, a fost respins apelul declanșat de către apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 2169/21.12.2021 pronunțate de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. A fost admis apelul declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2169/21.12.2021 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2021 în contradictoriu cu intimatul A.. A fost schimbată sentința civilă apelată în sensul că a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara – secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei instanței de apel spre o nouă judecată. În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea atacată este nelegală, având în vedere faptul că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a mai susținut că motivarea instanței a apel a constat, în esență, într-un singur paragraf, respectiv paragraful 5 de la pagina 20 a hotărârii atacate. De asemenea, a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus, având în vedere raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat. Or, fostul președinte, B., în calitate de președinte al țării în perioada de referință, nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului, cum a apreciat instanța de apel (în sensul existenței unei direcționări sau unui control al președintelui) Raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte. Acesta din urmă era cel care, prin dispozițiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terții, în raporturile interne, precum și în cele internaționale, unde Statul Român acționa în calitate de subiect de drept, fostul președinte având atribuțiile unui "conducător de vehicul". Recurentul-reclamant a făcut și o analogie cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele de conducere ale acesteia. S-a mai precizat și faptul că este greșită interpretarea dată de instanța de apel raportului dintre fostul președinte și Statul Român, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanță, și nici legile ce au fost edictate cu titlu de recunoștință față de persoanele persecutate între 1945-1989, Statul Român rămâne răspunzător pentru faptele fostului președinte. De asemenea, a învederat că, inclusiv în noua reglementare, a fost adoptată răspunderea instituțiilor, autorităților sau statului pentru organele lor. În acest sens, recurentul-reclamant a indicat dispozițiile art. 221 C. civ. și art. 224 alin. (1) C. civ., dar și dispozițiile art. 36 C. proc. civ. și art. 19 C. proc. pen. În consecință, contrar reținerilor instanței de apel, Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989. În drept au fost invocate dispozițiile art. 486-487 C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dovedirea cererii s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosar.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului și menținerea în tot a deciziei atacate. Intimatul-pârât a mai susținut că, fiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. și art. 1000 C. civ. din 1864 care instituie răspunderea civilă delictuală, trebuie analizat dacă există identitate între persoana chemată în judecată și cea ținută de obligația de despăgubire, respectiv cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu. Or, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului președinte, întrucât B. nu a avut calitate de prepus al Statului Român, neacționând la instrucțiunile și ordinele statului, neexistând vreo dispoziție sau vreo însărcinare din partea statului. Nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni fostului președinte B.. Or, raportul de subordonare – de prepușenie – reprezintă principala condiție specială a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Susținerea recurentului-reclamant, potrivit căreia instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului, interpretându-se eronat raportul dintre comitent-prepus - ceea ce ar atrage incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - este lipsită de fundament. Astfel, potrivit acțiunii în despăgubiri pe care a promovat-o, reclamantul a solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să fie obligat la plata sumei de 150.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plătii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale. Demersul în instanța civilă a fost determinat de soluția de clasare dispusă în dosarul penal nr. x/2014, având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției române din 1989, dosar în care formulase cerere de constituire de parte civilă, solicitând acordarea de daune morale și materiale pentru suferința încercată de rănirea prin împușcare. Verificând cadrul procesual al învestirii, instanța de apel a apreciat corect că reclamantul nu a justificat poziția procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte B.. Astfel, din economia textului art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, rezultă că pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare două condiții speciale care se grefează pe condițiile de drept comun, și anume: 1. raportul de prepușenie dintre autorul faptei ilicite și prejudiciabile și persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei; 2. fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârșită de prepus în legătură cu funcțiile ce i-au fost încredințate de comitent. Principalul argument invocat pentru angajarea acestei răspunderi îl constituie desfășurarea unei activități sub îndrumarea, direcția și controlul altei persoane. Astfel, între făptuitor, respectiv prepusul care a săvârșit o faptă prejudiciabilă și persoana responsabilă, comitentul, se stabilește o relație specială, denumită raport de prepușenie, în baza căruia este declanșat mecanismul răspunderii pentru prejudiciile care au fost produse în legătură cu funcțiile încredințate. Astfel, în baza acestui raport, comitentul are dreptul să dea ordine, dispoziții și instrucțiuni prepusului în vederea îndeplinirii pentru el a unor funcții sau activități pe care prepusul se obligă să le realizeze. Elementul esențial pentru definirea raportului de prepușenie îl reprezintă nu atât subordonarea prepusului, ci faptul că acesta a acționat sub autoritatea și în interesul comitentului, în beneficiul acestuia și cu mijloacele furnizate de el. În ceea ce privește fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, aceasta trebuie să fie săvârșită de prepus în legătură cu funcția ce i s-a încredințat. Pentru stabilirea legăturii între faptele săvârșite de prepus și activitatea desfășurată sub autoritatea comitentului trebuie precis determinate atribuțiile care revin acestuia în mod curent, raportate la funcțiile care i-au fost încredințate. Or, s-a constatat, în mod corect, că aceste condiții nu se verifică în raportul juridic dedus judecății, câtă vreme raportul de prepușenie presupune o subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Fostul președinte al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului. De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susține că faptele săvârșite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuțiile ori cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Prin urmare, în speță, în raporturile juridice dintre președinte și stat nu poate fi reținută existența celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, astfel că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu există, pe de o parte, un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepușenie din dreptul privat și, pe de altă parte, că faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu funcțiile încredințate. În ceea ce privește critica recurentului-reclamant în sensul că motivarea instanței a apel a constat, în esență, într-un singur paragraf, respectiv paragraful 5 de la pagina 20 a hotărârii atacate, Înalta Curte constată că și această critică este nefondată. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății. Recurentul-reclamant a mai susținut că fostul președinte, B., nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului, raportul fiind tocmai invers, Statul acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, cel care, prin dispozițiile sale, angrena statul în raporturile cu terții, în raporturile interne și internaționale. O astfel de susținere este însă una care contestă chiar temeiul juridic al acțiunii formulate de reclamant și are, totodată, caracter incoerent, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) așa cum își expune recurentul-reclamant argumentele atunci când pretinde că raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte. Raționamentul reclamantului este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul). Totodată, Înalta Curte reține că intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia. Așa cum corect a reținut instanța de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice pentru prejudiciile create, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția din 1989 pentru înlăturarea regimului comunist. În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluționarilor (din categoria cărora face parte și recurentul-reclamant) și a moștenitorilor lor, nu doar la distincții prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir, luptător pentru victoria Revoluției, luptător rănit, luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci și la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilități la închirierea și cumpărarea locuințelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe și impozite, indemnizații lunare reparatorii, asistență medicală și medicamente acordate în mod gratuit, transport urban gratuit, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum și alte facilități (conform legislației speciale anterior menționate). Ca atare, într-un cadru normativ adecvat, în semn de recunoștință, gratitudine și pentru cinstirea memoriei celor care și-au jertfit viața și care au luptat pentru victoria Revoluției române din decembrie 1989, Statul a asigurat măsuri reparatorii, atât de ordin moral, cât și material. Acest context legislativ, la care face trimitere instanța de apel, nu este unul indiferent, cum se susține, ci, dimpotrivă, vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acțiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale, a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului. Așa cum s-a arătat, Statul și-a asumat răspunderea pentru prejudiciile materiale și morale cauzate prin acțiunile represive ale forțelor de ordine, întreprinse pentru reprimarea revoluției, adoptând legi speciale reparatorii, fiind nejustificată angajarea aceleiași răspunderi pe tărâm delictual, în absența condițiilor specifice care vizează raportul dintre comitent și prepus (relația de prepușenie și săvârșirea acțiunii ilicite în limitele funcției încredințate). Recurentul-reclamant a făcut, prin cererea de recurs, și o analogie între răspunderea Statului și cea a unei societăți (comerciale) în legătură cu actele săvârșite de organele sale de conducere. Însă, Înalta Curte nu poate reține această analogie, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere ale unei persoane juridice sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 C. civ. De asemenea, recurentul-reclamant a mai invocat în cererea de recurs și dispozițiile art. 221 și 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului. Aceste dispoziții legale au fost invocate formal, întrucât recurentul-reclamant nu a expus argumente care să justifice incidența lor. Totodată, acesta nu a avut în vedere faptul că aceste dispoziții legale nu pot fi aplicate speței pendinte întrucât, sunt norme ulterioare săvârșirii pretinselor fapte ilicite, iar potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite. Pentru toate considerentele arătate, criticile au fost găsite nefondate, astfel încât, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.