ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1135/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 decembrie 2020, pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului: la plata sumei de 150.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale și la plata de daune materiale de 200.000 euro. În drept, au fost invocate prevederile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1000 C. civ. de la 1864, precum și celelalte dispoziții legale la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 881/PI din data de 12 mai 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât prin întâmpinare și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fără cheltuieli de judecată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 226 din data de 28 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 881 din data de 12 mai 2021 pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor. I.

Calea de atac exercitată Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel a declarat recurs reclamantul A.. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Astfel, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile privind principiul neretroactivității legii civile, nefiind vorba despre un amalgam de dispoziții legale invocate, în sensul aplicării legii în afara limitelor sale. A menționat că, în cauză, raportat la invocarea de către partea adversă, prin întâmpinare, a excepției prescripției dreptului material la acțiune, a formulat apărări, făcând o analiză a Decretului nr. 167/1958, cu trimitere la condițiile și la momentul de la care, în accepțiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripție. Recurentul-reclamant a precizat că a indicat art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și a invocat faptul că momentul de la care curge termenul de prescripție reglementat de aceste dispoziții legale este cel la care a avut loc cunoașterea pagubei, cât și a persoanei care răspunde de săvârșirea ei. A subliniat că, abia odată cu soluția de clasare pronunțată în dosarul nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, în cuprinsul rechizitorului arătându-se că, în speță, coordonarea acțiunii a fost făcută de președintele B.. În opinia sa, împrejurarea că, în urma analizei Decretului nr. 167/1958, se ajunge la concluzia că termenul de prescripție curge după intrarea în vigoare a C. civ. actual, nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege, așa cum a reținut instanța de apel, ci doar faptul că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. A mai susținut și faptul că, în condițiile în care a arătat că termenul de prescripție a început să curgă odată cu soluția de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, însă, cu toate acestea, analiza incidenței sau nu a prescripției a trebuit să plece inclusiv de la analiza dispozițiilor acestui act normativ. Totodată, recurentul-reclamant a criticat cele reținute de către instanța de apel, potrivit cărora, oricum, în cauză, ar fi incidentă prescripția dreptului material la acțiune, susținându-se faptul că ar fi fost trimise în judecată o serie de persoane implicate în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989, însă fără a se preciza, clar, precis și determinant, care este semnificația acestei trimiteri în judecată. Invocând faptul că instanța de apel a preluat apărările intimatului-pârât cu privire la trimiterile în judecată care ar fi decisive în stabilirea incidenței excepției prescripției, fără a prezenta argumente proprii, recurentul-reclamant a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. În plus, a susținut că nu se precizează în ce măsură persoana recurentului-reclamant are legătură cu acele trimiteri în judecată și condamnări, dacă a făcut parte din proces, dacă persoanele respective au fost realmente vinovate de ce i s-a întâmplat sau dacă au fost doar niște prepuși, care au acționat la comanda fostului președinte B., cel care s-a descoperit că a fost autorul faptelor. Ca atare, a apreciat că existența acelor condamnări nu echivalează cu o cunoaștere a autorului faptelor petrecute în perioada relevantă, nefiind făcute sincronizări clare și determinante, neindicându-se cu precizie faptele. Printr-o altă critică formulată, recurentul-reclamant a invocat faptul că instanța de apel făcut o interpretare și aplicare greșită a noțiunii de autoritate de lucru judecat, în sensul că menționează condamnarea și executarea fostului președinte din data de 25 decembrie 1989, indicând că s-ar fi cunoscut încă de atunci cine este autorul faptei, în condițiile în care respectivul proces a fost unul care nu a respectat garanțiile procesuale în vigoare, a fost imposibilă constituirea de parte civilă și nu s-a cunoscut în mod exact care este motivul condamnării și executării fostului președinte. De altfel, a menționat că inclusiv instanța de apel a arătat că este imposibil a se cunoaște, la momentul exercitării violențelor asupra manifestanților, care au fost autorii faptelor, tocmai acesta fiind motivul pentru care se urmărește răspunderea fostului președinte, în calitate de comitent; legea dă posibilitatea ca acțiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepușilor, astfel că instanța de apel a procedat la o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept din această materie, atunci când a reproșat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului președinte și nu a altor persoane din subordinea acestuia. Totodată, raportându-se la prevederile art. 1394 C. civ., recurentul-reclamant a susținut că, întrucât infracțiunile contra umanității și de genocid sunt imprescriptibile, și prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dată nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal, are același regim juridic. Contrar celor reținute de către instanța de apel, a arătat că nu a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept, însă imprescriptibilitatea crimelor contra umanității face ca termenul de prescripție a răspunderii penale să se aplice și dreptului la acțiunea în răspundere civilă. În temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. I.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal, în esență, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea recurată este legal și corect motivată, precum și că aceasta cuprinde argumentele care au stat la baza pronunțării soluției de respingere a apelului părții adverse. I.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată, la data de 22 decembrie 2021, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2, astfel cum rezultă din fișa Ecris aflată la dosar. Prin rezoluția din data de 4 ianuarie 2022, s-a dispus efectuarea comunicărilor reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., iar, după finalizarea acestor proceduri, prin rezoluția din data de 17 martie 2022, s-a fixat termen de judecată la data de 24 mai 2022, când instanța a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivele de recurs subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant, pe de o parte, a susținut faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar, pe de altă parte, a adus critici cu privire la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează instituția prescripției dreptului material la acțiune, respectiv a constatării de către instanța de apel a incidenței prescripției în ceea ce privește acțiunea având ca obiect obligarea intimatului-pârât la despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a rănirii sale prin împușcare în timpul Revoluției Române din 1989. Din perspectiva nemotivării, recurentul-reclamant, în esență, a arătat că instanța de apel nu dezvoltă argumente proprii în justificarea soluției, ci preia apărările intimatului-pârât, făcând trimiteri la o serie de dosare penale fără a arăta care este legătura acestora cu persoana recurentului-reclamant sau cu prezentul litigiu. Sub acest aspect, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanța de apel a justificat soluția pronunțată cu arătarea motivelor de fapt și de drept care au stat la baza acesteia, a expus argumentele pentru care în cauză operează excepția prescripției dreptului material la acțiune, a indicat normele de drept incidente și s-a raportat la aspectele deduse judecății prin motivele de apel. Astfel, în primul rând, a stabilit legea aplicabilă speței, prin raportare la prevederile art. 6 alin. (4) din noul C. civ. și ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., concluzionând că, în speță, fiind vorba despre o prescripție începută și împlinită sub imperiul reglementării anterioare, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, iar nu cele ale Legii nr. 287/2009. Ulterior, instanța de apel a analizat dacă în speță este sau nu incidentă excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportându-se la situația de fapt stabilită și la dispozițiile legale a căror incidență a reținut-o în cauză, cercetând și dacă a operat sau nu o întrerupere a termenului de prescripție și înlăturând argumentat susținerile recurentului-reclamant privind extinderea aplicării termenul de prescripție a răspunderii penale și dreptului la acțiune în răspundere civilă, arătând că are relevanță natura dreptului valorificat prin acțiunea civilă, iar nu izvorul acestuia. Totodată, nu se verifică nici susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia instanța de apel a făcut referire la mai multe dosare penale - trimiteri în judecată și condamnări - fără a arăta care este legătura acestora cu prezenta pricină și cu persoana sa. Astfel, din motivarea hotărârii recurate, rezultă că instanța de apel a făcut această prezentare a mai multor cauze penale, născute tot din evenimentele petrecute în timpul Revoluției Române din 1989, pentru a argumenta de ce împrejurarea că în rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 11/P/2014 a fost inclusă mențiunea privind coordonarea represiunii de către fostul președinte, care a exercitat-o prin toate structurile militare ale României, nu a reprezentat o noutate și nu poate susține faptul pretins de către recurentul-reclamant în sensul că a cunoscut autorul faptelor doar la momentul soluției de clasare din dosarul nr. x/2014 și că de atunci a început a curge prescripția. Împrejurarea că, în combaterea susținerii recurentului-reclamant în sensul că autorii faptelor petrecute în timpul Revoluției Române din 1989 au rămas necunoscuți o perioadă semnificativă de timp, instanța de apel a evocat, cu titlu exemplificativ, o serie de trimiteri în judecată și de condamnări ale unora dintre participanții la acest eveniment nu atrage incidența unei nelegalități nici din perspectiva unor motive străine de natura pricinii, ci reprezintă, eventual, o supraargumentare în ceea ce privește conturarea și sublinierea unei anumite situații, lipsită de efecte în planul motivului de recurs invocat. Ca atare, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de către recurentul-reclamant din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, susținută în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că în cauză nu este incident Decretul nr. 167/1958, cum în mod greșit a apreciat instanța de apel, ci dispozițiile în materie ale noului C. civ., iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivității legii civile. A mai arătat recurentul-reclamant că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1394 C. civ., că solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracțiunii contra umanității are caracter imprescriptibil (la fel ca infracțiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri), iar termenul de prescripție în cauză a început să curgă de la soluția de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014, în care acesta a figurat ca parte civilă. Referitor la dreptul material incident și la modalitatea în care acesta a fost aplicat sau interpretat de instanța de apel, Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, nefiind de natură a determina concluzia nelegalității deciziei recurate. Recurentul-reclamant a inițiat prezentul demers judiciar la data de 22 decembrie 2020, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârșite la nivelul anului 1989, respectiv rănirea prin împușcare cu prilejul participării la Revoluția Română din 1989. Contrar apărărilor recurentului-reclamant și astfel cum în mod corect a stabilit instanța de apel, la data săvârșirii pretinselor fapte, în materia prescripției era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârșirii faptelor prejudiciabile, cât și din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripția legii în vigoare la data începutului curgerii termenului. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din același act normativ "Termenul de prescripție este de 3 ani...". Întrucât învestirea instanței cu prezenta acțiune în despăgubiri s-a realizat la data de 22 decembrie 2020, pentru fapte produse și cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidența prescripției dreptului material la acțiune în cauză. Susținerii recurentului-reclamant potrivit căreia autorul faptelor ar fi fost cunoscut abia la momentul soluției de clasare din dosarului penal nr. x/2014 în care acesta s-a constituit parte civilă, i se opun notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată recurentul-reclamant a indicat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către B. și, nu în ultimul rând, faptul că acesta din urmă a fost condamnat și executat la sfârșitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către parte; toate aceste elemente contrazic susținerile recurentului-reclamant cu privire la data cunoașterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție. Astfel, acest moment nu este cel indicat de către recurentul-reclamant, prin raportare la soluția de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014 pentru perioada cuprinsă între 16 decembrie 1989 și 22 decembrie 1989, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat și executat, fiind, deci, anterior soluției de clasare dispuse în dosarul penal menționat și la care recurentul-reclamant se raportează permanent în apărările sale. Totodată, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a analizat autoritatea de lucru judecat a procesului penal intentat dictatorului B., cum greșit susține recurentul-reclamant, ci a evidențiat că prin "...rechizitoriul din data de 5 aprilie 2019 s-a invocat chiar existența autorității de lucru judecat sub acest aspect, adică al vinovăției fostului președinte...", citând din actul procedural respectiv, ca un argument suplimentar al faptului că recurentul-reclamant cunoștea sau putea să cunoască fapta și făptuitorul încă din anul 1989. În ceea ce privește critica recurentului-reclamant prin care acesta a susținut încălcarea prevederilor art. 1394 din noul C. civ., arătând că, întrucât infracțiunile contra umanității sunt imprescriptibile, același caracter îl va avea și acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal, instanța supremă constată că, în speță, curtea de apel a reținut în mod legal faptul că aceste prevederi nu sunt aplicabile în prezentul litigiu. Astfel, așa cum s-a arătat anterior, prescripția incidentă în prezenta cauză este supusă reglementărilor cuprinse în Decretul nr. 167/1958 și nu celor din noul C. civ. și, ca atare, prevederile art. 1394 din noul C. civ. nu sunt aplicabile litigiului pendinte. Prin urmare, în speță, imprescriptibilitatea răspunderii penale în ceea ce privește faptele invocate nu atrage și imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, prescripția dreptului la acțiune în fața instanței civile rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite invocate de către recurentul-reclamant. În aceste circumstanțe, sub imperiul reglementărilor legale incidente speței, astfel cum a reținut în mod corect și instanța de apel, prescripția răspunderii penale și aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituții de drept autonome, având principii și reguli proprii, iar ceea ce are relevanță în dezlegarea problemei prescripției în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acțiune, și nu izvorul acestuia. Prin prezentul demers judiciar, recurentul-reclamant, solicitând obligarea intimatului-pârât la plata daunelor morale și materiale pentru prejudiciul cauzat prin rănirea sa în timpul Revoluției Române din decembrie 1989, tinde a valorifica un drept patrimonial supus prescripției extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârșirea unor fapte ilicite ce reprezintă crime împotriva umanității. Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă [art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (3)], aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este și cel ce face obiectul prezentului litigiu, sunt supuse prescripției extinctive, iar termenul de prescripție este de 3 ani. De asemenea, Înalta Curte constată că nu pot primi finalitatea urmărită de către recurentul-reclamant susținerile acestuia prin care se afirmă că instanța de apel al fi reținut în mod greșit invocarea atât a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, cât și a celor cuprinse în noul C. civ. privitoare la prescripție, precum și că s-ar fi reproșat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului președinte și nu a altor persoane din subordinea acestuia. Astfel, instanța de apel a prezentat criticile recurentului-reclamant referitoare la constatarea prescripției dreptului material la acțiune, reținând că acesta, deși la începutul cererii de apel citează textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ca și când ar fi incident în speță, în motivarea în fapt a arătat că doar odată cu soluția de clasare pronunțată în dosarul penal nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989. Prin urmare, se poate constata că în mod clar instanța de apel a identificat critica recurentului-reclamant, reținând că, în opinia acestuia, în cauză sunt incidentele dispozițiile C. civ. și nu cele ale Decretului nr. 167/1958. Totodată, instanța de apel nu a reproșat recurentului-reclamant faptul că a înțeles să indice pe fostul președinte B. ca autor al faptelor ilicite, ci a arătat că partea a procedat în această manieră întrucât a considerat că pârâtul Ministerul Finanțelor este comitent al comandantului suprem al forțelor armate, așa cum era denumită una dintre atribuțiile acestuia. Or, acest argument al instanței de apel nu nesocotește în niciun fel vreo normă de drept material, chiar dacă recurentul-reclamant a făcut trimitere la împrejurarea că legea dă posibilitatea ca acțiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepușilor, în condițiile în care curtea de apel a reținut acest considerent în raționamentul pe care l-a realizat în susținerea faptului că autorul faptei ilicite a fost cunoscut recurentului-reclamant încă din anul 1989, fără nicio legătură cu calitatea procesuală pasivă în cauză, aspect care, de altfel, nu a făcut obiectul analizei instanței. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând legalitatea validării de către instanța de apel a soluției tribunalului de respingere ca prescrisă a acțiunii recurentului-reclamant, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 226 din data de 28 octombrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,