ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1003/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la data de 28.12.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192, 194-195 C. proc. civ. art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864, precum și celelalte dispoziții legale la care s-a făcut referire în acțiune.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția netimbrării, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința nr. 882/PI/12.05.2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins acțiunea, ca prescrisă.

Prin decizia nr. 191/12.10.2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. reclamantul A..

Contrar celor reținute de către instanța de apel, în cauză nu s-a invocat un amalgam de dispoziții legale din materia prescripției, ci au fost expuse argumentele pentru care în cauză nu este incidentă această excepție, pornind de la analiza Decretului nr. 167/1958 și precizându-se că termenul de prescripție curge odată cu soluția de clasare pronunțată în dosarul nr. x/2014. Raportat la momentul menționat, în cauză nu este incident Decretul nr. 167/1958, însă analiza incidenței excepției de prescripție a plecat de la acest act normativ. Sub acest aspect, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit inclusiv dispozițiile privind principiul neretroactivității legii civile.

Întrucât instanța de apel preia apărările pârâtului cu privire la trimiterile în judecată care ar fi decisive în stabilirea incidenței excepției prescripției, fără a prezenta argumente proprii, în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Mai mult, nu se precizează în ce măsură persoana reclamantului are legătură cu acele trimiteri în judecată și condamnări, dacă a făcut parte din proces, dacă persoanele respective au fost realmente vinovate ori au fost doar niște prepuși care au acționat la comanda fostului președinte B.. Existența acelor condamnări nu echivalează cu o cunoaștere a autorului faptelor petrecute în perioada relevantă, nefiind făcute sincronizări clare și determinante, neindicându-se cu precizie faptele.

De asemenea, instanța de apel face o interpretare și aplicare greșită a noțiunii de autoritate de lucru judecat, în sensul că menționează condamnarea și executarea fostului președinte din data de 25.12.1989, indicând că s-ar fi cunoscut încă de atunci cine este autorul faptei, în condițiile în care respectivul proces a fost unul care nu a respectat garanțiile procesuale în vigoare, a fost imposibilă constituirea de parte civilă și nu s-a cunoscut în mod exact care este motivul condamnării și executării fostului președinte.

Inclusiv instanța de apel a arătat că este imposibil a se cunoaște, la momentul exercitării violențelor asupra manifestanților, cine au fost autorii faptelor, tocmai acesta fiind motivul pentru care se urmărește răspunderea fostului președinte, în calitate de comitent. De asemenea, legea dă posibilitatea ca acțiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepușilor, astfel că instanța de apel a procedat la o interpretare greșită a normelor de drept din această materie.

A mai arătat recurentul că art. 1394 C. civ. prevede că "În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă". Or, întrucât infracțiunile contra umanității și de genocid sunt imprescriptibile, și prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală are același regim juridic.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului. A arătat că hotărârea recurată este legal și corect motivată, cuprinzând argumentele care au stat la baza pronunțării soluției de respingere a apelului reclamantului.

Referitor la modalitatea de interpretare și aplicare a normelor de drept material, intimatul-pârât a arătat că, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, în cauză imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage și imprescriptibilitatea răspunderii civile. Sub acest aspect, intimatul invocă decizia nr. 273/14.02.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și mai multe hotărâri judecătorești pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în cauze similare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul critică modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra incidenței prescripției în ce privește acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul produs datorită rănirii prin împușcare a recurentului-reclamant în timpul Revoluției Române din 1989, respectiv la data de 17.12.1989.

Din perspectiva nemotivării, recurentul arată că instanța de apel nu dezvoltă argumente proprii în justificarea soluției, ci preia apărările intimatului Statului Român și că în analiza cauzei aceasta face trimiteri la dosare fără legătură cu persoana recurentului.

În ce privește aplicarea/interpretarea greșită a normelor de drept material, recurentul arată că în cauză nu este incident Decretul nr. 167/1958, ci dispozițiile noului C. civ. în materie, iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivității.

Mai arată recurentul că solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracțiunii contra umanității are caracter imprescriptibil (la fel ca și infracțiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri), iar termenul de prescripție în cauză a început să curgă de la soluția de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014, în care acesta a figurat ca parte civilă.

Referitor la modalitatea de motivare a hotărârii, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că instanța de apel a justificat soluția pronunțată cu arătarea motivelor de fapt și de drept care au stat la baza acesteia, a expus argumentele pentru care în cauză operează excepția prescripției dreptului material la acțiune, a indicat normele de drept incidente și s-a raportat la aspectele deduse judecății prin motivele de apel, astfel încât motivul de recurs invocat nu se susține.

Împrejurarea că în combaterea susținerii reclamantului în sensul că autorii faptelor petrecute în timpul Revoluției din 1989 au rămas necunoscuți o perioadă semnificativă de timp, instanța de apel a evocat, cu titlu exemplificativ, o serie de trimiteri în judecată și de condamnări ale unora dintre participanții la acest eveniment, nu atrage incidența unei nelegalități sub forma unor motive străine de natura pricinii așa cum susține recurentul, ci reprezintă, eventual, o supraabundență de considerente în ceea ce privește conturarea și sublinierea unei anumite situații, lipsită de efecte în planul motivului de recurs invocat.

Referitor la dreptul material incident și la modalitatea în care acesta a fost aplicat sau interpretat, Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Recurentul-reclamant a inițiat prezentul demers judiciar la data de 28.12.2020, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârșite la nivelul anului 1989, respectiv rănirea prin împușcare cu prilejul participării la Revoluția din 1989.

Contrar apărărilor recurentului și astfel cum în mod corect a stabilit instanța de apel, la data săvârșirii pretinselor fapte, în materia prescripției era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârșirii faptelor prejudiciabile, cât și din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripția legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cale care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din același act normativ "Termenul de prescripție este de 3 ani...".

Întrucât învestirea instanței cu prezenta acțiune în despăgubiri s-a realizat la data de 28.12.2020, pentru fapte produse și cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidența prescripției dreptului material la acțiune în cauză.

Susținerilor recurentului în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuți abia la momentul întocmirii dosarului penal în care acesta s-a constituit parte civilă (dosar nr. x/2014) li se opune notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată recurentul a indicat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către B. (adică cel împotriva căruia se îndreaptă prezenta acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 C. civ.), și nu în ultimul rând faptul că B. a fost condamnat și executat la sfârșitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către recurent.

Aceste elemente contrazic susținerile recurentului cu privire la data cunoașterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Astfel, acest moment nu este cel indicat de către recurent, respectiv, anul 2014 când s-a constituit dosarul penal nr. x/2014, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat și executat, fiind, deci, anterior soluției de clasare dispusă în dosarul penal menționat la care recurentul se raportează permanent în apărările sale.

Instanța de apel nu a analizat autoritatea de lucru judecat a procesului penal intentat dictatorului B., cum greșit susține recurentul, ci a evidențiat că prin "...rechizitoriul din data de 05.04.2019 s-a invocat chiar existența autorității de lucru judecat sub acest aspect, adică al vinovăției fostului președinte...", citând din actul procedural respectiv, ca un argument în plus al faptului că recurentul cunoștea sau putea să cunoască fapta și făptuitorul încă din anul 1989.

În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1394 C. civ. privind extinderea aplicării termenului de prescripție a răspunderii penale și dreptului la acțiune în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă.

Recurentul susține că, întrucât infracțiunile contra umanității sunt imprescriptibile, același caracter îl va avea și acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât ceea ce are relevanță în dezlegarea problemei prescripției în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acțiune, iar nu izvorul acestuia, recurentul făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept.

Obiectul cauzei îl constituie acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin actele de cruzime la care acesta a fost supus în timpul Revoluției din decembrie 1989, și anume la data de 17.12.1989.

Rezultă că prin demersul judiciar se tinde la valorificarea unui drept de creanță a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârșirea unor fapte ilicite constituind crime împotriva umanității, iar împrejurarea dacă pretinsa faptă ilicită constituie o crimă împotriva umanității poate avea consecințe numai sub aspectul prescripției răspunderii penale, nu și a celei civile.

Sub imperiul reglementării anterioare, prescripția răspunderii penale și aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituții de drept autonome, având principii și reguli proprii. Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage și imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuala, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este și infracțiune, prescripția dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite.

Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive (art. 1 alin. (1), iar termenul de prescripție este de 3 ani (art. 3 alin. (1).

Extinderea caracterului imprescriptibil al răspunderii penale pentru crimele contra umanității și la răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune, ar însemna crearea, de către instanță, a unei norme de drept, cu depășirea funcție jurisdicționale care presupune exclusiv aplicarea legii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 191 din 12 octombrie 2021 a Curții de Apel Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 191 din 12 octombrie 2021 a Curții de Apel Timișoara.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 mai 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.