ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 955/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/2021, la 6 ianuarie 2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată de tribunal în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1130 PI din 10 iunie 2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepțiile nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, invocate prin întâmpinare. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, ridicată de pârât, și a respins cererea de chemare în judecată. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a promovat apel.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 287 din 25 noiembrie 2021 a respins apelul, ca nefondat.

Recursul formulat în cauză Hotărârea de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamantul A.. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. A susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile privind principiul neretroactivității legii civile, nefiind vorba despre o indicare greșită a dispozițiilor legale evocate în apărare în sensul aplicării legii în afara limitelor sale. A menționat că, în cauză, raportat la invocarea de către partea adversă, prin întâmpinare, a excepției prescripției dreptului material la acțiune, reclamantul a formulat apărări, făcând o analiză a Decretului nr. 167/1958, cu trimitere la condițiile și la momentul de la care, în accepțiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripție. Recurentul reclamant a precizat că a indicat art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și a invocat faptul că momentul de la care curge termenul de prescripție reglementat de aceste dispoziții legale este cel la care a avut loc cunoașterea pagubei, cât și a persoanei care răspunde de săvârșirea ei. A subliniat că, abia odată cu soluția de clasare pronunțată în dosarul nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, în cuprinsul rechizitorului arătându-se că, în speță, coordonarea acțiunii a fost făcută de președintele B.. În opinia sa, împrejurarea că, în urma analizei Decretului nr. 167/1958, se ajunge la concluzia că termenul de prescripție curge după intrarea în vigoare a C. civ. actual, nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege, așa cum a reținut instanța de apel, ci doar faptul că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. A mai susținut și faptul că, în condițiile în care a arătat că termenul de prescripție a început să curgă odată cu soluția de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, însă, cu toate acestea, în analiza incidenței sau nu a prescripției a trebuit să plece inclusiv de la examinarea dispozițiilor acestui act normativ. Totodată, raportându-se la prevederile art. 1394 C. civ., recurentul a susținut că, întrucât infracțiunile contra umanității și de genocid sunt imprescriptibile, și prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dată nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal, are același regim juridic. Contrar celor reținute de către instanța de apel, a arătat că nu a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept, însă imprescriptibilitatea crimelor contra umanității face ca termenul de prescripție a răspunderii penale să se aplice și dreptului la acțiunea în răspundere civilă. În temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în recurs Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 2 februarie 2022, fiind repartizată aleatoriu Completului nr.

Prin rezoluția din 16 martie 2022, a fost fixat termen de judecată la 5 mai 2022, în ședință publică. La acest termen de judecată, instanța a reținut cauza în pronunțare asupra recursului formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare. În esență, reclamantul solicită despăgubiri morale Statului român în considerarea calității acestuia de comitent pentru fapta prepusului său, fostul dictator B., președintele țării la acea epocă, demersul judiciar având ca obiect o cerere în pretenții întemeiată în drept pe răspunderea civilă delictuală, invocându-se săvârșirea unei fapte ilicite în luna decembrie a anului 1989, soldată cu rănirea sa prin împușcare. Acțiunea a fost respinsă ca prescrisă, prima instanță reținând că reclamantul a cunoscut atât prejudiciul produs, cât și persoana responsabilă încă de la data producerii faptei. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în luna ianuarie a anului 2021, la peste 31 de ani de la data producerii faptei, iar în cauză nu s-a dovedit că ar fi intervenit o suspendare sau întrerupere a cursului prescripției în condițiile art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, reclamantului acordându-i-se un termen de judecată în mod expres pentru a dovedi intervenirea unui astfel de eveniment. La rândul său, instanța de apel a menținut soluția prin decizia ce face obiect al recursului pendinte. În cadrul căii de atac formulate, recurentul a invocat, subsumat ipotezei de casare înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critici referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează instituția prescripției dreptului material la acțiune, respectiv a constatării de către instanța de apel a incidenței prescripției în ceea ce privește acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul produs reclamantului ca urmare a rănirii prin împușcare în timpul Revoluției Române din 1989. În esență, a considerat că în speță nu este incident Decretul nr. 167/1958, ci dispozițiile în materie ale noului C. civ., întrucât a cunoscut autorul faptei abia în anul 2014, iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivității legii civile. În opinia sa, termenul de prescripție în cauză a început să curgă de la soluția de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014 A mai reproșat instanței de apel nesocotirea dispozițiilor art. 1394 C. civ., afirmând că solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracțiuni contra umanității are caracter imprescriptibil (la fel ca infracțiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri). Sub acest aspect, în speță, instanța de apel a stabilit legea aplicabilă litigiului prin raportare la prevederile art. 6 alin. (4) din noul C. civ. și ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., sens în care a concluzionat că, fiind vorba despre o prescripție începută și împlinită sub imperiul reglementării anterioare, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, iar nu cele ale Legii nr. 287/2009. Curtea a arătat că, din această perspectivă, nu poate fi reținută existența unui conflict intertemporal de legi, procedând, în cauză, la stabilirea momentului începerii curgerii termenului de prescripție atât prin raportare la data cunoașterii pagubei, cât și a celui răspunzător de producerea ei. Ulterior, instanța de apel a analizat dacă în speță este sau nu incidentă excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportându-se la situația de fapt stabilită și la dispozițiile legale a căror incidență a reținut-o în cauză, înlăturând argumentat susținerile reclamantului privind extinderea aplicării termenul de prescripție a răspunderii penale și dreptului la acțiune în răspundere civilă, arătând că are relevanță natura dreptului valorificat prin acțiunea civilă, iar nu izvorul acestuia. Motivul de recurs privitor la aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material incidente pricinii nu poate fi primit. Înalta Curte amintește că reclamantul a inițiat prezentul demers judiciar la data de 6 ianuarie 2021, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârșite la nivelul anului 1989, respectiv rănirea prin împușcare cu prilejul participării la Revoluția Română din 1989. Contrar apărărilor prezentate de acesta și astfel cum în mod corect a stabilit instanța de apel, la data săvârșirii pretinselor fapte, în materia prescripției era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârșirii faptelor prejudiciabile, cât și din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripția legii în vigoare la data începutului curgerii termenului. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât, și pe cel care răspunde de ea", iar conform art. 3 din același act normativ "Termenul de prescripție este de 3 ani...". Întrucât învestirea instanței cu prezenta acțiune în despăgubiri s-a realizat la data de 6 ianuarie 2021, pentru fapte produse și cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidența prescripției dreptului material la acțiune în cauză. Susținerii recurentului reclamant potrivit căreia autorul faptelor ar fi fost cunoscut abia la momentul soluției de clasare din dosarul penal nr. x/2014, i se opun notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a arătat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către B. și, nu în ultimul rând, faptul că acesta din urmă a fost condamnat și executat la sfârșitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către părți. Toate aceste elemente contrazic susținerile recurentului cu privire la data cunoașterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție. Ca atare, acest moment nu este cel indicat de către recurent prin raportare la soluția de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014 pentru perioada cuprinsă între 16 decembrie 1989 și 22 decembrie 1989, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat și executat, fiind, deci, anterior soluției de clasare dispuse în dosarul penal menționat și la care partea reclamantă se raportează permanent în apărările formulate. Prin urmare, în mod legal instanța de apel a reținut că, întrucât identificarea persoanei responsabile direct de săvârșirea in concreto a faptei ilicite, rănirea recurentului reclamant prin împușcare, este imposibil de determinat, precum și având în vedere și împrejurarea că împușcarea acestuia a fost făcută de către forțele armate care au acționat la comanda și ordinul conducătorului suprem de la acea dată, respectiv dictatorul B., răspunderea alegată a Statului Român pentru fapta acestuia a fost cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută cel mai târziu încă de la data înlăturării regimului dictatorial din România, la data de 22 decembrie 1989, dată de la care nu mai exista niciun impediment de ordin politic sau juridic pentru a se acționa pentru repararea prejudiciului. În ceea ce privește critica prin care s-a susținut încălcarea prevederilor art. 1394 din noul C. civ., arătându-se că, întrucât infracțiunile contra umanității sunt imprescriptibile, același caracter îl va avea și acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal, instanța supremă constată că prin decizia atacată s-a statuat în mod legal că aceste prevederi nu sunt aplicabile în prezentul litigiu. Astfel, așa cum s-a relevat anterior, prescripția incidentă în prezenta cauză este supusă reglementărilor cuprinse în Decretul nr. 167/1958 și nu celor din noul C. civ. și, ca atare, prevederile art. 1394 din noul C. civ. nu își găsesc incidență în litigiul pendinte. Prin urmare, în speță, imprescriptibilitatea răspunderii penale în ceea ce privește faptele invocate nu atrage și imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, prescripția dreptului la acțiune în fața instanței civile rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite invocate de către recurentul reclamant. De altfel, în circumstanțele date, sub imperiul reglementărilor legale incidente speței, astfel cum a reținut în mod corect și instanța de apel, prescripția răspunderii penale și aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituții de drept autonome, având principii și reguli proprii, iar ceea ce are relevanță în dezlegarea problemei prescripției în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acțiune, și nu izvorul acestuia. Prin prezentul demers judiciar, recurentul reclamant, solicitând obligarea intimatului pârât la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin rănirea în timpul Revoluției Române din decembrie 1989, tinde a valorifica un drept patrimonial supus prescripției extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârșirea unor fapte ilicite ce reprezintă crime împotriva umanității. Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (3), aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este și cel ce face obiectul prezentului litigiu, sunt supuse prescripției extinctive, iar termenul de prescripție este de 3 ani. Pentru considerentele expuse, constatând că raționamentul instanței de apel asupra soluției tribunalului, de respingere a acțiunii ca prescrisă, este unul corect, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,