ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 909/2022

Ședința publică din data de 20 aprilie 2022

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2021 la 8 ianuarie 2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 1133 din 10 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș a fost respinsă excepția nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului; a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârât prin întâmpinare; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 234 din 9 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1133 din 10 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva deciziei civile nr. 234 din 9 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs recurentul - reclamant A., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul arată că instanța de control judiciar a interpretat și aplicat greșit dipozițiile privind principiul neretroactivității legii civile.

Învederează că prin răspunsul la întâmpinare depus în fața instanței de fond a analizat dispozițiile din Decretul nr. 167/1958, cu trimitere la condițiile și momentul de la care, în accepțiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripție. Arată că a invocat art. 8 din actul normativ anterior menționat, afirmând că momentul de la care curge prescripția este reprezentat atât de cunoașterea pagubei, cât și a persoanei care răspunde de săvârșirea ei. Susține că a arătat cum că autorii faptelor petrecute în timpul Revoluției din 1989 au rămas necunoscuți o perioadă semnificativă de timp și doar odată cu soluția de clasare, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989, în persoana președintelui B.. Afirmă că acestea reprezintă motivele pentru care recurenta a apreciat că, în cauză, nu este incidentă prescripția dreptului material la acțiune, al cărui termen curge de la data pronunțării soluției de clasare în dosarul nr. x/2014, ceea ce ar duce la concluzia că termenul curge după intrarea în vigoare a Noului C. civ., însă, contrar celor reținute de instanța de apel, acest fapt nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege.

Afirmă că instanța de apel mai arată că printr-o interpretare logică ar rezulta, așa cum este cazul de față, că în cazul prescripțiilor începute și împlinite sub imperiul reglementării anterioare, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, iar nu Legea nr. 287/2009 privind C. civ., însă din moment ce, urmare a analizei întreprinse în cauză, recurentul a concluzionat că termenul de prescripție a început să curgă odată cu soluția de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, dar totuși, analiza incidenței sau nu a prescripției, a trebuit să plece inclusiv de la analiza dispozițiilor acestui din urmă act normativ.

Învederează că inclusiv instanța de apel a arătat că a fost imposibil a se cunoaște, la momentul exercitării violențelor asupra manifestanților, cine au fost autorii faptelor, tocmai acesta este și motivul pentru care se urmărește răspunderea fostului președinte, în calitate de comitent. Arată că legea dă posibilitate ca acțiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului pentru faptele prepușilor, astfel că instanța de apel, printr-o interpretare și aplicare corecte a normelor legale, nu trebuia să reproșeze faptul că în cauză se tinde la atragerea răspunderii fostului președinte, și nu a altor persoane din subordinea acestuia, în condițiile în care la ordinele acestuia din urmă s-a acționat și s-au produs pagubele reclamate.

Invocă dispozițiile art. 1394 C. civ. și arată că infracțiunile contra umanității și de genocid sunt imprescriptibile, context în care același caracter imprescriptibil îl va avea și prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal.

Mai arată că, în cauză, nu se face o confuzie, cum greșit reține instanța de apel, între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept, acțiunea fiind una în angajarea răspunderii civile delictuale, dreptul subiectiv fiind unul de creanță.

Susține că imprescriptibilitatea crimelor contra umanității sau altfel spus, atunci când despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă, aceasta în condițiile în care termenul de prescripție a început să curgă odată cu soluția de clasare dispusă în dosarul nr. x/2014, deci sub imperiul C. civ. actual, în cauză neputându-se pune problema unei depășiri a funcției jurisdicționale de către instanța de judecată, cum greșit s-a arătat.

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 3 ianuarie 2021, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8.

Prin rezoluția din 23 februarie 2022, a fost fixat termen de judecată la 7 aprilie 2022, în ședință publică.

La acest termen de judecată, instanța a reținut cauza în pronunțare asupra recursului formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În esență, reclamantul solicită despăgubiri materiale și morale Statului român în considerarea calității acestuia de comitent pentru fapta prepusului său, fostul dictator B., președintele țării la acea epocă, demersul judiciar având ca obiect o cerere în pretenții întemeiată în drept pe răspunderea civilă delictuală, invocându-se săvârșirea unei fapte ilicite în luna decembrie a anului 1989.

Acțiunea a fost respinsă ca prescrisă, instanța de fond reținând că reclamantul a cunoscut atât prejudiciul produs, cât și persoana responsabilă încă de la data producerii faptei. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în luna ianuarie a anului 2021, la peste 31 de ani de la data producerii faptei. În cauză nu s-a dovedit că ar fi intervenit o suspendare sau întrerupere a cursului prescripției în condițiile art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, reclamantului acordându-i-se un termen de judecată în mod expres pentru a dovedi intervenirea unui astfel de eveniment.

La rândul său, instanța de apel a menținut soluția, apreciind că prescripția a început să curgă sub regimul juridic reglementat de Decretul nr. 167/1958 atât prin raportare la data cunoașterii pagubei (necontestată), cât și a celui răspunzător de producerea ei, urmând ca aceasta să fie guvernată în întregime de acest act normativ.

Ținând cont de particularitatea faptei ilicite săvârșite, respectiv rănirea prin împușcare a reclamantului în timpul Revoluției de la Timișoara din 1989, Curtea a reținut că identificarea persoanei responsabile direct de săvârșirea in concreto a faptei ilicite, este imposibil de determinat. Cum împușcarea reclamantului a fost făcută de către soldați ai Armatei Române care au acționat la comanda și ordinul conducătorului suprem de la acea dată, respectiv dictatorul B., răspunderea alegată a Statului Român pentru fapta acestuia, răspundere pentru fapta altuia, a fost cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută cel mai târziu încă de la data înlăturării regimului dictatorial din România, la data de 22 decembrie 1989, dată de la care nu mai exista niciun impediment de ordin politic sau juridic pentru a se acționa pentru repararea prejudiciului.

Împrejurarea că, în cursul anului 2016, în dosarul penal vizând infracțiunile săvârșite cu ocazia Revoluției din 1989, s-a dispus clasarea cauzei pentru împrejurarea că cel vinovat de producerea acesteia, respectiv B., a decedat nu poate duce la concluzia că doar de la acea dată reclamantul a cunoscut pe cel responsabil de producerea prejudiciului, câtă vreme legea instituie atât un moment subiectiv, al cunoașterii efective a autorului, cât și unul obiectiv, acela la care autorul ar fi trebuit să fie cunoscut de către păgubit.

Cu privire la imprescriptibilitatea dreptului material la acțiunea dedusă judecății, pe motiv că fapta ilicită imputată prepușilor pârâtului intimat reprezintă o crimă împotriva umanității, pentru care răspunderea este imprescriptibilă, instanța de apel a considerat că ceea ce are relevanță în dezlegarea problemei prescripției în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acțiune, iar nu izvorul acestuia, reclamantul făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și fapta ce a generat nașterea acestui drept.

În speță, acțiunea dedusă judecății este o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului intimat la plata de despăgubiri bănești cu titlu de daune morale și materiale, pentru prejudiciul cauzat acesteia prin actele de cruzime la care acesta a fost supus în timpul Revoluției din decembrie 1989, mai exact la data de 17.12.1989.

Prin urmare, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanță, evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială.

Or, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță solicitat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive, sens în care sunt dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, a cărui aplicabilitate s-a statuat în speță, potrivit cărora "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", termenul de prescripție fiind de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din același decret.

Instanța de apel a considerat că prescripția răspunderii penale și aceea a răspunderii civile delictuale sunt autonome, având principii și reguli proprii. Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage și imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este și infracțiune, prescripția dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite.

A înlăturat ca lipsit de fundament legal, argumentul reclamantului cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 1394 C. civ..din 2009, ce stipulează, cu caracter derogatoriu de la termenul general de prescripție extinctivă, că, în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă. Dispozițiile legale invocate aparțin reglementării noului C. civ., respectiv ale Legii nr. 287/2009, iar în speță prescripția extinctivă este guvernată de prevederile Decretului lege nr. 167/1958, cum s-a dezlegat anterior în temeiul art. 6 alin. (4) C. civ..din 2009 coroborat cu art. 201 din Legea nr. 71/2011 invocat prin apel, urmând ca aceasta să fie soluționată în întregime după regulile prevăzute de acest act normativ, în absența unei norme cu caracter special, derogatoriu, care să prevadă aplicabilitatea art. 1394 C. civ. din 2009 și situațiilor ca cea din speță.

Recurentul a criticat prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. aceste considerente, arătând, în esență, că momentul curgerii prescripției reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 reprezentat de cunoașterea persoanei care răspunde de săvârșirea pagubei este cel al pronunțării soluției de clasare în dosarul nr. x/2014, când a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989, în persoana președintelui B.. Cu toate acestea, data pronunțării soluției de clasare în dosarul nr. x/2014 ar duce la concluzia că termenul curge după intrarea în vigoare a Noului C. civ.. În acest context, a susținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 1394 C. civ. și caracterul imprescriptibil al acțiunii civile ce decurge din prejudiciul produs prin săvârșirea unor infracțiuni contra umanității și de genocid, imprescriptibile.

Critica este doar în parte fondată. Astfel, în mod corect instanța de apel a stabilit că aplicabile în cauză sunt dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea" și nu normele privind prescripția ale noului C. civ. având în vedere prevederile art. 6 alin. (4) din acest din urmă act normativ care dispun că "prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit."

În baza acestui text de lege, acțiunea civilă privind drepturi având un obiect patrimonial, chiar asociată unei cauze penale, se prescrie potrivit dreptului comun în materie reprezentat de Decretul nr. 167/1958, într-un termen de trei ani a cărui dată de începere se stabilește potrivit regulilor mai sus enunțate, întrucât, sub imperiul acestei legi, prescripția răspunderii civile are un regim juridic distinct și autonom, de cea a răspunderii penale. Prin urmare, corect a fost înlăturat de la aplicare art. 1394 din noul C. civ.

În cauză, prescripția a fost analizată prin raportare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta imputată prepusului pârâtului, aspect reținut în primă instanță și necontestat în apel. Din această perspectivă, instanța de apel a stabilit că prejudiciul a fost cunoscut de reclamant chiar la data vătămării sale prin împușcare, respectiv la 21.12.1989, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Este de reținut faptul că art. 8 alin. (1) din decret se referă la "cel care răspunde" de pagubă, entitate care nu se confundă întotdeauna cu autorul care a cauzat-o, prin urmare nu se poate aprecia că, în cauză, reclamantul nu ar fi putut acționa, încă de la acea dată, pentru a atrage răspunderea statului pentru fapta prepusului său.

Atare prescripție este, însă, susceptibilă de suspendare și de întrerupere în condițiile expres și restrictiv prevăzute de lege, cu condiția ca dreptul la acțiune să fi fost exercitat în termenul defipt de lege.

Or, Înalta Curte constată că, deși instanța de apel a confirmat modul de calcul al prescripției statuat în primă instanță și a determinat corect data de la care a început să curgă termenul de prescripție, nu a analizat dacă, înlăuntrul acestuia, reclamantul s-a adresat autorităților judiciare în vederea dezdăunării pentru prejudiciul suferit și dacă manifestarea sa de voință capătă valențele unui act întreruptiv al cursului prescripției. În concret, nu a stabilit dacă și cum a înțeles reclamantul să învestească autoritățile judiciare ale statului cu competențe în domeniu cu o plângere penală, căreia să îi fi asociat și o latură civilă în condițiile în care, în concret, la dosarul cauzei a fost depus un înscris din care rezultă că în anul 1990 reclamantul s-a adresat Ministerului Public - Parchetul Militar Timișoara în dosarul nr. x/1990

În situația în care prin demersul procesual prin care recurentul și-a formalizat solicitarea de dezdăunare în calitate de victimă a evenimentelor armate din decembrie 1989 acesta s-a constituit parte civilă într-un dosar penal inițiat în termenul de prescripție și care nu a fost finalizat, în ceea ce îl privește, decât prin rezoluția de clasare din 2019 de care se prevalează acesta, este justificată susținerea în sensul că termenul de prescripție, întrerupt pe durata desfășurării procesului penal, a reînceput să curgă de la data la care s-a dat ordonanța de clasare. În caz contrar nu se poate vorbi de o întrerupere a acestui termen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia recurată potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 234 din 9 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 aprilie 2022.