ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1216/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă în data de 03.10.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999 și art. 1.000 C. civ. de la 1864. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința nr. 294/23.03.2023, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția netimbrării și excepția lipsei calității procesuale active; a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 244/12.10.2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamantele A. și B. împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantele, prin care au solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În dezvoltarea motivelor de recurs, au menționat că motivarea instanței de apel a constat, în esență, într-un singur paragraf, mai exact al șaptelea de la penultima pagină a hotărârii atacate, unde s-a arătat că: "or, în speță un asemenea raport de subordonare a fostului șef suprem al statului nu se verifică, în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului, iar într-un regim de tip dictatorial, ca cel supus analizei, nu se poate aprecia că statul prin organismele sale de la acea vreme avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă. Nu exista o atare prerogativă întrucât fostul președinte C. conducea toate unitățile statului de sorginte comunistă și se confunda cu acesta." Potrivit art. 1.000 alin. (1) C. civ. de la 1864, "suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră", iar alin. (2) arată că "tatăl și mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii." La rândul său, alin. (3) al aceluiași articol stabilește că "stăpânii și comitenții, de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat", iar alin. (4) prevede că "institutorii si artizanii, de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor, in tot timpul ce se gasesc sub a lor priveghere". Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus în speța de față, având în vedere raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat. Fostul președinte, C., în calitate de președinte al țării în perioada de referință, nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului, cum profund apreciază instanța de apel (în sensul existenței unei direcționări sau unui control al președintelui). Raportul a fost tocmai invers, Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte. Acesta din urmă era cel care, prin dispozițiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terții, în raporturile interne, precum și în cele internaționale, unde Statul Român acționa în calitate de subiect de drept, fostul președinte având atribuțiile unui "conducător de vehicul". Nu se poate pune astfel problema, cum greșit interpretează instanța de apel, a existenței unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni unui președinte, un stat, ca subiect de drept, nu poate logico-juridic vorbind, să facă acest lucru. Precizează că statul se comporta asemenea unui vehicul, el trebuie condus, se lasă condus, lui i se dau ordinele de către conducător, acesta din urmă decide raporturile în care îl angrenează. Fără persoana care să se afle la cârma statului, el este într-o stare latentă. Menționează că, prin analogie cu o societate, continuând interpretarea instanței de apel, ar însemna că, de fiecare dată când s-ar pune problema, societatea va răspunde și va fi sancționată (doar ea) pentru întreaga activitate infracțională presupus a fi săvârșită, iar organele sale de conducere nu ar avea vreo vină, ele doar primind instrucțiuni de la această societate. Arată că raportul a fost tocmai invers în speță, statul este răspunzător pentru acțiunile organului său de conducere. Un părinte răspunde pentru faptele copilului său, chiar dacă acesta din urmă nu a fost direcționat într-un anume fel de către primul. Dacă s-ar accepta teza instanței de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat și președinte asemănătoare instanței de fond, ar însemna să se accepte existența unui "for" superior, deci un soi de organizație deasupra președintelui, care să atribuie acestuia din urmă niște instrucțiuni sau sarcini. Or, așa ceva nu există, statul nu poate face acest lucru, ci doar când un președinte se așază la "cârma" lui și începe a-l ghida. Precizează și că interpretarea raportului dintre fostul președinte și Statul Român, dată de instanța de apel, este greșită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au relevanță, cum nici legile ce au fost edictate, cu titlu de recunoștință față de persoanele persecutate între 1945-1989 nu au relevanță. Arată că Statul Român rămâne răspunzător pentru faptele fostului președinte. Potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Art. 19 alin. (1) C. proc. pen. prevede că "acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale". Optica răspunderii instituțiilor, autorităților sau statului pentru organele lor a fost adoptată inclusiv în noua reglementare, astfel că, arătă exemplificativ că, potrivit art. 221 C. civ., "dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat". De asemenea, art. 224 alin. (1) C. civ. prevede o răspundere a statului, arătând că, "dacă prin lege nu se prevede altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane nu răspunde pentru obligațiile statului". Acest mecanism al răspunderii statului pentru faptele organelor sale de conducere, în special cu privire la conducătorii supremi, s-a aplicat și se aplică în continuare și în alte state, care s-au confruntat cu regimuri totalitare, care și-au ucis propriii cetățeni. Contrar susținerilor instanței de fond, Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor care au avut o implicare în evenimentele din timpul revoluției din 1989.

Apărări formulate în cauză Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat intimatul-pârât că instanța de apel, contrar celor susținute de recurentele-reclamante, a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în mod corect aceasta apreciind întemeiată soluția dată de prima instanță cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. În mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, nu se verifică raportul de subordonare a fostului șef suprem al statului, în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului, iar într-un regim de tip dictatorial, ca cel supus analizei, nu se poate aprecia că statul, prin organismele sale de la acea vreme, avea prerogativa "îndrumării, direcționării și controlării" șefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă. Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului președinte. C. nu a avut calitatea de prepus al Statului Român, neacționând la instrucțiunile și ordinele statului, neexistând vreo dispoziție sau vreo însărcinare din partea statului. Nu a existat un raport de subordonare, în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni fostului președinte, C.. Or, raportul de subordonare (de prepușenie) reprezintă principala condiție specială a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său. Un atare raport între actualele organisme ale statului român, instaurat după 1989 (pentru că statul nu este o entitate abstractă, fiind alcătuit din ansamblul autorităților publice ce exercită autoritatea statală) și fostul președinte, nu poate fi conceput, în condițiile în care regimul comunist a și fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, prin reprezentanții săi aleși, regim care a și procedat la emiterea de legi speciale de reparație a prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, însă aceasta în semn de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluție la înlăturarea regimului comunist și nu ca o consecință a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create. Nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat. Arată că atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară s-a arătat că pentru a putea fi angajată răspunderea comitentului este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie. Drept urmare, victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenței următoarelor condiții generale: existența prejudiciului, existența faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu precum și existența vinovăției prepusului în săvârșirea faptei ilicite. Mai mult, alături de condițiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului, se cer a fi întrunite și două condiții specifice, respectiv existența raportului de prepușenie și prepusul să fi săvârșit fapte în funcțiile ce i-au fost încredințate, dovedirea existentei acestor două condiții căzând în sarcina victimei prejudiciului. Deși temeiurile de naștere a raportului de prepușenie pot fi foarte diverse, cel mai adesea un astfel de temei îl constituie contractul de muncă din care se nasc raporturi juridice cărora le este specifică subordonarea, în procesul desfășurării activității, a persoanei încadrate în muncă față de unitatea la care este încadrată. Între comitent și prepus este necesar să existe raporturi de muncă la momentul săvârșirii faptei ilicite, în cadrul cărora comitentul avea autoritatea de a îndruma și controla activitatea desfășurată de prepus în îndeplinirea sarcinilor încredințate în exercițiul funcției deținute. Astfel, pornindu-se de la ideea că legea se referă la răspunderea pentru faptele prepusului "în funcțiile încredințate", în literatură și în practică există unanimitate de opinie în a se considera că ceea ce este definitoriu pentru calitățile de comitent și de prepus este existența unui raport de subordonare, care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane o anumită însărcinare. Din această încredințare decurge posibilitatea pentru prima persoană (denumită comitent), de a da instrucțiuni, a direcționa, îndruma și controla activitatea celeilalte persoane (denumite prepus), aceasta având obligația de a urma îndrumările și directivele primite. A concluzionat în sensul că instanța de apel a dat o dezlegare corectă excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin demersul judiciar, reclamantele au solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune morale) cauzat prin decesul soțului său (în cazul reclamantei B.), respectiv al tatălui său (în cazul reclamantei A.), D., în data de 17 decembrie 1989. Acțiunea a fost promovată urmare a soluției de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției din 1989. Așa cum în mod corect a stabilit și instanța de apel, reclamantele nu au justificat poziția procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă în temeiul dispozițiilor art. 1.000 alin. (3) C. civ. de la 1864, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte C.. Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziției legale menționate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate) și întrunirea a două condiții specifice, respectiv, existența unui raport de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Or, în cauză aceste condiții nu se verifică, atâta vreme cât raportul de prepușenie presupune o subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Fostul președinte al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent intimatul-pârât Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului. De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susține că faptele săvârșite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuțiile ori cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Reclamantele au susținut, prin memoriul de recurs, că, în realitate, fostul președinte "nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât "Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, (...) cel care, prin dispozițiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terții, în raporturile interne, precum și în cele internaționale". O astfel de susținere este însă una care contestă chiar temeiul juridic al demersului reclamantelor (art. 1.000 alin. (3) C. civ. de la 1864) și are, totodată, caracter incoerent, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului), așa cum își prezintă recurentele argumentele atunci când pretind "inversarea" termenilor raportului juridic. Raționamentul reclamantelor este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul). Intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia. Așa cum corect a reținut instanța de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, pentru prejudiciile create, ci în semn de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist. În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluționarilor (din categoria cărora face parte și D.) și a moștenitorilor lor, nu doar la distincții prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluției; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci și la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilități la închirierea și cumpărarea locuințelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe și impozite, indemnizații lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum și alte facilități (conform legislației speciale menționate). Analogia pe care o fac recurentele cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți), în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia, este neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1.000 alin. (3) C. civ. Totodată, se constată și că, în memoriul de recurs, se face referire, în mod formal, la dispozițiile art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ., fără a se indica, în raport cu aceste prevederi, în ce ar consta caracterul nelegal al soluției. Astfel, cu privire la aceste texte, instanța de apel a constatat că nu poate fi reținută incidența lor în cauză, ca urmare a principiului aplicării legii civile în timp, reglementat de art. 6 alin. (2) C. civ., pentru materia răspunderii civile delictuale, fiind vorba de norme ulterioare săvârșirii pretinselor fapte ilicite. Mai mult, făcând un raționament a fortiori, instanța de apel a reținut că, și în ipoteza în care cele două texte de lege ar fi fost aplicabile, între fostul președinte al statului și acesta din urmă tot nu a existat o relație de tip stat-organ al statului, persoană juridică. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. și A. împotriva deciziei civile nr. 244 din 12 octombrie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.