ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 811/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la 23 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății, inclusiv a dobânzii legale aferente, calculate de la data producerii prejudiciului, până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 C. civ. Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a invocat excepția netimbrării, excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Hotărârea Tribunalului Timiș Prin sentința nr. 292/PI din 16 martie 2022, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și a respins cererea formulată de reclamanta A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Hotărârea Curții de Apel Timișoara Prin decizia nr. 220 din 13 septembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 292/PI din 16 martie 2022 pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă.

Recursul Împotriva deciziei nr. 220 din 13 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate. Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ulterior expunerii situației de fapt a cauzei, recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1000 din C. civ. de la 1864, respectiv că a interpretat eronat normele legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus, din perspectiva relațiilor dintre un fost șef de stat și statul pe care acesta l-a reprezentat. Recurenta a susținut că raportul a fost invers față de cel reținut de instanța de apel, întrucât Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte care, prin dispozițiile sale, angrena statul în raporturile interne și internaționale cu terții, în care acesta acționa în calitate de subiect de drept. De asemenea, a apreciat că nu se punea problema, cum greșit a interpretat instanța de apel, a existenței unui raport de subordonare, în baza căruia statul să ordone unui președinte. Făcând analogie cu o societate (comercială), recurenta a afirmat că nu se poate aprecia că, de fiecare dată când s-ar pune problema, societatea va răspunde și va fi sancționată pentru întreaga activitate infracțională presupus a fi fost săvârșită, fără a fi reținută culpa organelor sale de conducere, în virtutea instrucțiunilor primite de la societate. Contrar celor reținute de instanța de apel, a arătat că, în speță, raportul a fost invers, statul fiind răspunzător pentru acțiunile organului său de conducere. Dacă s-ar accepta ipoteza reținută de instanța de apel, care a interpretat greșit raportul existent între stat și președinte, ar însemna să se admită existența unui "for" superior, care să atribuie acestuia din urmă instrucțiuni, sarcini etc. Recurenta a susținut că modalitatea de interpretare a instanței de apel a raportului dintre fostul președinte și Statul Român este greșită, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, acestea neavând vreo relevanță, ca de altfel nici legile care au fost edictate cu titlu de recunoștință față de persoanele persecutate în perioada 1945-1989. A invocat dispozițiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. pen., art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ., arătând că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, contrar aspectelor reținute de instanța de apel, acesta fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, în calitate de conducător suprem, fapte care au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor implicate în desfășurarea evenimentelor din timpul Revoluției Române de la 1989.

Apărările formulate Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 14 noiembrie 2022, sub nr. x/2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Prin rezoluția din 22 decembrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 11 mai 2023, cu citarea părților, în ședință publică. La acest termen de judecată, Înalta Curte, constatând că s-a solicitat judecata în lipsă și că taxa judiciară de timbru a fost achitată, a rămas în pronunțare asupra recursului. 7. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta A. a promovat o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtului Statul Român, pentru prejudiciul suferit în urma rănirii prin împușcare în timpul participării la evenimentele care au avut loc în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, la Timișoara, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864. Verificând îndeplinirea calității de comitent a Statului Român în raport de fostul președinte, respectiv raportul de prepușenie pe care îl presupune răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe prevederile art. 1000 C. civ., astfel cum reclamanta a înțeles în mod explicit să își construiască demersul judiciar, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, reținând că nu a existat un raport de subordonare între fostul șef suprem al statului și stat, deoarece președintele era reprezentantul statului care, într-un regim de tip dictatorial, nu avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem. Curtea a apreciat că nu se poate concepe un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurate după 1989 și fostul președinte, în condițiile în care regimul comunist a fost condamnat în mod public de actualul regim politic, prin reprezentanții săi aleși, regim care a procedat la emiterea unor legi speciale de reparație pentru prejudiciile morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, în semn de recunoștință față de contribuția participanților la acest eveniment prin înlăturarea regimului comunist, iar nu ca o consecință a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create. În aceeași măsură, a constatat că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei nu au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care, tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat. Recurenta a criticat acest raționament prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că raportul de subordonare invocat prin acțiune a fost invers față de cel reținut de instanța de apel, întrucât Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte care, prin dispozițiile sale, angrena statul în raporturile interne și internaționale cu terții, în care acesta acționa în calitate de subiect de drept. Critica este nefondată. Recurenta s-a îndreptat împotriva Statului Român cu acțiunea pendinte pentru fapta proprie a prepusului său, B., pe care l-a indicat drept persoana vinovată de represiunea armată de la Timișoara din 16 decembrie 1989, soldată cu rănirea sa. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este incidentă în situația în care între aceștia există un raport de subordonare, în baza căruia prepusul săvârșește o faptă ilicită în exercitarea atribuțiilor încredințate de comitent. În speță, în raporturile juridice între președinte și stat nu poate fi reținută existența celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, întrucât nu există un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepușenie din dreptul privat, iar faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Raportul de prepușenie reglementat de C. civ. presupune subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Or, fostul președinte, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului. O dovadă în acest sens stau și dispozițiile art. 71 și art. 76 alin. (1) din Constituția României, în vigoare la data la care s-au petrecut faptele reclamate, care statuau că "Președintele Republicii Socialiste România este șeful statului și reprezintă puterea de stat în relațiile interne și internaționale ale Republicii Socialiste România", fiind "răspunzător față de Marea Adunare Națională pentru întreaga sa activitate". Susținerea recurentei cum că raportul de prepușenie ar fi activ în sens opus, statul fiind cel care acționa la ordinele fostului președinte, nu poate fi încadrată în ipoteza reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ., întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) și nici nu a reprezentat fundamentul acțiunii introductive prin care, în mod neechivoc, recurenta a arătat că temeiul acțiunii este angajarea răspunderii pârâtului, în calitate de comitent pentru fapta prepusului - fostul președinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., iar nu pentru o faptă proprie. Prepusul poate răspunde direct față de victimă, atunci când este chemat în judecată de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul). Constatarea instanței de apel potrivit căreia pârâtul este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior și a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989 de către participanții la luptele pentru victoria acesteia, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist este corectă, motiv pentru care acțiunea promovată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului. Nici analogia pe care o face recurenta cu răspunderea unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia nu poate fi reținută, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, astfel încât, și în această ipoteză, ar fi vorba despre angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum s-a pretins prin acțiunea dedusă judecății, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. Recurenta a invocat dispozițiile art. 221 și art. 224 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără a expune argumente care să justifice incidența lor și fără a avea în vedere că acestea nu pot fi aplicate în cauză întrucât, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite. Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.