ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1675/2022

Ședința publică din data de 29 septembrie 2022

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, în data de 15 ianuarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1000 C. civ. de la 1864, precum și celelalte dispoziții legale la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 1131/PI din 10 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, a fost respinsă excepția nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesual active a reclamantei și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului. A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 252 din data de 10 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1131/PI din 10 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel a declarat recurs reclamanta A..

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile privind principiul neretroactivității legii civile, nefiind vorba despre un amalgam de dispoziții legale invocate, în sensul aplicării legii în afara limitelor sale. A menționat că, în cauză, raportat la invocarea de către partea adversă, prin întâmpinare, a excepției prescripției dreptului material la acțiune, a formulat apărări, făcând o analiză a Decretului nr. 167/1958, cu trimitere la condițiile și la momentul de la care, în accepțiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripție.

Recurenta-reclamantă a precizat că a indicat art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și a invocat faptul că momentul de la care curge termenul de prescripție reglementat de aceste dispoziții legale este cel la care a avut loc atât cunoașterea pagubei, cât și a persoanei care răspunde de săvârșirea ei.

A subliniat că abia odată cu soluția de clasare pronunțată în dosarul nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, în cuprinsul rechizitorului arătându-se că, în speță, coordonarea represiunii a fost făcută de președintele B..

În opinia sa, împrejurarea că, în urma analizei Decretului nr. 167/1958, se ajunge la concluzia că termenul de prescripție curge după intrarea în vigoare a C. civ. actual, nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege, așa cum a reținut instanța de apel, ci doar faptul că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.

A mai susținut și faptul că, în condițiile în care a arătat că termenul de prescripție a început să curgă odată cu soluția de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, însă, cu toate acestea, analiza incidenței sau nu a prescripției a trebuit să plece inclusiv de la analiza dispozițiilor acestui act normativ.

Totodată, recurenta-reclamantă a criticat cele reținute de către instanța de apel, potrivit cărora, oricum, în cauză, ar fi incidentă prescripția dreptului material la acțiune, susținându-se faptul că ar fi fost trimise în judecată o serie de persoane implicate în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989, însă fără a se preciza, clar, precis și determinant, care este semnificația acestei trimiteri în judecată.

Invocând faptul că instanța de apel a preluat apărările intimatului-pârât cu privire la trimiterile în judecată care ar fi decisive în stabilirea incidenței excepției prescripției, fără a prezenta argumente proprii, recurenta-reclamantă a susținut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

În plus, a arătat că nu se precizează în ce măsură persoana recurentei-reclamante are legătură cu acele trimiteri în judecată și condamnări, dacă a făcut parte din proces, dacă persoanele respective au fost realmente vinovate de ce i s-a întâmplat sau dacă au fost doar niște prepuși, care au acționat la comanda fostului președinte B., cel care s-a descoperit că a fost autorul faptelor.

Ca atare, a apreciat că existența acelor condamnări nu echivalează cu o cunoaștere a autorului faptelor petrecute în perioada relevantă, nefiind făcute sincronizări clare și determinante, neindicându-se cu precizie faptele.

Printr-o altă critică formulată, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de apel făcut o interpretare și aplicare greșită a noțiunii de autoritate de lucru judecat, în sensul că a menționat condamnarea și executarea fostului președinte din data de 25 decembrie 1989, indicând că s-ar fi cunoscut încă de atunci cine este autorul faptei; or, respectivul proces a fost unul care nu a respectat garanțiile procesuale în vigoare, fiind imposibilă constituirea de parte civilă și necunoscându-se în mod exact care a fost motivul condamnării și executării fostului președinte.

De altfel, a menționat că inclusiv instanța de apel a arătat că este imposibil a se cunoaște, la momentul exercitării violențelor asupra manifestanților, care au fost autorii faptelor, tocmai acesta fiind motivul pentru care se urmărește răspunderea fostului președinte, în calitate de comitent; legea dă posibilitatea ca acțiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepușilor, astfel că instanța de apel a procedat la o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept din această materie, atunci când a reproșat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului președinte și nu a altor persoane din subordinea acestuia.

Totodată, raportându-se la prevederile art. 1394 C. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, întrucât infracțiunile contra umanității și de genocid sunt imprescriptibile, și prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dată nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal, are același regim juridic.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, a arătat că nu a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept, însă imprescriptibilitatea crimelor contra umanității face ca termenul de prescripție a răspunderii penale să se aplice și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, în esență, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea recurată este legal și corect motivată, precum și că aceasta cuprinde argumentele care au stat la baza pronunțării soluției de respingere a apelului părții adverse.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 16 februarie 2022, sub nr. x/2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 10, astfel cum rezultă din fișa Ecris aflată la dosar.

Prin rezoluția din data de 21 februarie 2022, s-a dispus efectuarea comunicărilor reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., iar, după finalizarea acestor proceduri, s-a fixat termen de judecată la data de 29 septembrie 2022, când instanța a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, pe de o parte, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar, pe de altă parte, a adus critici cu privire la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează instituția prescripției dreptului material la acțiune, respectiv a constatării de către instanța de apel a incidenței prescripției în ceea ce privește acțiunea având ca obiect obligarea intimatului-pârât la despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare împușcării soțului său în timpul Revoluției Române din 1989.

Din perspectiva nemotivării, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel nu a dezvoltat argumente proprii în justificarea soluției, ci a preluat apărările intimatului-pârât, făcând trimiteri la o serie de dosare penale fără a arăta care este legătura acestora cu persoana recurentei-reclamante sau cu prezentul litigiu.

Sub acest aspect, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel a justificat soluția pronunțată cu arătarea motivelor de fapt și de drept care au stat la baza acesteia, a expus argumentele pentru care în cauză operează excepția prescripției dreptului material la acțiune, a indicat normele de drept incidente și s-a raportat la aspectele deduse judecății prin motivele de apel.

Astfel, în primul rând, a stabilit legea aplicabilă speței, concluzionând că sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, raportat la data săvârșirii faptei și cel al cunoașterii autorului acesteia.

Ulterior, instanța de apel a analizat dacă în speță este sau nu incidentă excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportându-se la situația de fapt stabilită și la dispozițiile legale a căror incidență a reținut-o în cauză, cercetând și dacă a operat sau nu o suspendare ori o întrerupere a cursului termenului de prescripție, prin raportare inclusiv la argumentele părților expuse în justificarea cererii, respectiv în apărare.

De altfel, contrar susținerilor din recurs, instanța de apel avea nu doar îndreptățirea și obligația de a analiza toate aceste argumente, validarea sau invalidarea acestora și prezentarea rațiunilor care au justificat primirea sau înlăturarea cererilor/argumentelor reprezentând însăși garanția acestora împotriva oricărui arbitrariu. Aceasta întrucât art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv a mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, motivarea trebuind să evidențieze că judecătorul a examinat în mod real, efectiv susținerile esențiale ce i-au fost prezentate.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a prezentat judicios motivele pentru care a apreciat că acțiunea dedusă judecății este prescrisă, hotărârea recurată respectând exigențele dispozițiilor art. 425 lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce privește dreptul material incident și modalitatea în care acesta a fost aplicat sau interpretat, Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Recurenta-reclamantă a inițiat prezentul demers judiciar la data de 15 ianuarie 2021, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârșite la nivelul anului 1989, respectiv prin împușcarea soțului său în Revoluția din 1989.

Contrar argumentelor recurentei și astfel cum în mod corect a stabilit instanța de apel, la data săvârșirii pretinselor fapte, în materia prescripției era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârșirii faptelor prejudiciabile, cât și din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripția legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cale care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din același act normativ "Termenul de prescripție este de 3 ani...".

Întrucât învestirea instanței cu prezenta acțiune în despăgubiri s-a realizat la data de 15 ianuarie 2021, pentru fapte produse și cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidența prescripției dreptului material la acțiune în cauză. Susținerilor recurentei în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuți abia la momentul întocmirii dosarului penal în care aceasta s-a constituit parte civilă (dosar nr. x/2014) li se opune notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată recurenta a indicat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către B. (adică cel împotriva căruia se îndreaptă prezenta acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 C. civ.), și nu în ultimul rând faptul că B. a fost condamnat și executat la sfârșitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către recurentă.

Aceste elemente contrazic susținerile recurentei cu privire la data cunoașterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție. Astfel, acest moment nu este cel indicat de către recurentă, respectiv anul 2014 când s-a constituit dosarul penal nr. x/2014, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat și executat, fiind, deci, anterior soluției de clasare dispusă în dosarul penal menționat la care recurenta se raportează permanent în apărările sale.

În continuare, se reține că instanța de apel nu a analizat autoritatea de lucru judecat a procesului penal intentat dictatorului B., cum greșit susține recurenta, sens în care această critică nu poate fi primită.

Totodată, se reține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1394 C. civ. privind extinderea aplicării termenului de prescripție a răspunderii penale și dreptului la acțiune în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă.

Recurenta susține că, întrucât infracțiunile contra umanității sunt imprescriptibile, același caracter îl va avea și acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât ceea ce are relevanță în dezlegarea problemei prescripției în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acțiune, iar nu izvorul acestuia, recurenta făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept.

Obiectul cauzei îl constituie acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin împușcarea soțului său în timpul Revoluției din decembrie 1989.

Rezultă că prin demersul judiciar se tinde la valorificarea unui drept de creanță a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârșirea unor fapte ilicite constituind crime împotriva umanității, iar împrejurarea dacă pretinsa faptă ilicită constituie o crimă împotriva umanității poate avea consecințe numai sub aspectul prescripției răspunderii penale, nu și a celei civile.

Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive (art. 1 alin. (1), iar termenul de prescripție este de 3 ani (art. 3 alin. (1).

Așadar, sub imperiul reglementării incidente cauzei, prescripția răspunderii penale și aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituții de drept autonome, având principii și reguli proprii.

Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage și imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuala, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este și infracțiune, prescripția dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite.

Extinderea caracterului imprescriptibil al răspunderii penale pentru crimele contra umanității și la răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune, ar însemna crearea, de către instanță, a unei norme de drept, cu depășirea funcției jurisdicționale care presupune exclusiv aplicarea legii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 252 din 10 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 252 din 10 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.