ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2232/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă sub dosar nr. x/01.09.2021, reclamanta A., prin reprezentant legal B., a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând a se dispune obligarea paratului la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, cu titlu de daune morale, sumă actualizată cu dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii și până la achitarea efectivă a acesteia și la plata cheltuielilor de judecată conform art. 453 din C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 219/C din 23.11.2023 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul C., și în consecință: A fost obligat pârâtul să achite reclamantei daune morale în sumă de 50.000 euro (echivalentul în RON la data plății), la care se adaugă dobânda legală calculată de la data introducerii acțiuni (01.09.2021) și până la data plății efective. Au fost respinse restul pretențiilor reclamantei. A fost obligat pârâtul să achite reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1.473 RON.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1357/A din 27 noiembrie 2024, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 219/C din 23.11.2023 a Tribunalului Bihor pronunțate în dosarul nr. x/2021, pe care a păstrat-o în întregime. Fără cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1357/A din 27 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a declarat recurs pârâtul C., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. În esență, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul susține că nu a fost analizat motivul de apel al pârâtului referitor la inexistența unei obligații legale în sarcina sa de supraveghere sau de altă natură asupra minorei, că nu a fost analizată cererea apelantului privind exonerarea integrală de răspundere sau diminuarea cotei de 50% în producerea prejudiciului, reținută în sarcina sa și că nu au fost indicate normele legale și în ce ar consta încălcarea imputabilă recurentului referitor la reținerea în sarcina sa a eludării normelor de protecție și siguranță pe un șantier în lucru. De asemenea, apreciază că hotărârea recurată este nemotivată sub aspectul faptei ilicite reținute în sarcina sa, în raport de normele legale incidente în cauză. Subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 41 din C. civ. privind capacitatea de exercițiu, art. 483, art. 487-488, art. 493 din C. civ. privind îndatoririle părintești și a art. 1357-1371 din C. civ. privind condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv vinovăția comună și pluralitatea de cauze, atunci când a analizat faptele ilicite reținute în sarcina sa și condițiile cerute pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale. În acest sens, arată că în privința primei fapte ilicite imputate, instanța de apel reține faptul că pârâtul (în calitate de beneficiar al lucrării - investitor) i-a permis reclamantei să-l ajute la unele lucrări ușoare sau chiar să-l asiste la efectuarea lucrărilor de construcție într-o zonă în care exista riscul de cădere de la înălțime reprezintă o faptă ilicită, prin punerea reclamantei minore într-o situație de risc nepermisă, cu eludarea normelor legale de protecție și siguranță pe un șantier în lucru. Însă, instanța de apel nu a indicat care sunt normele legale privind protecția și siguranța pe un șantier în lucru aplicabile și pe care recurentul să le fi încălcat. Instanța de apel a ignorat faptul că accesul reclamantei, minore la acel moment, nu a fost permis în scop profesional, aceasta nu a venit să efectueze lucrări specifice de construcții, aspect reținut de instanța de apel prin raportare la analiza declarației martorului D. care a relatat că pe reclamantă "nu a văzut-o lucrând, ci doar împreună cu pârâtul". Or, acest aspect prezintă relevanță față de scopul permiterii accesului reclamantei pe acel șantier, care nu era în scopul de a efectua vreo activitate, ci doar de a-l însoți. Aceasta era conștientă de locul unde s-au deplasat, dorind și asumându-și această deplasare, iar despre stadiul construcției știa atât ea, cât și părinții reclamantei, care aveau obligația legală de supraveghere. Prin urmare, nu se poate reține permiterea accesului pe șantier în scop profesional sau sub autoritate legală. Acest aspect este deosebit de relevant prin raportare la normele legale ce se presupun a fi încălcate de recurent. Or, constată că în lipsa indicării acestora, recurentului nu îi poate fi reținută o faptă ilicită, cât timp nu a fost analizată în ce condiții această faptă poate intra în sfera ilicitului. Normele de protecție în construcții sunt vaste și sunt elaborate prin raportare la multe criterii, precum tipuri de construcții, respectiv, civile sau industriale, raportate la lucrători ori la public. Cu privire la cea de a doua faptă ilicită - ignorarea obligației de a apela serviciul de urgență 112 și de neacordare a primului ajutor, instanța de apel reține că pârâtul nu numai că nu a acordat primul ajutor și nu a apelat la serviciile de urgență, dar ar fi și mișcat și transportat victima în condiții neadecvate la o altă adresă, încălcându-i acesteia dreptul de a beneficia de tratament de urgență, impus de situația în care se afla - căderea de la înălțime, cu suspiciune evidentă de leziuni ale coloanei, astfel că răspunde pentru prejudiciul produs reclamantei prin încălcarea acestui drept, fiind de netăgăduit suferința reclamantei prin neacordarea de îndată a ajutorului. Referitor la această faptă ilicită, apreciază că instanța de apel a reținut motive contradictorii, ceea ce atrage din nou aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., având în vedere că: - anterior acestei concluzii arătate la pag. 13 din considerentele hotărârii recurate, aceasta, analizând la pag. 12 critica apelantului privind neacordarea ajutorului, reține că prin raportare la concluziile expertizelor medico - legale efectuate în cauză, potrivit cărora nu există posibilitatea stabilirii cu certitudine că s-a produs agravarea leziunilor ca urmare a transportării reclamantei, reține apelantului principiul in dubio pro reo; - însă, instanța de apel ignoră aspectul necontestat în cauză (pag. 9 din considerentele sentinței Tribunalului Bihor), respectiv faptul că la locuința părinților recurentului, pârâtul a chemat salvarea; - or, instanța de apel reține că recurentul nu a acordat primul ajutor și nu a sunat la 112, dar și că a transportat victima în condiții neadecvate și stabilești astfel această faptă ilicită cu consecința încălcării reclamantei a dreptului de a beneficia de tratament de urgență, în condițiile în care reține anterior un dubiu în favoarea recurentului între această acțiune de transportare a victimei de către recurent și agravarea leziunilor. Totodată, instanța de apel nu motivează de ce reține că inacțiunea recurentului, constând în neapelarea de îndată a serviciului 112 și neacordarea de îndată a primului ajutor, a produs reclamantei un prejudiciu. Consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit această faptă ilicită în sarcina sa, în condițiile în care nu indică de unde rezultă legătura de cauzalitate între omisiunea apelării serviciului 112 de îndată și prejudiciu, în condițiile în care din rapoartele de expertiză medico - legală nu s-a stabilit o astfel de influență în ceea ce privește leziunile reclamantei. Referitor la reținerea faptei ilicite prin raportate la starea de minoritate a reclamantei, recurentul arată că instanța de apel nu a indicat care este temeiul legal prin prisma căreia recurentul este răspunzător de acțiunile acesteia. În acest sens, consideră că nu se poate reține vreo faptă imputabilă recurentului, întrucât reclamanta a accesat șantierul în mod voluntar și conștient și nu există nicio obligație de supraveghere, neavând nicio obligație legală ori contractuală de a garanta siguranța reclamantei. Minoritatea reclamantei nu îi poate fi imputată, având în vedere prevederile art. 41 din C. civ., pe care instanța de apel le-a încălcat și care prevăd că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă. În primul rând, obligația de supraveghere a minorilor și răspunderea o poartă părinții, prin raportare la prevederile art. 483, 487 și 488 din C. civ. privind îndatoririle părintești, îndeosebi ale art. 493 din acest act normativ, care stipulează în mod expres că părinții au dreptul și îndatorirea de supraveghere a copilului minor. De asemenea, apreciază că sunt incidente și prevederile art. 1366 alin. (2) din C. civ., care stabilesc că minorul care a împlinit 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat. În raport cu dispozițiile legale invocate, încălcate de instanța de apel, consideră că minoritatea victimei, în speță nu poate fi interpretată drept o cauză de vulnerabilitate întrucât, pe de o parte, nu se punea problema apărării, reprezentării sau asistării decizionale a minorei, având în vedere că aceasta s-a aflat în acel perimetru în mod asumat și chiar având girul părinților săi, care cunoșteau întrutotul natura relației dintre cele două părți și spre ce tindea. Minora a acționat în deplină cunoștință de cauză, perfect conștientă de spațiul în care se afla, avea capacitatea efectivă de a decide cu privire la propriile sale acțiuni și puterea de a prevedea consecințele unor împrejurări periculoase în care se expune, putând prevedea și preveni rezultatul producător de prejudiciu prin luarea măsurii de siguranță a propriei persoane: deplasarea doar în zonele ce nu prezentau un pericol pentru propria siguranță și sănătate. În aceste condiții, apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și a prevederilor art. 1371 din C. civ., dat fiind că doar fapta victimei e generatoare de propriul prejudiciu, neputând fi reținută o acțiune a recurentului care să determine o cotă de 50% în producerea prejudiciului. Sub același aspect, susține că instanța de apel nu a stabilit care sunt criteriile avute în vedere la aprecierea gradului de culpă al recurentului de 50%, neavând nici un suport sau algoritm de calcul reținut și nici a sumei acordate cu titlu de despăgubiri. Altă critică adusă hotărârii instanței de apel este respingerea teoriei riscului asumat, pe care instanța de apel o respinge reținând că "reclamantul în calitate de beneficiar al lucrării, nu a respectat normele care reglementează activitatea pe un șantier în lucru". Or, nici de această dată instanța de apel nu indică care sunt aceste norme, ce presupun acestea și în ce constă nerespectarea reținută în sarcina recurentului. Prin prisma reținerii elementelor răspunderii civile delictuale, în mod greșit a reținut instanța de apel existența unui raport de cauzalitate, motivând că prejudiciul moral este consecința faptei ilicite a pârâtului. Pentru a fi imputabil un rezultat se impune în mod necesar identificarea unui raport de cauzalitate. Or, nu se poate reține ca faptă tipică o faptă delictuală în situația în care nu sunt întrunite ambele condițiile ale raportului de cauzalitate, respectiv rezultatul produs să fie consecința stării de pericol generate de fapta persoanei acuzate. Astfel, nu se poate reține că rezultatul produs este consecința stării de pericol generată de recurent, întrucât suntem în prezența unui risc permis, risc peste care se suprapune conduita victimei care poate genera, într-un context determinat, accidentarea printr-un comportament imprudent În lipsa identificării certe și clare a unui raport de cauzalitate, nu se poate reține în mod obiectiv imputarea rezultatului recurentului. În concluzie, apreciază că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1357 -1371 din C. civ., care stabilesc elementele răspunderii civile delictuale, precum și pe cele privind repararea prejudiciului, întrucât nu se pot reține în mod just cele două fapte ilicite imputate recurentului, nici a unei obligații legale față de intimata-reclamantă, care a acționat în mod voluntar, conștient, asumându-și riscul de a pătrunde într-un șantier cu potențial periculos. De asemenea, lipsa unei legături de cauzalitate directe între conduita recurentului și prejudiciu, exclude răspunderea delictuală a acestuia.

Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Nu a fost depus răspuns la întâmpinare. La termenul de judecată de astăzi, 4 decembrie 2025, Înalta Curte a respins excepția nulității căii de atac, rămânând în pronunțare asupra fondului recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este întemeiat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Având în vedere că prin calea de atac exercitată în cauză, au fost invocate motive de recurs încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza întâi argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât doar în măsura în care o hotărâre judecătorească este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia sub aspectul corectei aplicări a normelor de drept material. Astfel, prin criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut nelegalitatea deciziei atacate cu privire la soluția dată apelului său pretinzând, în esență, pe de o parte, că instanța de apel nu a justificat suficient în considerentele deciziei îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte, a afirmat că, deși a formulat o cerere de apel amplu motivată, prin decizia instanței de prim control judiciar nu s-a răspuns în mod adecvat tuturor argumentelor esențiale pe care le-a invocat, nefiind analizate efectiv unele dintre susținerile sale, acestea fiind cu desăvârșire ignorate de către curtea de apel. Potrivit temeiului legal pe care au fost întemeiate aceste argumente, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc sau insuficient motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile sau apărările părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, nu este îndeplinită. Invocând acest caz de casare, printr-o primă critică, recurentul susține nelegalitatea deciziei curții de apel ca urmare a neanalizării motivelor de apel invocate vizând inexistența unei obligații legale în sarcina sa de supraveghere sau de altă natură asupra minorei. Deși este real că argumentele evidențiate în precedent au constituit motive ale cererii de apel, iar acestea nu au făcut obiect de analiză de către instanța de apel, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte nu le remarcă relevanța și caracterul determinat pentru soluționarea cauzei având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie(persoana păgubită fiind chiar minorul - la data accidentului), iar nu pentru fapta altei persoane, astfel încât, chiar întemeiată fiind, critica în analiză nu poate atrage casarea deciziei. Printr-o altă categorie de critici, subsumate aceluiași caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că decizia recurată este motivată deficitar pretinzând că soluția dată de instanța de prim control judiciar cererii sale de apel nu este suficient justificată în considerentele hotărârii, precum și că nu au fost analizate explicit argumentele relevante invocate prin calea de atac devolutivă exercitată, hotărârea curții de apel ignorând cu desăvârșire unele dintre motivele de apel prin care s-a criticat sentința tribunalului. Astfel, afirmă recurentul că instanța de apel nu a analizat distinct susținerile sale privind exonerarea integrală de răspundere sau diminuarea cotei de 50% în producerea prejudiciului, reținută în sarcina sa de prima instanță. Totodată, recurentul pretinde că în analiza faptei ilicite imputate constând în aceea că a permis accesul reclamantei minore pe șantier, în condiții care implicau riscul de cădere de la înălțime, cu eludarea normelor de protecție și siguranță pe un șantier în lucru, instanța de apel nu a indicat care sunt aceste norme, ce prevăd ele și în ce constă încălcarea reproșată recurentului. Recurentul a mai arătat că instanța de apel nu a explicat care sunt criteriile avute în vedere la aprecierea "gradului de culpă de 50%", hotărârea necuprinzând nici un algoritm de calcul avut în vedere de judecători nici în ceea ce privește procentul de culpă reținut și nici cu privire la suma acordată cu titlu de despăgubiri. Se mai susține că respingându-i apărarea privind incidența teoriei riscului asumat cu motivarea că "reclamantul în calitate de beneficiar al lucrării, nu a respectat normele care reglementează activitatea pe un șantier în lucru" nici de această dată instanța de apel nu a indicat care sunt aceste norme, ce presupun acestea și în ce constă nerespectarea reținută în sarcina recurentului. Cu caracter preliminar, în scopul unei mai bune înțelegeri a particularităților juridice ale cauzei de față, Înalta Curte găsește potrivit a arăta că, în acord cu reglementarea oferită de lege răspunderii civile, precum și cu interpretările jurisprudențiale și doctrinare în materie, răspunderea civilă corespunde unui raport juridic de obligații în care o persoană este ținută să repare prejudiciul cauzat în mod injust unei alte persoane, fiind de distins, în interiorul instituției generale a răspunderii civile, între răspunderea delictuală și răspunderea contractuală. Răspunderea civilă delictuală cunoaște, potrivit art. 1349 C. civ., atât forma răspunderii directe(care presupune repararea prejudiciului cauzat prin fapta proprie a persoanei responsabile), cât și forme de răspundere indirectă care presupun fie repararea prejudiciului cauzat prin fapta altei persoane decât persoana responsabilă(răspunderea pentru fapta minorului sau a persoanei care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială și răspunderea comitenților pentru prepuși), fie a celui cauzat de lucrurile ori animalele aflate sub paza persoanei răspunzătoare, precum și de ruina edificiului. Atât răspunderea directă, cât unele dintre formele de răspundere indirecte(cum este cea a comitenților pentru prepuși, de exemplu), presupun, ca și condiție pentru angajare, existența unei fapte ilicite care a cauzat prejudiciul. În primul caz este necesară fapta ilicită proprie a persoanei responsabile. Acțiunea de față reprezintă o acțiune de drept comun, în angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a recurentului pârât, întemeiată, în esență, pe dispozițiile art. 1349, respectiv art. 1357-1359 C. civ. Potrivit art. 1349 alin. (1) C. civ. "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.", iar conform art. 1357 alin. (1) și (2) din același cod "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă." Așadar, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie trebuie să se facă dovada existenței unei fapte ilicite săvârșită de către autorul indicat, a unui prejudiciu cauzat de această faptă, a legăturii de cauzalitate între cele două elemente, precum și a existenței unei vinovății, care în această materie poate îmbrăca forma celei mai ușoare culpe. Din punct de vedere teoretic, fapta ilicită reprezintă faptul generator de răspundere. Pentru a obține o despăgubire integrală, justă și echitabilă, victima trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecința săvârșirii unei fapte ilicite, de regulă cu vinovăție, în limitele mai sus arătate. În aceste condiții, fapta ilicită declanșează mecanismul antrenării obligației de despăgubire pe temei delictual. Dispozițiile C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, în sens larg, fac referire la fapta ilicită fără a detalia conținutul acestei sintagme, principalele coordonate ale ilicității faptei fiind stabilite de doctrină și jurisprudență. Astfel, ca element obiectiv al răspunderii delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acțiune sau inacțiune prin care, prin încălcarea normelor dreptului obiectiv(înțeles ca totalitatea normelor juridice de conduită în vigoare care reglementează relațiile sociale dintr-o societate), prin ignorarea unui drept sau a unei obligații impuse de ordinea juridică(sau de morală, în anumite limite), s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu. Fapta ilicită poate fi o acțiune constând în a face ceea ce nu ar trebui făcut potrivit normelor juridice ori de conviețuire socială sau o inacțiune manifestată prin a nu face ceva, cu toate că trebuia și putea fi făcut. Ilicitatea conduitei făptuitorului este apreciată, așadar, în raport de regulile generale de comportament instituite în societate prin dispoziții legale și norme morale. Spre deosebire de fapta ilicită contractuală care se raportează strict la nerespectarea obligațiilor stabilite prin acordul de voință al părților, fapta ilicită delictuală poate fi săvârșită într-un număr nedeterminat de modalități. Raportul de cauzalitate este o condiție esențială, de natură obiectivă, pentru angajarea răspunderii delictuale, contribuind la identificarea persoanei responsabile. Exigența acestei condiții impune ca între prejudiciul produs, a cărui reparare o solicită reclamanta, și faptul generator să existe o legătură de la cauză la efect, astfel încât, din multitudinea împrejurărilor cauzale și a condițiilor care au contribuit într-o anumită măsură, să fie identificate acele acțiuni sau inacțiuni anterioare care au determinat în mod direct și necesar producerea prejudiciului. Absența legăturii de cauzalitate elimină ipoteza angajării unei răspunderi delictuale cu privire la prejudiciul produs. În cazul în care antrenarea răspunderii civile delictuale este solicitată pe cale judiciară este esențial ca hotărârea instanței să stabilească și să fixeze în mod clar îndeplinirea tuturor elementelor răspunderii obiect al acțiunii civile cu care a fost învestită. Înalta Curte constată că, potrivit celor statuate de instanța de apel, faptele pârâtului recurent cu privire la care reclamanta pretinde că au caracter ilicit, însușite de instanța de prim control judiciar, sunt complexe cuprinzând, pe de o parte, acțiuni constând în permiterea accesului reclamantei în imobilul nelocuit la care se desfășurau încă lucrări, iar, pe de altă parte, omisiuni constând în abținerea pârâtului de a apela serviciul de urgență 112 cu consecința privării reclamantei de dreptul de a beneficia de tratament de urgență impus de situația în care se afla. Față de această constatare, măsura în care, în raport de dispozițiile art. 425 alin. (1) șit.b) C. proc. civ., decizia instanței de apel cuprinde elementele necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, respectiv a analizat motivele de apel pretins omise, se va raporta la această complexitate. Astfel, examinând cererea de apel formulată de pârâtul C., se constată că în cuprinsul acesteia apelantul pârât a invocat, într-adevăr, argumente vizând nelegalitatea și netemeinicia sentinței tribunalului din perspectiva reținerii îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, apelantul susținând că "în sarcina acestuia nu se poate reține nici o culpă în generarea prejudiciului suferit de către reclamantă", dezvoltând, însă, argumente consistente care afirmau inexistența unei fapte ilicite săvârșite de acesta și, mai departe, motive care sugerau inexistanța unei legături de cauzalitate între acțiunile sau inacțiunile sale și rezultatul păgubitor suferit de reclamantă. Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că, răspunzând motivelor de apel prin care apelantul pârât insista asupra inexistenței unei fapte ilicite săvârșite de acesta, instanța de apel a reținut că faptele ilicite pentru care se impune atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului sunt două și constau în aceea că "(…) în calitate de beneficiar al unei lucrări de construcție, a permis accesul reclamantei (minoră la acea dată) pe șantier, pentru a-l ajuta sau asista la lucrările de construcție pe care acesta le efectua, în condiții care implicau riscul de cădere de la înălțime, fiind eludate normele legale de protecție și siguranță pe un șantier în lucru.", precum și în "(…)ignorarea obligației de a apela serviciul de urgență 112 și de neacordare a primului ajutor(…)" încălcându-i reclamantei "(…)dreptul de a beneficia de tratament de urgență, impus de situația în care se afla - căderea de la înălțime, cu suspiciune evidentă de leziuni ale coloanei, astfel că răspunde pentru prejudiciul produs reclamantei prin încălcarea acestui drept, fiind de netăgăduit suferința reclamantei prin neacordarea de îndată a ajutorului." Din aceste considerente rezultă că instanța de prim control judiciar nu numai că a reținut două fapte ilicite distincte pretins săvârșite de către pârât, dar a identificat și două rezultate păgubitoare diferite cauzate de aceste fapte, astfel încât îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului se impuneau a fi analizate separat pentru fiecare conduită ilicită imputată în raport de situația de fapt stabilită de instanța de apel, după cum se va detalia în cele ce urmează. Astfel, după cum mai sus s-a arătat, o primă faptă ilicită la care s-a raportat instanța de apel constă în aceea că "(…) în calitate de beneficiar al unei lucrări de construcție, a permis accesul reclamantei (minoră la acea dată) pe șantier, pentru a-l ajuta sau asista la lucrările de construcție pe care acesta le efectua, în condiții care implicau riscul de cădere de la înălțime, fiind eludate normele legale de protecție și siguranță pe un șantier în lucru." Referitor la această faptă, având ca premisă relațiile dintre părți de la epoca evenimentelor care sugerau că reclamanta nu era un străin absolut de construcția în cauză, prin cererea de apel pârâtul a contestat statuările similare ale primei instanțe sub aspectul reținerii caracterului ilicit al conduitei sale, a procentului de contribuție la producerea rezultatului dăunător reținut, precum și din perspectiva legăturii de cauzalitate dintre aceasta și rezultatul păgubitor invocat de reclamantă, astfel încât se impunea ca instanța de apel să identifice caracterul relevant al motivelor de apel invocate și să le analizeze în detaliu. Or, Înalta Curte constată că, deși în considerentele deciziei instanța de apel reține condițiile în care o fapta capătă caracter ilicit, în sensul de element declanșator al răspunderii civile delictuale, nu raportează conduita pârâtului la nici o normă legală concretă ce ar reglementa obligații ignorate de pârât, limitându-se la a reține că au fost "eludate normele legale de protecție și siguranță pe un șantier în lucru." Prin urmare, Înalta Curte constată că, în aceste circumstanțe, afirmațiile pârâtului vizând caracterul distinctiv al argumentelor sale, evidențiate supra, dobândesc valențe juridice deosebite și necesitau analiză și răspuns specific. Prin urmare, din această perspectivă, statuările instanței de apel în sensul că fapta pârâtului de a permite accesul reclamantei (minoră la acea dată) pe șantier, pentru a-l ajuta sau asista la lucrările de construcție pe care acesta le efectua, în condiții care implicau riscul de cădere de la înălțime, are caracter ilicit întrucât sunt "eludate normele legale de protecție și siguranță pe un șantier în lucru" nu au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic adecvat, sunt insuficiente și împiedică instanța de recurs în efectuarea unui control de legalitate eficient asupra hotărârii, astfel încât argumentele invocate sub acest aspect de pârâtul recurent, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apar ca întemeiate, hotărârea atacată impunându-se a fi casată. În acest context, Înalta Curte consideră că, deși reale susținerile recurentului vizând neanalizarea de către instanța de apel a motivelor sale din cererea de apel referitoare la înlăturarea sau diminuarea contribuției care i s-a reținut de prima instanță în producerea prejudiciului, ori a criteriilor avute în vedere la aprecierea acestei contribuții sau pentru determinarea efectivă a întinderii prejudiciului în legătură cu această faptă, acestea nu mai necesită o analiză separată în acest cadru procesual având în vedere că stabilirea contribuției la cauzarea prejudiciului ori a întinderii obligației de reparație sunt complementare și dependente de determinarea caracterului ilicit al faptei, apărările de referință urmând a fi analizate de instanța de apel cu ocazia rejudecării, după caz. Printr-o altă critică, circumscrisă aceluiași caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pretinde nelegalitatea deciziei instanței de apel susținând că aceasta nu cuprinde motivele pentru care se reține că inacțiunea sa constând în neapelarea de îndată a serviciului 112 și necordarea primului ajutor a produs reclamantei un prejudiciu, respectiv nu indică de unde rezultă legătura de cauzalitate între omisiunea apelării serviciului 112 de îndată și prejudiciu, în condițiile în care din rapoartele de expertiză medico - legală nu s-a stabilit o astfel de influență în ceea ce privește leziunile reclamantei. Altfel spus, recurentul susține lipsa din considerentele deciziei curții de apel a argumentelor care să justifice legătura de cauzalitate dintre inacțiunea reținută de instanță ca reprezentând a doua faptă ilicită ca element generator de răspundere și prejudiciu. Deși legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este o condiție esențială, de natură obiectivă, pentru angajarea răspunderii delictuale, contribuind la identificarea persoanei responsabile pentru repararea prejudiciului, cu toate acestea în legea civilă nu există o reglementarea specială dedicată acesteia. Astfel, a revenit doctrinei și jurisprudenței sarcina de a elabora reperele necesare pentru stabilirea legăturii de cauzalitate indispensabilă atragerii răspunderii civile. În acest sens, au fost elaborate mai multe teorii printre care și sistemul echivalenței condițiilor (care mai este cunoscut și ca teoria condițiilor sine qua non) potrivit căruia fiecare fapt care precedă rezultatul prejudiciabil și în lipsa căruia, ipotetic, acesta nu s-ar fi produs este considerat cauzal alături de celelalte fapte. Este real că doctrina și jurisprudența românească a adoptat, de principiu, o altă teorie, respectiv cea privind unitatea indivizibilă dintre cauză și condiție, potrivit căreia, în ipoteza în care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor sau împrejurărilor care l-au precedat. Această teorie are în vedere premisa coexistenței dintre cauză și condiții, incluzând în complexul cauzal nu numai faptele ce constituie "cauză necesară", dar și "condițiile cauzale", respectiv faptele ilicite care au făcut posibilă producerea prejudiciului. Pornind de la aceste premise teoretice, sub un prim aspect, Înalta Curte reține că aplicarea uneia sau alteia dintre metode pentru stabilirea legăturii de cauzalitate nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, doar absența acestei legături fiind de natură a invalida decizia instanței de apel ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 1357-1359 C. civ. Pentru a se putea însă verifica dacă instanța de apel a aplicat corect normele anterior menționate se impune ca decizia recurată să cuprindă argumentele logico-juridice din care să rezulte modul în care s-a stabilit legătura de cauzalitate dintre inacțiunea imputată și prejudiciul reclamat. Or, această situație nu se regăsește în cauză, instanța de prim control judiciar nesocotind obligația pe care o avea de a statua în mod convingător asupra legăturii de cauzalitate necesar a se stabili între fapta ilicită imputată pârâtului constând în ignorarea obligației de a apela serviciul de urgență 112 și de neacordare a primului ajutor și prejudiciul moral solicitat de reclamantă. Astfel, analizând decizia recurată Înalta Curte constată că într-adevăr, după cum mai sus s-a anticipat, instanța de apel reține și o a doua faptă ilicită săvârșită de pârât constând în "(…)ignorarea obligației de a apela serviciul de urgență 112 și de neacordare a primului ajutor(…)". Se mai reține în decizia curții de apel că prin această inacțiune a pârâtului i-a fost încălcat reclamantei "(…)dreptul de a beneficia de tratament de urgență, impus de situația în care se afla - căderea de la înălțime, cu suspiciune evidentă de leziuni ale coloanei", astfel că se impune ca pârâtul să răspundă "pentru prejudiciul produs reclamantei prin încălcarea acestui drept, fiind de netăgăduit suferința reclamantei prin neacordarea de îndată a ajutorului." În acest stadiu al analizei, Înalta Curte constată că prejudiciul invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată este unul nepatrimonial și constă "în suferința fizică și psihică extremă la care a fost supusă, urmare a leziunilor suferite și anume: (...) un prejudiciu fizic grav care se materializează în leziunea măduvei spinării ca urmare a traumatismului produs la nivelul coloanei vertebrale. În concret, reclamanta este o persoană paralizată, care nu își mai simte picioarele și nu le mai poate mișca.(...) Pe de altă parte, reclamanta a suferit un prejudiciu psihic important. Acest accident nefericit a marcat-o profund pe reclamantă deoarece a produs schimbări semnificative în existența sa.(...)" În același context, curtea de apel a reținut că "Prejudiciul produs reclamantei prin săvârșirea acestei fapte ilicite este unul nepatrimonial și constă în suferința morală provocată acesteia prin prisma durerilor fizice îndurate ca urmare a intervențiilor la care a fost supusă și a procedurilor pe care este obligată să le parcurgă pentru a-și îmbunătății mobilitatea, dar și prin prisma schimbării dramatice a condițiilor de viață, prognosticul de recuperare fiind unul rezervat.". Astfel, se constată că statuarea instanței de apel asupra existenței legăturii de cauzalitate dintre inacțiunea imputată recurentului pârât și prejudiciul reclamat era cu atât mai necesară cu cât prin decizia recurată instanța de apel delimitează prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a neapelării de către pârât a serviciului de urgență 112 și neacordarea primului ajutor(în aprecierea curții de apel "fiind de netăgăduit suferința reclamantei prin neacordarea de îndată a ajutorului") de cel rezultat ca urmare a căderii de la înălțime(leziunile suferite), impunându-se suplimentar a se stabili și măsura în care un asemenea prejudiciu a fost avut în vedere de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Prin urmare, Înalta Curte constată că și aceste susțineri invocate și încadrate de recurent în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt întemeiate, cazul de casare astfel invocat fiind incident în cauză și sub aspectul analizat. Pentru a atrage casarea hotărârii pe temeiul cazului de nelegalitate analizat se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esențială, în sensul că, fie instanța ignoră total susținerile sau apărările relevante ale părții, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea și a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta, fie raționamentul logico-juridic al instanței este controversat ori insuficient argumentat făcând imposibilă exercitarea funcției de control judiciar de către instanța de recurs. Or, în cazul invocat de recurent se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanța de apel nu s-a preocupat suficient de argumentele părții și nici de justificarea rezonabilă a soluției dată cererii de chemare în judecată și, subsecvent celei de apel, în condițiile în care reținerea caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtului și legătura de cauzalitate dintre acestea și prejudiciu au constituit motive determinante, pentru care a fost admisă cererea reclamantei. Astfel, după cum mai sus s-a arătat, instanța de apel nu a identificat caracterul relevant al susținerilor pârâtului și nu a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, în raport de materialul probator administrat în cauză, decizia recurată fiind lipsită de elemente esențiale de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. Prin urmare, Înalta Curtea consideră că motivele redate în cuprinsul deciziei recurate care au justificat reținerea caracterului ilicit al faptei pârâtului care în calitate de beneficiar al unei lucrări de construcție, a permis accesul reclamantei (minoră la acea dată) pe șantier, respectiv cele care au justificat atragerea răspunderii aceluiași pârât pentru neapelarea serviciului 112 și neacordarea primului ajutor, nu au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată fiind rezultatul unei analize deficitare a cauzei. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs nu respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză, instanța de prim control judiciar neluând în considerare și nerăspunzând în mod coerent tuturor apărărilor relevante invocate de pârât prin actele procedurale îndeplinite, Înalta Curte constată că susținerile invocate și încadrate de recurent în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt întemeiate, cazul de casare astfel invocat fiind incident în cauză. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, prin care se susține aplicarea greșită a unor dispoziții care reglementează răspunderea civilă delictuală, acesta nu va mai fi analizat de către instanța de recurs. În acest sens, față de argumentele pentru care a fost găsit întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv lipsa argumentelor esențiale din decizia atacată cu referire la susținerile relevante ale pârâtului cu incidență asupra reținerii caracterului ilicit al faptelor imputate acestuia, respectiv asupra îndeplinirii condițiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că nu poate proceda ea însăși la verificarea îndeplinirii acestor condiții atât timp cât instanța de apel nu a statuat complet asupra acestor aspecte. Față de aceste considerente, în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea ambelor apeluri de către aceeași instanță. Înlata Curte, consideră că se impune rejudecarea ambelor apeluri, având în vedere că prin acestea se critică sentința primei instanțe din perspectiva îndeplinirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv a cuantumului despăgubirilor acordate de către prima instanță pentru repararea prejudiciului produs prin faptele ilicite imputate. Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra necesității analizei argumentelor invocate de pârât, considerate relevante de către acesta, și, în continuare, incidența acestora asupra îndeplinirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale din perspectiva justificării caracterului ilicit al primei fapte imputate, respectiv al legăturii de cauzalitate dintre cea de-a doua faptă ilicită imputată și prejudiciu, în acest din urmă caz subsecvent stabilirii prejudiciului pentru care reclamata solicită obligarea pârâtului la reparație, instanța de apel având dreptul de a aprecia asupra necesității suplimentării ori readministrării probatoriului cauzei, în raport cu dispozițiile procedurale care guvernează judecata în apel. În ce privesc cheltuielile de judecată solicitate de recurent pentru recurs, având în vedere că soluția ce se va dispune este de casare a deciziei și trimiterea litigiului pentru rejudecare la curtea de apel, acestea urmează a fi avute în vedere cu ocazia soluționării apelurilor, în raport de soluția ce se va da pe fondul cauzei.