ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2464/2021

Obiectul cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor în data de 3 mai 2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 12.274 RON, cu titlu de daune materiale, actualizată cu dobânda legală de la data achitării acesteia și a sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 16/C din 12 februarie 2020, Tribunalul Bihor a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de acesta. A admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. L-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 12.274 RON reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 3 mai 2019 și până la data plății efective. A respins celelalte pretenții formulate. L-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 719 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 1334/A din 23 decembrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe, pe care anulat-o, în parte, în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 12.274 RON reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal, la care se adaugă dobânda legală aferentă și, evocând fondul, a respins și acest capăt de cerere, ca neîntemeiat. A înlăturat din sentință dispoziția privind obligarea pârâtului să achite reclamantului suma de 719 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin deciziei.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., apreciind că hotărârea atacată este nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. - S-a arătat că în speță este incident cazul de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. cu privire la soluția dată apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, asupra capătului de cerere privind obligarea acestuia la plata sumei de 12.274 RON reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal la care se adaugă dobânda legală aferentă. I Instanța de apel a reținut în mod greșit că sentința nu cuprinde motivele care au stat la baza admiterii acestui capăt de cerere, fapt ce echivalează cu nesoluționarea fondului, nefiind posibilă exercitarea controlului judiciar, ceea ce a dus la anularea hotărârii și evocarea fondului acestui capăt de cerere. A arătat recurentul că, procedând în această manieră, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, având în vedere împrejurarea că exemplarul sentinței nr. 16/C/2020 care i-a fost comunicat cuprinde la paginile 10-11 motivarea instanței de fond cu privire la acest capăt de cerere. În această situație, față de aspectele sesizate de instanța de apel, respectiv neconcordanța considerentelor sentinței atacate dintre exemplarele existente, aceasta trebuia să dispună anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în vederea soluționării capătului de cerere cu care a fost învestită și nu să rețină spre judecare în fond acest petit, în condițiile în care a suferit o vătămare procesuală directă ce nu putea fi înlăturată decât prin anularea actului procedural întocmit în mod nelegal. Or, în felul acesta, i-a fost cauzată o agravare a situației în calea de atac, lipsindu-l pe reclamant de dublul grad de jurisdicție în ceea ce privește modalitatea de soluționarea a capătului de cerere referitor la acordarea daunelor materiale. În privința interpretării și aplicării art. 480 alin. (3) C. proc. civ. teza mediană (a II-a) vizând solicitarea expresă a părților de a trimite pricina spre rejudecare primei instanțe prin cererea de apel ori prin întâmpinare, s-a arătat că aceasta nu poate fi aplicabilă, întrucât partea nu avea posibilitatea de a solicita trimiterea cauzei spre rejudecare în fața instanței de fond, dat fiind faptul că, în primul rând, capătul de cerere vizat fusese admis, iar pe de altă parte, hotărârea care îi fusese comunicată cuprindea motivarea instanței asupra acestui acest capăt de cerere. De asemenea, analizând apelul declarat de Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, se poate constata că acesta nu a criticat hotărârea sub aspectul lipsei motivării cu privire la acest capăt de petit, criticile limitându-se la netemeinicia hotărârii. Așadar, nici prin criticile din apel și nici prin întâmpinările formulate, părțile nu au avut posibilitatea și nici interesul de a solicita anularea cauzei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. Prin urmare, instanța de apel era obligată să pună în discuția părților posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond având în vedere lipsa motivării din hotărârea aflată la dosarul cauzei, diferită de cea comunicată părților. A considerat că motivul de nelegalitate, de ordine publică, trebuia invocat, din oficiu, de instanța de apel la termenul de judecată și pus în discuția părților, pentru a fi exprimat dreptul părților apelante, prevăzut de art. 480 alin. (3) teza a doua C. proc. civ. Neprocedând în această manieră, instanța de apel a soluționat apelul prin prisma unui motiv de nelegalitate de ordine publică, nerespectând principiile contradictorialității, oralității, dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 14, art. 6 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ. - În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că se impune casarea acesteia cu consecința admiterii apelului propriu și respingerii celui declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, s-a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că nu poate fi antrenată răspunderea Statului, în condițiile în care responsabilitatea constă în obligația oricărei persoane sau entități de a răspunde pentru actele și faptele sale, fiind o condiție esențială a libertății, garantată de Constituția României prin art. 23. În cazul răspunderii civile delictuale, obligația nesocotită de autorul faptei ilicite este o obligație legală, cu caracter general, ce incumbă tuturor persoanelor și anume, obligația de a nu încălca drepturile subiective ale altei persoane. Or, în speță, există cu certitudine o încălcare a drepturilor sale subiective, astfel se impune raportarea la principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită, prin despăgubirile acordate asigurându-se astfel o ușurare a suferințelor sale și obținerea unei satisfacții, având în vedere că restabilirea situației anterioare nu e posibilă. Textul de lege care consacră principiul răspunderii civile pentru faptele cauzatoare de prejudicii este art. 1.357 din Noul C. civ., potrivit căruia cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Analizând îndeplinirea cumulativă a condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, recurentul a susținut existența faptei ilicite a Statului, săvârșită printr-o acțiune. Astfel, potrivit recurentului, serviciul public de justiție a încălcat garanțiile CEDO, respectiv dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și, totodată, atingerea imaginii sale. Răspunderea pentru încălcarea drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de protocoalele sale adiționale revine întotdeauna Statului, iar nu altei persoane juridice, deoarece obligația respectării drepturilor fundamentale ce decurge din Convenție a fost asumată de către statele membre semnatare ale acesteia, Statul român ratificând Convenția prin Legea nr. 30/1994. Pe de altă parte, a solicitat să se aibă în vedere că i s-a încălcat și dreptul fundamental de a beneficia de prezumția de nevinovăție, prevăzut de art. 6 par. 2 din CEDO, organele de urmărire penală încălcând obligația corelativă de rezervă care le revine în ceea ce privește exprimarea opiniei asupra vinovăției persoanei cercetate, exprimare care a depășit limitele simplei exprimări informative a opiniei publice. A susținut că modul în care autoritățile s-au pronunțat cu privire la vinovăția sa a fost de natură să influențeze în mod direct articolele de presă, precum și percepția opiniei publice asupra persoanei sale, având astfel consecințe directe și asupra integrității profesionale, asupra onoarei și imaginii. Acestea, fiind afectate, este practic imposibil de a restabili situația anterioară, iar percepția publicului a rămas în general negativă, acuzațiile aduse având influențe și asupra planului profesional. În sprijinul argumentelor sale, recurentul a făcut trimitere la hotărârile pronunțate de Curtea Europeană de Justiție în cauzele YB contra Turciei, B., Guler contra Turciei și Priebke contra Italiei. În ceea ce privește prejudiciul produs urmare a faptei ilicite, a arătat că acesta este direct și cert, nefiind reparat încă, manifestându-se pe planul credibilității profesionale și a poziției sociale, întrucât a fost acuzat de săvârșirea unei infracțiuni pe care nu am comis-o. Totodată, având în vedere că acest caz a fost puternic mediatizat, existând numeroase articole în presa scrisă și în presa online, au existat numeroase comentarii impertinente și răutăcioase din partea oamenilor, această situație afectându-i dreptul la onoare, dreptul la integritatea profesională și dreptul la imagine. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită săvârșită de către Stat și prejudiciul efectiv suferit este direct, sigur și necesar, iar daunele morale în cuantum de 10.000 RON reprezintă o sumă echitabilă, având în vedere gradul de lezare suferit. A susținut recurentul că instanța de apel, prin hotărârea atacată, a reținut greșit faptul că nu este incidentă culpa Statului și astfel nu poate fi antrenată răspunderea acestuia. În realitate, răspunderea statului este unanim recunoscută, atât în literatura de specialitate, cât și în practica jurisdicțională, ca fiind o răspundere ce se angajează în mod obiectiv, independent de orice culpă, în considerarea garanției obiective pentru riscurile pronunțării unor hotărâri nelegale sau adoptării unor măsuri abuzive, de natură a prejudicia pe justițiabili. Cu privire la apelul pârâtului, s-a arătat că se impune ca, în urma rejudecării cauzei, să se dispună respingerea acestuia, având în vedere greșita aplicare a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la aspectele de drept aplicabile stării de fapt, reclamantul fiind îndreptățit Ia recuperarea cheltuielilor de judecată suportate în procesul penal soluționat prin achitarea sa definitivă. Astfel, s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare normelor de drept incidente, respectiv a art. 276 alin. (6) C. proc. pen. Un astfel de caz, în care este incidentă norma de drept menționată, este cel în care inculpatul achitat a efectuat cheltuieli judiciare proprii și nu se află în situația de a-i fi restituite de partea civilă sau de persoana vătămată ori atunci când asemenea părți nici nu există în cauză. Deși legea nu reglementează obligația statului de a restitui cheltuielile judiciare inculpatului sau oricărei alte părți care a efectuat astfel de cheltuieli, totuși, această ipoteză este cuprinsă generic în dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă. Dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată este un drept patrimonial, de creanță, creditorul având obligația de a dovedi, existența unei creanțe certe, lichide și exigibile constituite din sumele pretinse cu acest titlu. În speță, creditorul este reclamantul care a avut calitatea de inculpat în acțiunea penală exercitată de Statul român prin organele abilitate. Or, dacă inculpatul nu este vinovat și s-au efectuat cheltuieli, există o culpă procesuală a autorității judiciare, astfel încât cheltuielile le va suporta statul. A susținut că pentru a exista culpă procesuală nu se cere rea-credință în activitatea juridică penală, astfel cum greșit a reținut instanța de apel. În măsura în care Statul, prin agenții săi (organele de urmărire penală), este responsabil de determinarea unor cheltuieli în sarcina unei persoane cercetate, care ulterior este beneficiara unei soluții de achitare, persoana are dreptul la recuperarea acestora de la Stat.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantului, ca nefundat, și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei atacate. A arătat că instanța de apel a pus în discuția părților faptul că exemplarul original al sentinței tribunalului nu cuprinde nicio motivare cu privire la capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal și că față de această situație, în mod corect, a aplicat dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv faptul că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și că instanța de apel, în mod eronat, a reținut că nu poate fi antrenată răspunderea statului, intimatul l-a considerat nefondat. A susținut că, analizând din punctul de vedere al naturii cauzei caracterul rezonabil al duratei procedurilor în cauza penală, instanța de apel, în mod corect, a constatat complexitatea dosarului, evidențiată prin numărul de martori audiați, precum și în raport cu comportamentul recurentului care a formulat cereri de probațiune și de amânare a judecății pentru diverse motive. Referitor la solicitarea recurentului de a se avea în vedere că i s-a încălcat dreptul fundamental de a beneficia de prezumția de vinovăție, intimatul a susținut că modul de formulare a comunicatului privind ancheta penală nu încalcă standardele edictate de CEDO în jurisprudența sa cu privire la interpretarea Convenției în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale ale omului. A mai precizat că recurentul nu a indicat încălcări concrete ale drepturilor și garanțiilor procesuale de către autoritățile judiciare, trimiterea sa în judecată și condamnarea în primă instanță, urmare de achitare în apel neputând fi apreciate ca reprezentând fapte generatoare de prejudiciu. Intimatul a considerat că și soluția dată de curtea de apel capătului de cerere privind cheltuielile de judecată în procesul penal este corectă, precizând că nu poate fi antrenată răspunderea sa în temeiul art. 453 C. proc. civ., în condițiile în care nu a fost parte în proces ci doar participant care îndeplinește un serviciu public de restaurare a ordinii de drept. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul și în limitele următoarelor considerente: - Este întemeiată critica recurentului-reclamant formulată cu trimitere la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căreia s-a dispus în mod eronat anularea, în parte, a sentinței de primă instanță cu trimiterea cauzei spre rejudecare cu justificarea că n-ar fi fost motivată soluția asupra capătului de cerere privind cheltuielile judiciare. Contrar aprecierii instanței de apel, sentința tribunalului conține considerentele aduse în sprijinul soluției de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor judiciare din procesul penal . Astfel, în evaluarea pretențiilor reclamantului sub acest aspect, prima instanță a reținut că există o culpă procesuală a statului, dedusă din aceea că a dispus trimiterea în judecată a unui inculpat care ulterior a fost achitat, așa încât, pierzând procesul, datorează despăgubiri care pot îmbrăca și forma cheltuielilor ocazionate de desfășurarea procedurii judiciare penale. S-a reținut totodată, că "împrejurarea reglementării răspunderii statului pentru erorile judiciare nu înseamnă înlăturarea altor forme de răspundere a statului, cum este și cea dată de răspunderea în cazul constatării culpei procesuale, pe temeiul art. 453 C. proc. civ. coroborat cu art. 276 alin. (6) C. proc. pen.." De aceea, s-a concluzionat, cu trimitere și la principiul răspunderii civile delictuale (față de aprecierea existenței inclusiv a acestui fundament juridic semnalată în doctrină) că sunt îndeplinite cerințele pentru răspunderea generată de culpa procesuală întrucât "există fapta ilicită - trimiterea în judecată urmată de soluția de achitare -, există prejudiciu - cuantumul cheltuielilor de judecată suportate în procesul penal -, există raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, care rezultă din însăși materialitatea faptei și există vinovăția statului, care răspunde și pentru culpa cea mai ușoară, procesul fiind generat de acesta". Or, în acest context, în care tribunalul a indicat argumentele care au stat la baza adoptării soluției de admitere a capătului de cerere vizând cheltuielile judiciare din procesul penal, aprecierea din apel - conform căreia sentința este susceptibilă de anulare pentru nerespectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la motivare, ceea ce ar atrage sancțiunea menționată, prevăzută de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât situația ar echivala unei necercetări a fondului - este una eronată, fără corespondent în considerentele hotărârii apelate. Această apreciere, asupra caracterului incomplet al analizei de primă instanță în privința tuturor capetelor de cerere care o învestiseră, se bazează, în mod inconsecvent, pe constatarea conform căreia exemplarului sentinței de la dosar îi lipsesc unele paragrafe (cele corespunzătoare motivelor care au justificat soluția asupra primului capăt de cerere) și, în același timp, pe cea referitoare la conținutul aceleiași hotărâri așa cum a fost el dat publicității prin aplicația Ecris. Or, în dosarul instanței de apel se regăsește exemplarul sentinței, așa cum apare el în sistemul Ecris, conform căruia la filele x (respectiv, 77 verso, 78 ale dosarului) sunt menționate considerentele justificative ale adoptării soluției, astfel cum au fost indicate anterior, în prezenta decizie. Aceasta înseamnă că redactarea hotărârii a cuprins, dintru început, argumentele instanței asupra tuturor capetelor de cerere care o învestiseră și care primiseră o soluție în dispozitivul sentinței, având în vedere că potrivit art. 131 alin. (6) din Regulamentul de ordine inteerioară al instanțelor "după verificarea și semnarea hotărârii de către membrii completului de judecată, grefierul de ședință închide, în aceeași zi, documentul final hotărâre din programul Ecris", iar potrivit alin. (8) al aceluiași text, "grefierul de ședință comunică părților sau, după caz, altor persoane prevăzute de lege hotărârea, în copie, în cel mult 3 zile de la data la care a fost redactată șin semnată". Rezultă că în aplicația Ecris nu putea figura decât documentul final, acesta fiind de altfel cel comunicat părților, câtă vreme pârâtul a formulat critici punctuale referitoare la fondul soluției primei instanțe, arătând de ce nu poate fi reținut niciunul din fundamentele juridice care i-au justificat acesteia hotărârea - respectiv, nici răspunderea civilă delictuală și nici dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 276 alin. (6) C. proc. pen. Nu s-a invocat, așadar, faptul că sentința ar fi nemotivată, pentru ca aceasta să explice aprecierea instanței de apel că ar lipsi considerentele și astfel, n-ar fi avut loc o evocare a fondului. În același sens, care a demonstrat comunicarea sentinței în întregul ei, au fost susținerile reclamantului cu ocazia dezbaterilor din apel asupra acestui aspect (potrivit mențiunilor din încheierea de ședință din 19 octombrie 2020, fila x, apel). Ca atare, inadvertențele sesizate de instanța de apel nu puteau conduce la concluzia lipsei unei judecăți asupra fondului uneia dintre cererile ce învestiseră tribunalul, ci, cel mult, la aceea a unei erori materiale în exemplarul hotărârii de la dosar, care însă nu este susceptibilă de sancționare prin anularea hotărârii, cum a procedat Curtea de apel. În acest context, este corectă susținerea recurentului-reclamant, potrivit căreia, procedând în maniera arătată, anulând sentința și realizând ea însăși o primă judecată și evocarea fondului, în realitate instanța de apel a suprimat principiul dublului grad de jurisdicție întrucât, în loc să analizeze, corespunzător atribuțiilor de control, criticile îndreptate împotriva sentinței, a realizat, pentru prima dată, o judecată asupra fondului respectivei pretenții. În același timp, o astfel de modalitate de a proceda, a însemnat și o nesocotire a principiului contradictorialității, câtă vreme, sesizând din oficiu, că ar exista inadvertențe între exemplarul hotărârii aflat la dosar și cel comunicat părții (în ce privește conținutul motivării) instanța de apel nu a pus în discuție dacă se impune trimiterea spre rejudecare ori reținerea și evocarea fondului (față de situația concretă care n-ar fi permis părților exprimarea prealabilă a acestei opțiuni, în condițiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.). Toate aceste nereguli procedurale atrag incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul căruia recursul va fi admis, casată parțial decizia și cauza trimisă spre rejudecare în partea referitoare la soluția dată cheltuielilor judiciare din procesul penal, prin evocarea fondului, urmare a admiterii apelului pârâtului și anulării sentinței de primă instanță. - Celelalte critici formulate cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ. au caracter nefondat, având în vedere următoarele: Pretinzând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale, reclamantul a susținut deopotrivă, încălcarea dreptului la un proces echitabil decurgând din nesoluționarea cauzei într-un termen rezonabil, precum și încălcarea dreptului la propria imagine, onoare și integritate profesională, prin nesocotirea prezumției de nevinovăție din cauza comunicatului emis de DNA., astfel cum a fost el preluat și reflectat ulterior în presa locală și națională. În ce privește caracterul echitabil al proceduri judiciare penale, în partea afectată, potrivit susținerilor reclamantului, de durata acesteia, instanța de apel a reținut, în mod corect, că aprecierea asupra acestui aspect nu se poate face în abstract, ci ținându-se seama, în concret, de natura și complexitatea cauzei, de existența mai multor etape procesuale, de comportamentul părților, inclusiv al autorităților statale competente. Cu trimitere la aceste repere degajate din jurisprudența instanței de contencios european, în aplicarea art. 6 par. 1 C.E.D.O. (text de care s-a prevalat și reclamantul), Curtea de apel a reținut, pe circumstanțele particulare ale speței, că sesizarea organelor de cercetare penală a avut loc la data de 4 octombrie 2013, procesul penal finalizându-se după 3 ani și 8 luni, respectiv după desfășurarea fazei de urmărire penală (încheiată prin rechizitoriul 96/P/16.04.2014), a judecății de primă instanță și a celei din apel. S-a constatat că fazele procesului penal au presupus, pentru a face posibilă cercetarea infracțiunii de trafic de influență, în formă continuată, administrarea unui probatoriu complex, audierea unui număr mare de martori și totodată, că inculpatul însuși, atât în faza de urmărire penală, cât și în cea a cercetării judecătorești, a ocazionat, prin comportamentul său procesual (cereri de amânare pentru diferite motive) întârzierea și prelungirea duratei de soluționare a cauzei. Fără să combată aceste statuări ale instanței de apel, recurentul doar susține existența unei fapte ilicite a Statului cu referire generică la art. 1.357 C. civ., sediul materiei răspunderii civile delictuale. Se ignoră însă că, așa cum corect reține instanța de apel, angajarea unei răspunderi a statului, în materia particulară ce face obiectul litigiului, vizând respectarea garanțiilor legate de asigurarea dreptului la un proces echitabil presupune nu numai celeritatea procedurilor judiciare, ci și asigurarea bunei administrări a justiției (cu tot ceea ce semnifică aceasta, legat de administrarea unui probatoriu complet care să permită stabilirea adevărului judiciar). Or, instanța de apel a constatat corect că în cauză a fost respectat justul echilibru între celeritatea procedurilor judiciare, pe de o parte și principiul bunei administrări a justiției, pe de altă parte, în acord cu exigențele art. 6 par. 1 din C.E.D.O., aspecte de altfel necombătute prin criticile din recurs, care s-au limitat la a invoca, in abstracto, răspunderea statului, care ar trebui să fie angajată pe temeiul dreptului comun "pentru cea mai ușoară culpă". - Este, de asemenea, nefondată critica recurentului referitoare la nesocotirea prezumției de nevinovăție dedusă din comunicatul de presă al DNA, care "ar fi influențat în mod direct articolele de presă" și în continuare, "percepția opiniei publice asupra persoanei acestuia, cu consecințe directe privind integritatea profesională, onoarea și imaginea". Pe acest aspect, instanța de apel a constatat că transmiterea comunicatului din data de 22.04.2014 al DNA a vizat finalizarea anchetei penale și trimiterea rechizitoriului în instanță, fără să se facă aprecieri în legătură cu vinovăția inculpatului (ba dimpotrivă, menționându-se că trimiterea în judecată nu poate înfrânge principiul prezumției de nevinovăție). În același timp, dată fiind funcția pe care o deținuse reclamantul (comisar în cadrul Gărzii Financiare Bihor), precum și natura faptelor de care era acuzat (infracțiuni de corupție), furnizarea unor asemenea informații corespundea unui interes general, organele de procuratură având astfel dreptul să informeze opinia publică, sub rezerva respectării prezumției de nevinovăție. Împrejurarea că informațiile au fost apoi preluate și au făcut obiect al articolelor de presă, reclamantul fiind "condamnat și stigmatizat de presa locală, națională", așa cum susține acesta, nu este de natură să atragă răspunderea statului. Aceasta întrucât mass-media nu este un organ al statului, pentru a se putea pretinde o intervenție a acestuia în scopul stopării campaniilor de presă, ci, dimpotrivă, ea este organizată și trebuie să funcționeze independent, așa încât răspunderea sub aspect civil ori deontologic pentru modalitatea în care jurnaliștii au redat circumstanțele cauzei ori au făcut aprecieri care să înfrângă prezumția de nevinovăție, revine acestora. De aceea, instanța de apel a făcut în mod corect trimitere la dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituție, potrivit cărora "răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii". - În ce privește invocarea unei răspunderi obiective a statului, recunoscută ca atare în jurisprudența națională, recurentul-reclamant ignoră faptul că identificarea unui astfel de temei al angajării răspunderii statului, independent de culpă, în considerarea calității sale de garant al legalității și bunei funcționări a serviciului public al justiției, s-a făcut în practica instanțelor în legătură cu săvârșirea unor erori judiciare. Or, pretenția reclamantului și cauza juridică a acțiunii acestuia nu s-au fundamentat pe existența unei erori judiciare, ci pe instituția răspunderii civile delictuale cu sediul materiei în normele de drept comun (art. 1.357 și urm. C. civ.), ceea ce presupune analiza și întrunirea cumulativă a tuturor elementelor apte să atragă angajarea unei asemenea răspunderi, deci inclusiv vinovăția, specifică răspunderii civile subiective. Potrivit celor arătate anterior nu poate exista un gen de răspundere obiectivă a statului pentru situația afirmată, a duratei nerezonabile a procedurii judiciare, câtă vreme, pe de o parte, la nivel de reglementare există instituite garanțiile bunei desfășurări a procesului penal iar, pe de altă parte, durata în concret a acestuia poate fi influențată de o serie de factori (complexitate, administrare probatoriu, conduita părții), pe baza verificării cărora s-a tras, la speță, concluzia respectării termenului rezonabil. De asemenea, nu se poate susține existența unei răspunderi obiective a statului în legătură cu transmiterea unui comunicat de presă de către un organ de parchet (DNA), având în vedere că potrivit cadrului normativ ce îi reglementează organizarea și funcționarea (O.U.G. nr. 43/2002, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 63/2013, art. 80-81 din Legea nr. 304/2004), acesta este o structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este independentă în raport cu instanțele și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia. Ca atare, o răspundere obiectivă pentru prejudicii morale a statului, independentă așadar de orice culpă în legătură cu activitatea organelor judiciare se poate activa în situația erorilor judiciare (art. 52 alin. (3) Constituție), pe ideea de garanție în înfăptuirea serviciului public al justiției, ipoteză neregăsită însă în speță. - În ce privește modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 453 C. proc. civ. în legătură cu cheltuielile judiciare ocazionate de procesul penal, criticile formulate nu pot primi o analiză și o dezlegare pe fond, față de considerentele expuse anterior în legătură cu motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și constatarea existenței neregulilor procedurale care au atras soluția de casare cu trimitere spre rejudecare. La reluarea judecății, se vor avea în vedere susținerile reclamantului în legătură cu faptul că Statul a fost titularul acțiunii penale, că, față de soluția pronunțată, pentru a exista culpă procesuală nu se cere o rea-credință în activitatea judiciară penală și în exercitarea acțiunii penale. Având în vedere că soluția de casare este una parțială (referitoare doar la admiterea apelului pârâtului cu consecința anulării, în parte, a sentinței de primă instanță pe aspectul cererii referitoare la cheltuielile judiciare din procesul penal), vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei privind respingerea apelului reclamantului.