ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 715/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 07 septembrie 2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice obligarea pârâtului la plata în favoarea sa a sumei de 1.345.896 RON cu titlu de daune materiale și 2.570.000 RON daune morale, în temeiul art. 539-541 C. proc. pen., precum și la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 539-541 C. proc. pen.

Hotărârea pronunțată la fond Prin sentința civilă nr. 99/C din data de 23 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2021, a fost admisă în parte cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului sumele de 67.061 RON cu titlu de daune materiale, 50.000 RON cu titlu de daune morale și 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost respinse celelalte pretenții formulate. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., solicitând instanței admiterea căii de atac și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței admiterea căii de atac și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 416/A/2023 pronunțată în 22 martie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelurile civile declarate de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor și de apelantul - reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 99/C din data de 23 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului sumele de 23.438 RON cu titlu de daune materiale, 120.000 RON cu titlu de daune morale și 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A obligat pe apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata către apelantul - reclamant A. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 416/A/2023 din 22 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Motivele de recurs Prin recursul declarat de reclamantul A., acesta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, invocând motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și anume încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor care au stat la baza formulării acțiunii, art. 540 C. proc. pen. A criticat că nu s-a acordat în integralitate suma solicitată prin cererea de chemare în judecată cu titlu de daune morale, suma acordată de instanța de apel nereprezentând o despăgubire bănească justă pentru repararea prejudiciului nepatrimonial suferit urmare a luării măsurii arestului preventiv, cu toate consecințele nefaste care au decurs urmare a acestei măsuri, față de reclamant și față de familia sa De asemenea, a susținut că nu s-a acordat suma solicitată cu titlu de despăgubiri materiale, constând în: a) avansul achitat pentru achiziționarea unui apartament în București în cuantum de 220.096 RON, echivalentul a 66.000 euro; b) contravaloarea ratelor achitate pentru respectivul apartament până la momentul declanșării executării silite, și anume 364.255 RON, echivalentul sumei de 81.994,73 euro; c) suma de 694.484 RON, suma cu care a creditat firma S.C. B. S.R.L., firmă care a avut calitatea de inculpat în dosarul penal, în procedura falimentului; d) respingerea capătului de cerere reprezentând beneficiul nerealizat constând în chiria aferentă perioadei aprilie 2015 - ianuarie 2017, în cuantum de 43.623 RON. A arătat că, raportat la înscrisurile de la dosar, este evidentă arestarea injustă și lipsirea sa de libertate pe o perioadă de 57 zile, cu consecinta pierderii tuturor bunurilor achizitionate după o muncă de o viață, a sănătății sale și a familiei ale, a statutului social și a funcției de director deținută într-o companie multinațională. Acestea constituie elemente semnificative în aprecierea prejudiciului suferit, un prejudiciu psihic, profesional și de imagine multiplu și complex, de funcție și un altul relativ la viața privată și chiar la condiția umană de om liber. Existența acestui prejudiciu material și moral complex, ca o consecință directă a lipsirii de libertate, constatată, ca atare, definitiv, după 7 ani de proces penal, rezultă din probe și nu poate fi contestată. În ceea ce privește daunele morale, a susținut că declarațiile martorilor probează că a suferit material și moral, urmare a măsurilor preventive luate față de reclamant, inclusiv prin degradarea căsniciei și alterarea relațiilor de afaceri, conducând la concluzia unor vătămări consistente. Despăgubirea băneasca pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu poate fi refuzată datorită imposibilității firești de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi negată pe considerentul că, dacă ar fi apreciată prea mare, să constituie o sursă de îmbogățire fără temei legitim. A expus condițiile grele în care a petrecut perioada arestului preventiv. A arătat că în urma articolelor de presă, afacerile dezvoltate s-au deteriorat, fiind necesară suspendarea activității societății comerciale. De atunci, soția și mama sa s-au îmbolnăvit ca urmare a celor întâmplate reclamantului. A arătat că a pierdut aproape tot din punct de vedere financiar, că din casă i s-au confiscat 21.000 euro, restituiți abia în 2021, că a pierdut prin executare silită apartamentul din București, cumpărat în numele societății C. S.R.L. prin credit bancar; suma rezultată prin vânzarea silită în cadrul dosarului de executare silită, neacoperind valoarea creditului, reclamantul, în calitate de fidejusor, este urmărit silit și în prezent pentru suma de aproximativ 42.500 euro. Din cauza arestării sale și a procesului penal nedrept, a intrat și S.C. B. S.R.L. în faliment, bunurile proprietatea B. fiind sechestrate (cele două mașini aflate și în prezent la DIICOT Oradea). Menționează că nu are acces la mașini, pentru că dintr-o eroare judiciară, procesul în care și B. a fost acuzată de cele cinci capete de acuzare, încă continuă, fiind dispusă față de aceasta prin decizia Curții de Apel Oradea o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare. Din cauză că firmele au intrat în faliment, nu a mai avut sursă de venit, nu a putut să plătească creditul personal contractat la D., unde mai avea de achitat aproximativ 102.000 euro; creditul respectiv era garantat cu două imobile, apartament cu 3 camere în Cluj Napoca și casa soției sale din Oradea. Banca a început executarea casei soției sale din Oradea. A fost nevoit să-și dea propria fiică afară din casa care urma să fie a ei, respectiv din apartamentul din Cluj-Napoca, a găsit cumpărător pentru acest imobil mult sub prețul pieței. Diferența de 30.000 euro a împrumutat-o de la rude și prieteni pentru a rambursa creditul și a nu pierde casa soției situată în Oradea. Ca urmare a acestor probleme, sănătatea sa și a soției sale s-au deteriorat, a suferit daune de imagine ireversibile, devenind un paria în societate, nu a mai avut viață socială, concedii, tratamente. Apreciază că acest prejudiciu se impune a fi reparat. În drept, și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 483-502 C. proc. civ., art. 539-541 C. proc. pen., decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021, decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu s-au identificat motive de recurs de ordine publică. Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, acesta a solicitat admiterea recursul, casarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului. A susținut că hotărârea este criticabilă din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În mod eronat și în contradicție cu normele legislative a apreciat instanța că recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării de libertate nu este o consecință a art. 5 paragraful 5 din Convenție, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întîi din Convenție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât in privinta privării de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)c- d) din C. proc. pen. sau achitare. Or articolele enumerate mai sus nu sunt în sensul recunoașterii dreptului la despăgubiri materiale sau morale, în cazul privării de libertate. Asadar, în conformitate cu dreptul național, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală. Or, vătămarea invocată de reclamant, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noțiunii de eroare judiciară, al cărei conținut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) si (4) din Legea nr. 303/2004 si art. 538 și 539 din C. proc. pen. în dreptul intern nu există niciun temei pentru antrenarea răspunderii pârâtului pentru fapta reclamată și pretins cauzatoare de prejudicii. Asadar, motivele contradictorii pe care se întemeiază hotărârea sunt evidențiate prin faptul că în prezenta speță, recunoașterea dreptului la despăgubiri materiale sau morale, în cazul privarii de libertate, nu reiese din enunțul articolelor de lege enumerate de insțanta de apel și nici măcar din art. 5 paragraful 5 din Convenție. Prin al doilea motiv de recurs, a invocat recurentul că decizia este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a. Instanța de apel trece peste faptul că situația reclamantului nu se încadează în prevederile art. 539 C. proc. pen., dispoziții legale pe care instanța de apel le încalcă. În cauză nu se poate vorbi de o privare de libertate în mod nelegal, deoarece nu a fost stabilit caracterul nelegal al acestei măsuri și nu mai este posibilă reluarea verificărilor acelorași chestiuni litigioase. Întrucât dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. sunt constituționale, apreciază că instanța de fond în mod greșit s-a raportat doar la Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, încălcând prevederile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen.. Citează Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 199 din data de 5 martie 2018. Apreciază că instanța de fond trebuia să aibă în vedere jurisprudența CEDO (cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei), prin care Curtea a statuat că nicio clauză din Convenție nu dă acuzatului un drept la reparație pentru detenție provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei. A mai citat cauza Brogan ș.a. împotriva Regatului Unit), care statuează că măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare și, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală, precum și cauza Varga contra României. b. În ceea ce privește daunele materiale, instanța de apel încalcă prevederile art. 276 C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ., în temeiul unei jurisprudențe care are tendința de a deveni constanta la nivelul Înaltei Curți de Casatie și Justiție și la nivelul curtilor de apel, conform careia Statul român prin Ministerul Finanțelor poate fi obligat, în temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea procesului penal, solicitate de persoana care a fost clasată, atunci când cheltuielile respective nu au fost provocate de persoana vătămata sau de partea civilă. Insă instanța de apel trece peste faptul că aceste cheltuieli nu pot fi acordate în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textele legale indicate mai sus. Susține că art. 276 C. proc. pen. nu se referă la situația speței, cum în mod nelegal reține instanța de apel. Acest aspect reiese și din Decizia Curții Constituționale nr. 440/2017, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 276 și art. 475 din C. proc. pen.. Astfel, în considerentele acestei decizii se reține că legiuitorul a reglementat, prin acestea, procedura de plată a cheltuielilor judiciare făcute de părți, prevăzând, în mod expres, la alin. (1)-(5) ale art. 276 anterior menționat, recuperarea acestor cheltuieli numai de către partea vătămată și partea civilă, de către inculpat și de către partea responsabilă civilmente. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen., în care alte persoane care nu au calitatea de părți în procesul penal ar putea avea anumite pretenții financiare izvorâte din desfășurarea procesului penal, precum și referitor la alte situații decât cele reglementate la alineatele precedente, alin. (6) al art. 276 din C. proc. pen. prevede că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile. Însă din actele depuse nu rezultă că reclamanții, personal sau prin apărător/apărătorii aleși nu a solicitat și nici nu a depus la dosarul cauzei penale, acte care să ateste cheltuielile de judecată pe care le solicită în prezentul dosar. Instanța de apel a arătat articolele de lege pe care este întemeiată cererea de chemare în judecata care sunt aplicabile în prezenta speță, fără să facă o aplicare corectă a legislației. În privința sumei de 15.439 RON acordată de instanța de apel cu titlu de dobândă pentru lipsa de folosință a sumei de 21.000 euro în perioada 16.12.2013-31.08.2021, apreciază că în mod nelegal a fost acordată, având în vedere că a aceasta a făcut obiectul măsurii asigurătorii a sechestrului luate în cursul urmăririi penale, măsură dispusă prin Ordonanța emisă la data de 16.12.2013 în 189/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Structura Centrală. Astfel, măsura sechestrului cu privire la bunurile reclamantului s-a dispus de către organele competente în conformitate cu normele legale în vigoare, fiind apreciată de acestea ca fiind necesare. Dar, ulterior luării acestei măsuri, reclamantul avea posibilitatea de a contesta măsurile asigurătorii luate de procuror, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanaței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire. În ceea ce privește daunele morale, instanța de apel le-a acordat deși nu au fost administrate probe din care să rezulte efectiv suferințele cauzate reclamantului prin reținerea și arestarea preventivă a acestuia. Reține instanța de apel că, chiar dacă nu s-a dovedit o legătură de cauzalitate directă între prejudiciile materiale reclamate și măsura privării, respectiv, a restrângerii de libertate a reclamantului, este fără îndoială faptul că activitatea economica derulată prin cele trei societăți a fost afectată pe durata procedurilor penale desfășurate cu privire la apelant, aceste aspecte urmând a fi avute în vedere cu prilejul stabilirii despăgubirilor cuvenite acestuia pentru prejudiciul moral. Astfel, chiar dacă apelul pârâtului a fost admis sub aspectul acestor despăgubiri, instanța de apel le include în cuantumul despăgubirilor morale, nelegal. A arătat că, în ce privește suma de 43.623 RON reprezentând beneficiul nerealizat, patrimoniul unei societăți are caracter autonom și este distinct atât față de patrimoniul altor persoane juridice, cât si față de patrimoniul fiecărei persoane fizice sau juridice care intră în colectivul său, neexistând niciun prejudiciu material adus reclamantului. A arătat că nu au fost depuse înscrisuri care să facă dovada unor afecțiuni medicale dobândite ca urmare a măsurilor dispuse în cauza penală sau agravarea unora preexistente, atât pentru reclamant, cât și pentru familia sa, declarațiile de martori sunt insuficiente în a contura un eventual prejudiciu moral. În mod asemănător, apreciază și nedovedirea prejudiciului de agrement. Citează jurisprudența CEDO privitor la cuantumul daunelor. Cu privire la cheltuielile de judecată, solicită să se constate caracterul excesiv al acestora.

Apărările formulate în cauză În cauză, reclamantul A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Recursul declarat împotriva deciziei nr. 416 A din 22 martie 2023 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13 octombrie 2023. Prin rezoluția din data de 12 ianuarie 2024 a fost stabilit termen de judecată în cauză la 19 martie 2024, cu citarea părților, în ședință publică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează. Prin recursul declarat de reclamantul A., acesta a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și anume încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în concret art. 540 C. proc. pen., criticând că nu s-a acordat în integralitate suma solicitată prin cererea de chemare în judecată cu titlu de daune morale. De asemenea, a susținut că nu s-a acordat suma solicitată cu titlu de despăgubiri materiale, constând în avansul achitat pentru achiziționarea unui apartament în București, contravaloarea ratelor achitate pentru respectivul apartament până la momentul declanșării executării silite, suma cu care a creditat firma S.C. B. S.R.L., firmă care a avut calitatea de inculpat în dosarul penal, în procedura falimentului, precum și chiria aferentă perioadei aprilie 2015 - ianuarie 2017. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează ipoteza când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce însă nu se verifică în cauză. Cum recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în 540 C. proc. pen., Înalta Curte reține că dispozițiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen. enumeră criteriile în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, și anume, durata privării nelegale de libertate suportate, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecințe care se analizează în concret, în fiecare speță dedusă judecății. Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabilește doar în funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicațiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluției stării de sănătate și asupra capacității ori posibilității de a presta activități generatoare de venituri materiale. De aceea, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora. Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanța de apel reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit respectă principiul echității și proporționalității, pentru a oferi o reparație justă pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației sale prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive și, în final, achitarea sa. Prin urmare, acordarea în integralitate a sumei cu titlu de daune morale și reprezentând daune materiale astfel cum solicită reclamantul prin cererea de chemare în judecată, ar înlătura caracterul de "satisfacție echitabilă" al despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, devenind astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia. Prin urmare, urmează a fi înlăturată critica reclamantului conform căreia daunele morale acordate sunt prea reduse față de solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanță, întrucât acestea nu reprezintă prețul plătit pentru suferințele fizice sau psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparație simbolică, stabilită din perspectiva consecințelor în planul vieții personale și sociale, cu reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada restrângerii dreptului său fundamental la libertate, sumele stabilite de instanță astfel cum s-a arătat în considerentele ce preced, satisfăcând în acest sens rigorile legii. De altfel, instanța de apel a analizat criteriile sus-menționate, reținând în mod corect că, având în vedere toate aceste criterii, respectiv durata privării de libertate și durata măsurii controlului judiciar, executarea arestului preventiv la o distanță mare față localitatea de domiciliu, afectarea activității economice derulate prin cele trei societăți, statutul social al reclamantului anterior arestării, principiul echității și al proporționalității, precum și jurisprudența acestei instanțe în cauze similare, se impune majorarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral la suma de 120.000 RON. Mai mult decât atât, instanța de apel a ținut seama nu doar de aceste criterii, ci și de criteriile subiective constând în vârsta, starea de sănătate, consecințele pe plan social, profesional și familial și afectarea dreptului la imagine. Criticile reclamantului referitoare la starea sa actuală din punct de vedere material și al stării de sănătate, nu vor fi analizate de către Înalta Curte deoarece se referă la aspecte de fapt invocate în susținerea criteriilor de acordare a despăgubirilor, iar modul de apreciere a probelor nu mai constituie în prezent motiv de recurs. Cât privește critica privind neacordarea în integralitate a sumei solicitate cu titlu de despăgubiri materiale, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a arătat, în esență, că, în ceea ce privește suma de 43.623 RON, reprezentând beneficiul nerealizat constând în chiria ce ar fi putut fi obținută de firma C. S.R.L. pentru apartamentul situat în București, aceasta nu constituie un prejudiciu adus persoanei fizice care este reclamant în cauză. Aceasta întrucât, potrivit art. 31 din C. civ., orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia, în timp ce art. 214 C. civ. prevede obligația membrilor organelor de administrare de a asigura și menține separația dintre patrimoniul persoanei juridice și propriul lor patrimoniu, fiind interzisă folosirea în profitul ori în interesul lor sau al unor terți, după caz, a bunurilor persoanei juridice. Din această perspectivă legală a inexistenței identității între patrimoniul persoanei fizice și cel al persoanei juridice, în mod corect instanța de apel a reținut separația de patrimonii între persoana fizică și persoana juridică și a apreciat că nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială, existența unei legături de cauzalitate între prejudiciul material pretins și măsura arestării preventive a reclamantului. Din aceleași considerente apreciate a fi corecte nu pot fi primite nici solicitările privind acordarea cu titlu de daune materiale a avansului achitat pentru achiziționarea apartamentului din București și a sumei reprezentând ratele achitate pentru acest apartament până la momentul declanșării executării silite. Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, acesta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește primul motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii- deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura litigiului. Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care -au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Cum motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte reține că fundamentul acestui motiv de nelegalitate rezidă din nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței". Raportând cele expuse la decizia recurată, Înalta Curte reține că în raport de obiectul dedus judecații instanța de apel în argumentarea/motivarea soluției adoptate a dezvoltat atât motivele de fapt, cât și de drept ce au determinat soluția pronunțată în raport de care au fost analizate și susținerile părților. Astfel, instanța de apel analizând actul juridic dedus judecații în argumentarea/motivarea soluției pronunțate a analizat în mod judicios aceste susțineri ale pârâtului, care au constituit motive de apel, arătând că, "prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională și a conchis că dreptul la despăgubire este recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare." De asemenea, a citat și Decizia nr. 1/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate". Astfel, atât din perspectiva încălcării obligației de motivare a hotărârii judecătorești, cât și din perspectiva existenței unei contradictorialități între motivele expuse, ipoteză, de altfel, neexplicitată, se rețin nefondate criticile. Prin al doilea motiv de recurs, a invocat recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor că decizia este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că, pe de o parte, situația reclamantului nu se încadrează în prevederile art. 539 C. proc. pen., nefiind stabilit caracterul nelegal al acestei măsuri și, pe de altă parte, că, în ceea ce privește daunele materiale, instanța de apel încalcă prevederile art. 276 C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ. Chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost învestită Înalta Curte prin acest motiv rezidă în identificarea domeniului de aplicare al dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03 martie 2021, prin care s-a constatat caracterul neconstituțional al soluției legislative din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare. Astfel, ar trebui stabilit dacă este îndreptățită la repararea pagubei o persoană față de care s-a dispus o măsură privativă de libertate în cursul procesului penal și care a fost ulterior achitată prin hotărâre definitivă, chiar dacă privarea sa de libertate nu are caracter nelegal în sensul celor statuate prin decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curți - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, din moment ce nelegalitatea privării de libertate nu a fost constatată în mod explicit în conținutul unuia dintre actele organului judiciar, expres și limitativ prevăzute de art. 539 alin. (2) C. proc. pen. Pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept, în cursul judecării recursului a fost declanșat mecanismul de unificare jurisprudențială prevăzut de art. 519 C. proc. civ., acest complet de judecată solicitând Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Prin decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.." Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. În motivarea acestei dezlegări, instanța supremă a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 136 din data de 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (pct. 45). Considerentele decizorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au în vedere faptul că, urmare a pronunțării decizie nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancționate prin decizia menționată, au dobândit o aplicare previzibilă și unitară (pct. 47). Totodată, s-a reținut că soluțiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și, ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (pct. 50 și 51). A mai arătat instanța supremă și că cele două decizii obligatorii - decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 - nu oferă o viziune diferită asupra relevanței hotărârii de achitare în ce privește dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situații distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăși, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curții Constituționale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același cod. Prin urmare, a constatat că aceste două decizii converg în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., însă pe laturi diferite. Ca atare, față de cele reținute în considerentele hotărâri prealabile nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum au fost anterior arătate, dreptul la despăgubiri al reclamantului din prezenta cauză nu se raportează la o măsură privativă de libertate nelegală, ci la caracterul injust al acesteia, confirmat prin pronunțarea soluției de achitare. Soluția de achitare este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte în urma privării injuste de libertate, dovedind caracterul injust al reținerii, fără a fi necesară o altă constatare a caracterului nelegal al măsurii preventive. Din această perspectivă, criticile recurentului Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu sunt fondate. Cât privește critica referitoare la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 276 C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora. Instanța de apel a reținut în mod corect că, "În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 din C. proc. pen., iar în ceea ce privește obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen., alin. (6) al art. 276 din același act normativ prevede că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile. În ceea ce privește sintagma "celelalte cazuri" prevăzută de art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost implicat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Astfel, dispozițiile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Or, în speță, procesul penal finalizat prin adoptarea soluției de achitare a fost declanșat ca urmare a sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, neexistând o acțiune civilă de sine stătătoare alăturată acțiunii penale sau o plângere prealabilă, care să învestească instanța penală urmare a rechizitoriului parchetului. Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndreptățiți să declanșeze acțiunea penală, în cauză sunt incidente prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care fac trimitere la legea civilă." Înalta Curte nu poate reține un alt regimul aplicabil cheltuielilor judiciare decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen., aspect relevat și prin dezlegarea relevată în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Mai mult decât atât, dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală și principiul despăgubirii celui ce câștigă procesul. Din această perspectivă, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat. Dând eficiență dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata către reclamantul A. a sumei de 1500 RON constând în cheltuieli de judecată parțiale, onorariu avocat.