ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1713/2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad, la data de 24 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâților B. și C. la plata sumei de 358.643,11 RON, reprezentând cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu de avocat, avansate pentru judecarea dosarului nr. x/2009, dosarului nr. x/2009, dosarului nr. x/2014, dosarului nr. x/2014 și dosarului nr. x/2015

Prin precizările formulate la data de 16 iulie 2020, reclamanta a arătat că a încheiat cu societatea de Avocatură D. un contract cadru de asistență, care viza litigiul principal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 (cu rejudecările ulterioare), precum și cele născute ulterior din punerea în executare a hotărârilor pronunțate în soluționarea acestuia.

În drept, au fost invocate art. 194 și urm., art. 453 C. proc. civ., art. 1349, art. 1357 și urm. C. civ., precum și restul dispozițiilor invocate în cuprinsul cererii formulate.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Arad

Prin sentința civilă nr. 79 din 28 aprilie 2021, Tribunalul Arad, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții A B. și C., având ca obiect pretenții; a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 40.886 RON, reprezentând cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu avocațial în dosarele: nr. x/2009 al Tribunalului Bihor, nr. x/2014 al Judecătoriei Sector 3 București, nr. y/2014 al Judecătoriei Sector 3 București și nr. x/2015 al Judecătoriei Sector 3 București; a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 2.500 RON, cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial în prezentul litigiu.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

Prin decizia civilă nr. 186 din 12 octombrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins cererea de apel formulată de reclamanta-apelantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 79 din 28 aprilie 2021 pronunțate de Tribunalul Arad.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 186 din 12 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A. S.A.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 07 martie 2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, cu titlu prealabil, prin raportare la art. 457 și art. 483 C. proc. civ., a arătat că obiectul prezentului litigiu nu poate fi încadrat în categoria pentru care legiuitorul exclude în mod expres dreptul la recurs prevăzută de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., fiind reprezentat de o veritabilă pretenție evaluabilă în bani, iar decizia recurată se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., putând fi atacată cu recurs.

Relativ la situația de fapt și evoluția prezentului litigiu, a susținut că decizia recurată încalcă dreptul la apărare și principiul contradictorialității, fiind fundamentă pe aspecte care nu au fost nici invocate de către intimați și nici puse în discuția părților de către instanță.

Astfel, trecând în revistă conținutul dispozițiilor art. 14 și art. 22 C. proc. civ. și considerațiile doctrinare și jurisprudențiale în ceea ce privește rolul principiilor fundamentale în cadrul procesului civil (principiul contradictorialității și cel al garantării dreptului la apărare) a căror nerespectare este sancționată cu nulitatea, părțile nefiind ținute să probeze vreo vătămare, a arătat că motivele care au condus la respingerea apelului formulat, ca nefondat, au vizat, pe de-o parte, faptul că recurenta nu a dovedit complexitatea cauzelor și a apărărilor dezvoltate de către reprezentanții convenționali, iar pe de altă parte, faptul că recurenta nu a dovedit cuantumul sumelor câștigate în cauză.

Or, intimații nu au dezvoltat nicio apărare în acest sens, considerentele expuse reprezentând exclusiv rezultatul raționamentelor instanței în combaterea cărora recurenta nu a avut posibilitatea să pună concluzii sau să administreze probe.

Astfel, intimatul C. nu a dezvoltat niciun fel de apărări împotriva apelului formulat de reclamantă, în timp ce intimatul B. a dezvoltat exclusiv apărări ce au vizat modul în care a fost soluționat litigiul de fond și faptul că reclamanta nu a dovedit în mod corespunzător achitarea serviciilor avocațiale, în interpretarea sa, ar fi fost necesare rapoarte tehnice, procese-verbale de predare primire, studii de fezabilitate și alte documente financiar-contabile.

Cu alte cuvinte, niciunul dintre cei doi intimați nu a invocat faptul că reclamanta nu a propus administrarea unui probatoriu suficient pentru a dovedi amploarea și complexitatea litigiului de fond și a apărărilor dezvoltate de către reprezentanții convenționali.

În mod similar, niciunul dintre aceste aspecte nu a fost invocat în fața instanței de fond și nici reținut în considerentele sentinței apelate, raționamentul instanței de fond rezumându-se la o raportare a onorariului avocațial pe care reclamanta a fost îndreptățită să îl recupereze la valoarea sumei câștigate în litigiul de fond.

În lipsa oricăror apărări dezvoltate în acest sens, instanța de control judiciar a considerat că din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu reiese care ar fi fost, în concret, demersurile efectuate de către reprezentanții convenționali ai reclamantei, care au fost actele de procedură redactate, la câte termene s-au prezentat, care a fost complexitatea și amploarea apărărilor dezvoltate.

Așadar, în lipsa administrării unui probatoriu suplimentar, instanța de control judiciar a considerat ca n-ar putea reține caracterul justificat al cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial, însă în rejudecarea cauzei în fond, deși a reținut că nu poate verifica și analiza aceste elemente exclusiv prin intermediul înscrisurilor existente la dosar, nu a pus în vedere părților să pună concluzii asupra acestui aspect și nici nu a pus în discuție din oficiu necesitatea administrării unui probatoriu suplimentar.

Or, instanța nu a conferit reclamantei posibilitatea de a pune concluzii prin care să demonstreze complexitatea și amploarea activităților efectuate de către reprezentanții convenționali, după cum nu a conferit reclamantei nici posibilitatea de a de depune înscrisurile pe care instanța le consideră necesare pentru a-și forma convingerea asupra acestor aspecte.

Mai mult, posibilitatea reclamantei de a pune concluzii și de a depune înscrisuri era esențială sub acest aspect, în condițiile în care raționamentul instanței a condus la aplicarea unei excepții de la principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, respectiv a excepției instituite prin art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, instanța de control judiciar a reținut incidența acestei excepții, în condițiile în care a statuat că din înscrisurile existente la dosarul cauzei n-ar putea analiza valoarea și complexitatea cauzei și demersurile concrete efectuate de către reprezentanții convenționali.

Or, soluția de reducere a onorariului avocațial pronunțată de către instanța de fond și validată de către instanța de apel ar fi putut fi dispusă numai în urma unei analize în concret a acestor elemente, analiză la care instanța de apel a reținut că nu a putut proceda exclusiv prin intermediul înscrisurilor existente la dosarul cauzei.

Deși a avut în vedere suma reținută de către tribunal și a statuat că nu poate fi dispusă agravarea situației reclamantei în propria cale de atac, în considerentele deciziei recurate s-a reținut caracterul nedovedit al sumei câștigate în litigiul de fond, însă aspectele reținute sub acest aspect nu a fost invocate de intimați sau pus în discuția părților.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 28 aprilie 2022, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că nu este posibilă invocarea pe calea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a nerespectării unor reguli de procedură, în sensul în care recurenta-redamantă a criticat în primul argument din recurs modalitatea de aplicare de către instanța de fond a unor texte de lege care vizează procedura în fața primei instanțe.

A arătat că instanța a dispus suspendarea judecății pentru că reclamanta nu a făcut dovada detalierii defalcării costurilor pe fiecare litigiu în parte, întrucât sumele solicitate fundamentate pentru plata prin "fișele de timp" se pot regăsi contabilizate real în situații de plată

Or, comunicarea D. cu părțile și experții desemnați în cauză s-a făcut în totalitate prin telefon și e-mail, fără ca serviciile de consultanță, asistență juridică și prezența în cauză să fie asigurate așa cum dispune legea, sens în care nu se susține pretenția pentru plata sumei de 358.643,11 RON.

Deși recurenta-reclamantă a invocat drept temei legal al recursului său dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în dezvoltarea în fapt a acestui motiv de casare nu a precizat nici un text de lege care a fost încălcat sau aplicat greșit de către instanța de apel, motivele dezvoltate în cererea de recurs fiind doar o reiterare a motivelor indicate prin cererea de apel; toate argumentele recurentei reprezentând o relatare distorsionată a situației de fapt și a corectei interpretări a acesteia de către cele două instanțe, de fond și de apel, pe baza probatoriilor administrate în cauză, care au condus la constatarea că, în cauză, intimata-pârâtă a făcut dovada susținerilor sale.

Cum analiza și aprecierea faptelor, administrarea și interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care țin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica adusă hotărârii atacate fiind nefondată.

Trebuie reținut că legea prevede obligativitatea stabilirii unui onorariu (orar și/sau forfetar) care să fie plătit indiferent de rezultatul procesului pentru ca activitatea avocatului să nu se transforme într-o operațiune pur speculativă care să depindă numai de succesul demersului judiciar, precum și pentru că profesia de avocat să rămână liberă și independentă.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudență sa în cauzele împotriva României (cauza Costin c. României, hotărârea din 26 mai 2005, par. 43; cauza Străin și alții c. României, hotărârea din 21 iulie 2005; cauza Petre c. României, hotărârea din 27 iunie 2006).

Or, în cazul solicitării unor cheltuieli de judecată sub forma de onorarii avocațiale nepotrivit de mari sancțiunea este reglementată de lege și constă în dreptul instanței de judecată de a micșora onorariul dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.

Motivele contradictorii reclamate de către recurenta-pârâtă ar presupune ca, în speță, hotărârea instanței de apel să cuprindă unele considerente din care să rezulte temeinicia pretențiilor și alte considerente din care să rezulte netemeinicia acestora.

Legea dispune ca la data executarii unei plăți, prestatorul să prezinte plătitorului dovada că prestația respectivă a fost executată, prezentată și acceptată printr-un document valid semnat de către părți, dovada în acest sens fiind un raport tehnic detaliat care trebuia prezentat de către D. către A. cu privire la analiza, stadiul procesual, natura tehnicilor juridice propuse în cauză, avocații responsabili cu executarea acestora, raport tehnic însoțit de un proces-verbal de predare-primire prin care se arată că raportul tehnic, documentul care proba executarea servicului de asistență juridică a fost predat, acceptat și însușit de către A.. Documentele semnate de către părți în acest format, se atașau facturii fiscale emise de D. si se depuneau la serviciul finaciar A. pentru efectuarea plății.

Proba cea mai elocventă depusă în dosarul cauzei care face dovada susținerilor intimatului privind nelegalitatea plăților făcute în tot, ca reprezentând onorariu avocațial o reprezintă draftul contractului de achiziții publice de servicii dintre Ministerul Muncii și Justiției Sociale în calitate de Achizitor de Servicii și Prestatorul de Servicii prin care la pct. 5.3 din contract se face dovada respectării dispozițiilor Legii nr. 82 din 24 decembrie 1991, legea contabilității, republicată, în sensul ca se arata că "factura emisă/emise pe parcursul derulării contractului va fi însoțită de raportul financiar de justificare a cheltuielilor și a procedurilor utilizate, procesul-verbal de receptie servicii și documentele justificative".

A precizat că plățile parțiale achitate de către A., așa cum rezultă din Centralizatorul de Plăți către Cabinetul de avocatură D. au fost de 186.616 RON pentru o perioadă de 2 ani cu o distribuție de 93.308 RON/an (933.080.000 RON vechi pe an pentru servicii de consultanță juridică.

Întrucât simpla prezentarea către D. către A. a Fișelor de Timp, atașate facturilor de plată ca document justificativ pentru plata sumelor prezentate în Centralizatorul de Plăți nu reprezintă un document legal valid, plățile se consideră a fi facute cu încălcarea dispozițiilor legii, ca plăți necuvenite, astfel că: "având în vedere caracterul public al fondurilor cuvenite serviciilor de asistență judiciară/extrajudiciară și pentru faptul că la data efectuării plăților, contrar dispozițiilor art. 6 (1) din Legea 82/1991, legea contabilității, modificată și completată

r

nu au fost întocmite și înregistrate în contabilitatea A. documentele justificative de plata stabilite de Iege" coroborat cu dispozițiile art. 1341 C. civ., solicitând respingerea recursului.

A apreciat că cele două instanțe de fond și apel au respins pretențiile bănești ale reclamantei în sumă de 374.757,70 RON apreciind că reclamanta nu a dovedit prin înscrisurile depuse în probatoriu existența și întinderea cheltuielilor reprezentând onorariu avocațial.

A susținut că hotărârea instanței de apel este judicios motivată în ceea ce privește respingerea cererii de acordare a onorariu avocațial, nefiind întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de apel a motivat aceasta soluție prin analiza actelor depuse în probațiune pe acest aspect, respectiv a facturilor fiscale și proforme, a contractului de asistență juridică, a împuternicirilor avocațiale, apreciind că reclamanta nu a făcut dovada cheltuielilor solicitate cu titlu de onorariu avocațial, în sensul cerut de dispozițiile art. 452 C. proc. civ.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că prezentul recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 16 iulie 2020, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 12 mai 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 04 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 186 din 12 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În prealabil, în analiza excepției nulității recursului, astfel cum a fost calificată în ședință publică, în considerarea argumentele ce susțin neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost expuse în cuprinsul întâmpinării formulate de intimatul-pârât B., Înalta Curte observă că, prin criticile deduse judecății recursului, recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat neregularități de ordin procedural săvârșite de către instanța de apel și a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii atacate (încălcarea principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității), care privite în ansamblu, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Față de cele ce preced, urmează să respingă excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât B..

După o amplă expunere a unor construcțiile juridice în partea introductivă a recursului referitoare la cadrul legal aplicabil, rolul principiilor fundamentale în cadrul procesului civil și consecința nulității hotărârii ce decurge din nerespectarea acestora, conținutul principiului contradictorialității și incidența acestuia atât în raporturile dintre părți, cât și în raporturile dintre părți și instanță, Înalta Curte reține că recurenta a reclamat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării dreptului la apărare și al principiului contradictorialității, încălcări ce determină nulitatea hotărârii prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că soluția de respingere a apelului s-a bazat, pe de o parte, pe faptul că recurenta-reclamantă nu a dovedit complexitatea cauzelor și a apărărilor dezvoltate de către reprezentanții convenționali, iar, pe de altă parte, că nu a dovedit cuantumul sumelor câștigate în cauze, însă aceste aspecte nu au făcut obiectul unor apărări ale intimaților-pârâți, ci sunt rezultatul raționamentului instanței, în combaterea căruia nu a avut posibilitatea să depună concluzii sau să administreze probe.

În mod similar, niciunul dintre aspectele relevate nu au fost invocate în fața instanței de fond și nici reținute în considerentele sentinței apelate, raționamentul acestei instanțe rezumându-se la o raportare la onorariului avocațial pe care recurenta-reclamantă ar fi îndreptățită să îl recupereze la valoarea sumei câștigate în litigiul de fond.

Or, în lipsa oricăror apărări dezvoltate în acest sens și a administrării unui probatoriu suplimentar, instanța de control judiciar a apreciat că nu poate fi reținut caracterul justificat al cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial prin intermediul înscrisurilor existente la dosar, fără a da posibilitatea recurentei-reclamante să pună concluzii pe aspectele reținute în motivarea hotărârii și să depună înscrisurile considerate a fi necesare pentru a-și forma convingerea asupra acestora.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Înalta Curte reține, pe de o parte, că prin prezentul demers judiciar, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze critici și împotriva hotărârii pronunțate în fond, însă fiind vorba de o cale de atac îndreptată împotriva hotărârii pronunțate în apel, este evident că nu pot fi analizate în acest cadru procesual decât criticile formulate cu privire la această hotărâre câtă vreme hotărârea primei instanțe la fond a beneficiat de calea de atac a apelului.

Pe de altă parte, în cuprinsul argumentației formulate a criticat aprecierea instanței de apel cu privire la nedovedirea complexității cauzelor și a apărărilor dezvoltate de reprezentanții convenționali prin raportare la înscrisurile existente la dosarul cauzei, nemulțumiri care tind a contesta stabilirea situației de fapt de către instanțele de fond pe baza probelor administrate, ce scapă controlului instanței de recurs, acest impediment de ordin procedural, prevăzut chiar în preambulul art. 488 C. proc. civ., fiind un element central al fizionomiei acestei căi extraordinare de atac.

Trecând peste acest aspect, se observă că prin primul motiv de recurs recurenta-reclamantă a invocat, de fapt, încălcarea unor elemente ale principiului contradictorialității, reglementat de art. 14 C. proc. civ.: "(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Într-adevăr, contradictorialitatea este unul dintre principiile specifice procedurii civile, fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare, constând în dreptul părților aflate pe poziții cu interese contrare de a propune și administra probe și de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei părților ori al judecătorului.

După cum rezultă din textul de lege, care reprezintă sediul materiei, aplicarea acestui principiu nu poate merge până acolo încât instanța să pună în discuția părților și propria interpretare a probelor administrate în cauză, care prin concept nu se confundă cu împrejurările de fapt/motivele de fapt invocate în acea cauză (ce constituie obiect al probei), operațiunea de apreciere asupra probatoriului administrat exercitându-se ulterior închiderii dezbaterilor, în vederea determinării puterii probante și valorii fiecărei probe în parte, precum și a tuturor probelor împreună, care nu este supusă dezbaterii contradictorii a părților, aprecierea valorii probelor fiind opera judecătorului, care se realizează în considerentele hotărârii.

De asemenea, este adevărat că, în exercitarea rolului activ, potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ.: "Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc".

Aceasta înseamnă pe de o parte că, prin procesul civil urmărindu-se realizarea unor interese private, este necesar ca părțile să aibă rolul primordial în desfășurarea acestuia, judecătorul neputându-se substitui lor, iar pe de altă parte că este necesar să se asigure un echilibru procesual, oferindu-se posibilitatea judecătorului să influențeze mersul procesului civil.

Prevederile art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. arată că cererea de apel va cuprinde "probele invocate în susținerea apelului", cu semnificația că, în cazul în care formulează un apel motivat împotriva hotărârii primei instanțe, apelantul are dreptul de a propune probe noi, în dovedirea susținerilor prin care combate situația reținută de prima instanță prin sentință, adică formulează critici de netemeinicie a acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanța de apel putând încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar prevederile art. 479 din C. proc. civ., care, sub denumirea marginală "Dispoziții speciale privind judecata", în alin. (2), arată că instanța de apel va dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2), adică cele arătate în motivarea apelului sau în întâmpinarea depusă în apel.

Așadar, apelantul poate solicita prin cererea de apel probe în susținerea criticilor de netemeinicie pe care le formulează cu privire la hotărârea primei instanțe, aceasta fiind o componentă a efectului devolutiv al apelului. În mod evident, același drept revine și intimatului, care în susținerea apărărilor formulate prin întâmpinarea la cererea de apel va putea să solicite probe noi, în etapa scrisă a judecății în apel, pentru a combate criticile de netemeinicie ale apelantului.

Or, în contextul criticilor expuse, date fiind repere enunțate, nu se verifică o încălcare de către instanța de apel a principiile fundamentale ale procesului civil (dreptul la apărare și contradictorialitatea), în condițiile în care solicitarea probei cu înscrisuri inserată în partea finală a cererii de apel nu a fost însoțită de depunerea unor înscrisuri noi, iar la primul termen de judecată acordat la data de 12 octombrie 2021, când s-a soluționat cauza, apelantei-reclamante i-au fost asigurate toate garanțiile procesuale pentru a formula orice cerere de probe pe care le aprecia utile și de a-și exprima punctul de vedere asupra oricărui aspect considera necesar, însă reprezentantul acesteia a precizat că nu are alte cereri de formulat sau probe de administrat, astfel cum rezultă fără echivoc din cuprinsul părții introductive a deciziei recurate, conduită procesuală care este la libera alegere a părții, dar care, odată aleasă, nu îi permite să invoce ulterior faptul că nu a avut posibilitatea să își exprime punctul de vedere asupra chestiunilor deduse judecății ce au fost analizate de către instanța de apel prin prisma probelor aflate deja la dosar.

Posibilitatea conferită judecătorului prin art. 22 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. ca, în scopul aflării adevărului, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, nu le degrevează pe acestea din urmă de obligația de a propune în condițiile procedurale probele de care înțeleg să se folosească pentru dovedirea pretențiilor și apărărilor formulate, acest aspect rezultând din art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., care statuează că părțile nu vor putea invoca în căile de atac omisiunea instanței de a administra din oficiu probele pe care ele însele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Sub acest aspect, raportându-se la cuprinsul cererii de chemare în judecată - obligarea pârâților la plata sumei de 358.643,11 RON, reprezentând onorariu de avocat achitat în litigiile dintre părți ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2009, nr. y/2014, nr. z/2014 și nr. x/2015, precum și la precizările formulate la 16 iulie 2020, din care rezultă că reclamanta a încheiat cu societatea de avocatură D. un contract cadru de asistență, care viza litigiul principal, precum și cele născute ulterior prin punerea în executare a hotărârilor pronunțate în soluționarea acestuia, iar activitățile prestate de toți avocații au fost facturate și achitate nediferențiat, instanța de apel a reținut că reclamanta a solicitat o sumă globală cu titlu de prejudiciu a cărei valoare a stabilit-o în funcție de valoarea obiectului principal ca fiind 1.275512,18 RON, arătând că în urma soluționării tuturor litigiilor dintre părți a avut câștig de cauză în proporție de 95,70%.

Totodată, a avut în vedere că prima instanță a răspuns atât argumentelor reclamantei, cât și a celor invocate de pârâți, stabilind cuantumul despăgubirilor reprezentând onorariile avocațiale la suma de 40.886 RON (procentul de 5%) prin raportare la valoarea litigiului de 872.594 RON, la probele administrate în cauză de către reclamantă, precum și la criteriile prevăzute de dispozițiile art. 453 alin. (2) și art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care pretențiile acesteia nu au fost cuantificate în funcție de cheltuielile de judecată aferente fiecărui litigiu și soluțiile pronunțate, deși a existat o solicitare din partea instanței în acest sens.

Așadar, analiza procedurii derulate în apel din perspectiva modului de argumentare a soluției pronunțate, relevă faptul că instanța de apel a dat eficiență principiilor reclamate a fi încălcate, neputându-se reține vreo încălcare a acestora care să poată fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la proporționalitatea onorariului avocațial, criticile recurentei-reclamante nu sunt susceptibile de încadrare în același motiv de recurs, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece vizează chestiuni de temeinicie a hotărârii atacate ce implică puterea de apreciere a instanței în aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., relevantă în acest sens fiind decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 05 martie 2020, potrivit căreia: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Nici critica potrivit căreia nu au fost invocate de către intimați sau puse în discuția părților aspectele reținute în partea din considerentele deciziei atacate, ce vizează caracterul nedovedit al sumei câștigate în litigiul de fond, astfel cum au fost redate de recurenta-reclamantă, nu poate fi plasată în sfera de incidență a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se raportează la împrejurări factuale ale cauzei, stabilite pe baza probelor administrate, iar nu pe existența unor neregularității de ordin procedural.

Pentru considerentele expuse, reținând că, în speță, nu se verifică incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 186 din 12 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât B..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 186 din 12 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 octombrie 2022.