ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2663/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 10 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Arad – secția a II-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 2.160.000 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor potrivit prevederilor contractului de mandat nr. x/23.08.2013, la care se adaugă dobânzile legale calculate de la momentul comunicării notificării de punere în întârziere și până la data plății efective, precum și cheltuielile de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1566, 1568, 1578, 2009, 2010 și următ. din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 373 din 24 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Arad – secția a II-a civilă a admis acțiunea civilă promovată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și, pe cale de consecință, pârâta a fost obligată la plata sumei de 2.160.000 RON, cu titlu de pretenții, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 2.160.000 RON, calculată începând cu data de 8 septembrie 2020 și până la data achitării integrale a debitului, precum și suma de 29.205 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a civilă, prin decizia nr. 352/A din 9 iunie 2022, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., împotriva încheierii din 26 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul Arad – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, admițând, în schimb, apelul formulat de aceeași parte împotriva sentinței civile nr. 373 din 24 mai 2021 a Tribunalului Arad – secția a II-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea; totodată, intimata-reclamantă a fost obligată să-i achite apelantei-pârâte suma de 12.602,50 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și suma de 50.000 RON, reprezentând onorariu avocațial parțial.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la data de 12 august 2022.

Recurenta-reclamantă a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul menținerii dispozițiilor acestei decizii doar în ceea ce privește soluția de respingere a apelului formulat împotriva încheierii Tribunalului Arad din data de 26 aprilie 2021 și a celor referitoare la onorariul parțial de avocat, și modificarea deciziei cu privire la celelalte dispoziții, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Întemeindu-și calea extraordinară de atac pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1309 alin. (2) din C. civ., referitoare la teoria mandatului aparent, pe cele privitoare la forța obligatorie a contractelor și buna-credință în executarea contractului (art. 1270 și 1170 din cod) și pe cele în materia interpretării contractului (art. 1266 și 1267 din același cod).

După prezentarea pe larg a stării de fapt, inclusiv a celor trei tranzacții pentru achiziția unor mari suprafețe de teren agricol, precum și a probelor constând în mailurile transmise între unii dintre colaboratorii și/sau reprezentanții societății intimate și dl. C., respectiv dl. D., recurenta a dezvoltat mai multe critici cu privire la pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor referitoare la teoria mandatului aparent.

În esență, aceasta susține că din situația de fapt descrisă se poate observa că reprezentatul, adică intimata-pârâtă B. S.R.L., prin reprezentanții săi legali, administratori statutari și asociați, l-au determinat pe terțul contractant, dl. C. – mandatar –, să creadă în mod rezonabil că cel care apărea ca reprezentant al său, dl. E., avea putere de reprezentare, context în care contractul de mandat nr. x/23.08.2013, inclusiv clauza din art. 8.2 lit. b), îi este pe deplin opozabil intimatei, prin raportare la prevederile art. 1309 alin. (2) din C. civ.

În continuare, recurenta a redat mai multe pasaje din literatura de specialitate în legătură cu modul de interpretare și aplicare a acestui text normativ, subliniind că cerința eficacității reprezentării aparente în acest caz, nu presupune culpa reprezentatului – nu în mod necesar, dar ea poate rezulta din acțiunile acestuia –, ci acesta trebuie să fi avut un anumit comportament (fie a contribuit la crearea unei situații de natură să îl facă pe terț să creadă că tratează cu o persoană care are putere de reprezentare, fie a tolerat comportamentul unui tert despre care cunoștea faptul că acționează în numele său), care să fi justificat credința terților contractanți în existența și întinderea împuternicirii.

Atât C. civ. român, cât și C. civ. francez au ca punct comun faptul că validează credința persoanelor ce au tras concluzii legitime din observarea unei situații de fapt aparente, realitate consacrată în doctrină și jurisprudență sub denumirea de "mandat aparent".

Cei ce s-au întemeiat cu bună-credință pe o aparență juridică, în particular, pe un mandat aparent, ar urma să sufere un prejudiciu dacă drepturile pe care credeau că le dobândesc dispar în momentul descoperirii situației reale. În această ipoteză, cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului este menținerea, în favoarea terților, a drepturilor pe care s-au întemeiat, prin recunoașterea consecințelor respectivei stări de fapt. Mandatul aparent produce efecte ca și cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare, fiind important ca această credință a terțului în aparența juridică să fi fost cauzată de comportamentul mandantului.

După ce mult timp s-a considerat că fundamentul juridic al angajării mandantului față de terțul căzut în eroare l-ar constitui o faptă delictuală a mandantului, care cu intenție sau din neglijență ar fi prilejuit crearea aparenței de mandat, în dreptul francez, începând din anul 1962, s-a admis că mandantul poate fi angajat chiar și în lipsa unei culpe susceptibile să-i poată fi reproșată, dacă credința terțului în puterile mandatarului este legitimă, acest caracter presupunând că circumstanțele l-au autorizat pe terț să nu verifice limitele exacte ale acestor puteri. Astfel, pornindu-se de la faptul că securitatea tranzacțiilor și necesitatea derulării lor cu rapiditate implică un plus de suplețe, cerințele erorii comune au fost adaptate în sensul că se lua în vedere nu o eroare invincibilă potrivit concepției clasice, ci o eroare legitimă, adică una susceptibilă să dea naștere în cugetul persoanei implicate la o credință legitimă în existența împuternicirii mandatarului derivând din neimputabilitatea faptului neluării tuturor precauțiunilor uzuale pe care ar fi trebuit să le ia un om de o diligență și prudență normale în situația datâi.

În cele mai multe cazuri mandatul aparent există atunci când mandantul prin comportamentul său determină un terț să creadă în mod rezonabil că o anumită persoană este autorizată să încheie acte juridice în numele și pe seama sa. Comportamentul mandantului constă în fapte comisive, cum ar fi: numirea unei persoane în mod formal într-o funcție (de exemplu, director general), punerea la dispoziție a unui birou pe a cărui ușă a fost atârnată o placă cu numele și funcția pretinsului mandatar, eliberarea unor acte care să justifice puterile aparente, precum și efectuarea de declarații către terțe persoane.

Comportamentul mandantului se prezintă și sub forma unor fapte omisive: de pildă, mandantul permite unei persoane să apară în exterior ca și cum a fost împuternicită să acționeze pe seama lui și nu ia măsurile necesare pentru a înlătura această aparență.

După ce, un timp, a oscilat între criteriul obiectiv al erorii comune și cel subiectiv al credinței legitime, Curtea de Casație franceză a optat, în final, pentru adoptarea acestuia din urmă: la rândul său, comportamentul mandatarului aparent poate induce în eroare terțul contractant, la fel cum o poate face și statutul său, în sensul autorității sau onorabilității de care se bucură acesta, justificând astfel neverificarea puterilor ce i-au fost încredințate.

Pe același fir al argumentației, în jurisprudența națională s-a arătat că, chiar dacă la data încheierii contractului nu a existat voința mandantului de a fi reprezentat, semnarea actului de către fostul prepus al reclamantei și aplicarea ștampilei societății pe act a fost de natură să justifice credința legitimă a pârâtei cocontractante în existența mandatului (I. C. civ..J., decizia nr. 1141/2020). Un astfel de mandat aparent există atunci când împrejurările de fapt determină o terță persoană să creadă în mod legitim, fără a se reține vreo culpă în sarcina ei, că cel cu care tratează a fost împuternicit de prezumatul mandant să încheie acte juridice, deși nu există niciun contract de mandat sau actul juridic este încheiat cu depășirea puterilor atribuite de mandant (Curtea de Apel Alba Iulia, decizia nr. 290/2014).

Cu toate acestea, instanța de apel, din situația de fapt care i-a fost prezentată, având la îndemână toate documentele de care se prevalează reclamanta, a ajuns la concluzia că susținerile intimatei cu privire la inopozabilitatea față de ea a contractului de mandat sunt corecte, invalidând teoria mandatului aparent.

În motivarea deciziei pronunțate, deși curtea de apel a reținut că, "în speță, este cert că apelanta-pârâtă i-a permis numitului E. să intre în contact cu intermediarii de terenuri agricole, acesta participând la anumite discuții cu aceștia și având asupra sa ștampila societății" (ceea ce, în opinia recurentei, demonstrează faptul că intimata a contribuit la crearea unei situații de natură să îl facă pe terț să creadă că tratează cu o persoană care are putere de reprezentare), instanța și-a fundamentat soluția pe împrejurarea că din situația contractelor semnate în numele B. S.R.L. în perioada 2013-2014 rezultă că niciun alt contract nu a mai fost semnat de dl. E., ca atare, societatea intimată nu a creat aparența de reprezentare din partea acestuia.

Așadar, lista cu contracte este singura atitudine a B. S.R.L. care a format convingerea instanței de apel, în mod greșit nefiind luate în considerare pagini întregi de corespondență din care rezultă că, în acești ani, parte la corespondența dintre mandatar și dl. E. au fost întotdeauna reprezentanții procuriști, administratorii statutari și asociații intimatei și nici care dintre aceștia nu s-au sesizat că se discută cu o persoană care nu are calitatea de a-i reprezenta.

De asemenea, nu au fost luate în considerare declarațiile extrajudiciare depuse la dosar de ambele părți, din care rezultă că nu doar mandatarul avea formată convingerea că dl. E. reprezenta societatea intimată, dar și proprietarii de terenuri/ferme pe care acesta le viziona și verifica în vederea achiziției și cu care negocia prețul și condițiile de vânzare. În concluziile scrise pe scurt, depuse la dosar, recurenta a subliniat încă o dată o serie de declarații ale colaboratorilor B. S.R.L. sau ale persoanelor cu care aceasta a încheiat tranzacții, prin care a învederat faptul că atitudinea intimatei a fost aceea de a crea față de toți cei care intrau în contact cu dl. E., aparența că acesta reprezenta societatea.

Mai mult decât atât, chiar instanța de apel se întreabă retoric de ce la semnarea contractului de mandat de către dl. E., deși a participat și administratorul intimatei, totuși contractul a fost semnat și ștampilat de dl. E., ceea ce reprezintă, în opinia recurentei, o altă situație în care intimata a contribuit la crearea unei situații de natură să îl facă pe terț – adică pe mandatar – să creadă că tratează cu o persoană care are putere de reprezentare.

În pofida tuturor acestor aspecte, instanța și-a întemeiat argumentația pe o listă de contracte, din care cu ușurință puteau fi excluse alte contracte semnate de dl. E., aplicând în mod eronat prevederile legale în materia mandatului aparent.

Însă, din analiza respectivei liste, rezultă că în cei doi ani vizați niciun contract nu a fost semnat de administratorii societății, nici de dl. F. și nici de dl. G.. De asemenea, nici după ce dl. E. a devenit administrator, acesta nu a semnat contracte, chiar contractul de arendă fiind semnat de angajatul intimatei, dl. H., prin împuternicire verbală, toate contractele fiind semnate de împuternicit. Dar acești angajați, cu toate ca aveau procuri de reprezentare, așa cum susține fostul angajat al B. S.R.L., dl I., "nu aveau dreptul de a decide singuri, ei executau ordine și semnau ce li se cerea", adică erau simpli executanți. Or, în aceste condiții, în opinia recurentei lista de contracte dovedește faptul că intimata nu semna acte prin administratorii statutari.

Pe de altă parte, atitudinea reprezentanților legali și a proprietarilor B. S.R.L. în decursul anilor de negocieri și tranzacții încheiate dovedește că faptele lor comisive – trimiterea în România a unui administrator din conducerea grupului, care să implementeze proiectul de achiziție de teren agricol –, respectiv faptele lor omisive – permiterea ca dl. E. să apară în fața terților ca reprezentant, având asupra sa ștampila intimatei, participând activ la întâlniri și organizându-le din proprie inițiativă, coordonând corespondența pentru proiectul de achiziție teren etc., fără să ia niciun fel de măsură pentru a înlătura aparența de reprezentare a intereselor intimatei de către acesta –, au format convingerea, nu doar a mandatarului, dar și a celorlalți angajați și colaboratori că dl. E. era reprezentantul societății intimate.

În ceea ce privește circumstanțele speței și analiza capacității psihologice a mandatarului de a avea reprezentarea faptului că încheie un contract cu un impostor, la sediul intimatei, în prezenta administratorului statutar, instanța de apel a argumentat soluția pe considerentul că, la data semnării contractului de mandat, mandatarul știa că "E. nu este factor decizie în cadrul apelantei, hotărârile urmând a se lua în Germania, de către asociații apelantei-pârâte".

Instanța de apel a înțeles eronat atât modul în care se derulau afacerile intimatei, cât și care era nivelul de cunoaștere al mandatarului.

În esență, deciziile în legătură cu ce este interesant a fi achiziționat, care este strategia de negociere, purtarea negocierilor efective se luau începând cu anul 2013 de către dl. E., care acționa în baza indicațiilor generale primite de la acționari. Acesta, după ce îi erau prezentate terenuri/ferme interesante, solicita informații suplimentare, organiza întâlniri, negocia condiții și decidea singur cu privire la unele achiziții sau, în alte situații, se consulta cu asociații și împreună luau decizia finală, toate aceste aspecte rezultând din probele admnistrate în cauză, motiv pentru care recurenta consideră că acest argument nu putea forma în mod logic convingerea instanței în sensul inexistenței mandatului aparent.

Pe de altă parte, tot instanța de apel susține că "mandatarul a fost conștient de faptul că și clauza pe care și-a întemeiat prezentul demers judiciar, prin care a solicitat despăgubiri, trebuia să fie însușită de către apelanta-pârâtă prin asociații și reprezentanții legali ai acesteia". Or, mandatarul a avut convingerea că întreg contractul a fost însușit de intimată, de vreme ce, așa cum s-a arătat deja, la semnarea contractului, la sediul intimatei, a participat și administratorul statutar de la acea vreme, în prezența sa contractul fiind semnat de dl. E.. Aceasta, cu atât mai mult cu cât ulterior, în corespondenta purtată, dl. C. a făcut trimitere în repetate rânduri la acest contract și niciunul dintre destinatarii corespondenței – reprezentanți legali, administratori statutari și asociați – nu au sesizat că nu știu despre ce contract este vorba și că, de fapt, contractul fusese încheiat cu un impostor.

Nu este uzual ca în cazul în care ai reprezentarea faptului că semnezi un contract cu un reprezentant legal să te asiguri că fiecare clauză a contractului este acceptată și de către asociați.

În ciuda tuturor evidențelor rezultate din probatoriul existent la dosar și a faptului că toate condițiile impuse de prevederile art. 1309 alin. (2) C. civ. sunt îndeplinite, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a acestor dispoziții normative și a invalidat teoria mandatului aparent, considerând că intimata, în calitate de reprezentat, prin faptele sale, nu a creat aparența că dl. E. ar reprezenta interesele sale în România și ar avea calitatea de reprezentant legal/împuternicit al său.

Tot în dezvoltarea criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., recurenta a susținut că prima instanță de control judiciar a aplicat în mod greșit legea și în ceea ce privește forța obligatorie a contractului și buna-credință în contracte.

Astfel, deși în cuprinsul contractului părțile au stabilit, la art. 7.2, că dacă mandatul se execută după încetarea contractului, intimata are obligația să achite mandatarului comisionul datorat, clauză care se coroborează cu cea de la art. 4.2 – în conformitate cu care mandatarul se bucură de exclusivitate și că dacă mandantul încalcă această exclusivitate atunci are obligația de a achita, cu titlu de penalitate, o sumă egală cu 10% + TVA din valoarea fiecărei proprietăți vândute fără a-l notifica pe mandatar și fără intermedierea acestuia –, instanța de apel a considerat că pretențiile reclamantei sunt nefondate.

Recurenta arată că avea cunoștință de acest modus operandi al intimatei, care mai încheiase, prin același mandatar sau colaboratorii acestuia, încă trei tranzacții prin achiziția de companii proprietare a terenurilor pe care le viza, documentele doveditoare aflându-se la dosar, motiv pentru care mandatarul a introdus clauzele respective în contractul de mandat.

Or, potrivit art. 1270 C. civ., "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. (...)". Prin urmare, contractul este legea părților, în sensul că legătura astfel stabilită între părți este similară, prin efectul ei, unei legături izvorâte din legea obiectivă: contractul este obligatoriu, iar nu facultativ (pacta sunt servanda). În plus, art. 1170 din același cod, stabilește că "Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație".

Așadar, buna-credință este expresia îndatorii generale de loialitate în comportament și constă pentru fiecare dintre părți în a nu înșela încrederea pe care i-a suscitat-o cealaltă parte. În sens obiectiv, ea semnifică loialitatea, onestitatea sau corectitudinea în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligaților și impune respectarea regulilor de corectitudine trasate de lege ori, după caz, de practica socială, profesională sau chiar de natura lucrurilor.

Deși instanța de apel este de acord că s-a achiziționat un teren (prin interpuși, susține recurenta) și că prin aceasta s-a încălcat clauza de exclusivitate de către intimată, care atrage după sine plata despăgubirii, totuși, pentru că încălcarea nu s-a produs "cât mai aproape de momentul încheierii contractului de mandat sau să aibă durata prescripției extinctive", înseamnă că nu poate fi sancționată. În acest fel instanța de apel convertește reaua credință a intimatei în bună-credință, raportat la momentul încălcării clauzei de exclusivitate, ceea ce dovedește aplicarea eronată a prevederilor legale privind forța obligatorie a contractelor și buna-credință în executarea lor.

Nu în ultimul rând, referitor la greșita aplicare a legii în materia interpretării contractului recurenta a arătat că, în conformitate cu art. 1266 C. civ., "Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului". De asemenea, potrivit art. 1267 din cod, "Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului".

Conform textului legal analizat este de evitat interpretarea și aplicarea prevederilor unei clauze contractuale prin luarea sa din context, mai cu seamă dacă astfel se intră în contradicție cu înțelesul care rezultă din ansamblul contractului.

Prima instanță de control judiciar a ignorat cea mai mare parte a probatoriului care relevă situația dintre părți și care îi dădea acesteia posibilitatea de a da o interpretare corectă și legală textelor contractului. Practicile statornicite între părți reies nu numai din declarațiile extrajudiciare ale unor colaboratori, dar și din documente oficiale obținute de la registrul comerțului, care nu au fost contestate de către intimată.

În aceste condiții, curtea de apel a interpretat textul contractului și a pronunțat soluția aplicând reguli de interpretare care nu sunt incidente cazului de față, pentru că nu avem excepții de la reguli, ci obligații de a nu face, respectiv a adoptat o interpretare literală a termenilor în dauna celei care ar evidenția voința reală și concordantă a părților, care reiese din practici și uzanțe.

III. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În esență, recurenta invocă nerespectarea a trei seturi de norme de drept material, și anume: art. 1309 alin. (2) C. civ. privind mandatul aparent, încălcarea forței obligatorii a contractelor - art. 1270 și 1170 - și încălcarea art. 1266 și 1267 C. civ., însă la fiecare din acestea descrie o nouă situație de fapt, care în multe locuri este diferită de cea care a fost prezentată în fazele procesuale anterioare. Mai mult, prin cererea formulată recurenta critică modul în care instanța de apel a interpretat probele, considerând că probatoriul trebuia interpretat într-o manieră care să favorizeze situația de fapt imaginată de ea.

Intimata, la rândul său, a prezentat pe larg starea de fapt, însă într-o manieră semnificativ diferită de cea detaliată în cererea de recurs, subliniind că terenul în cauză a fost prezentat Societății B. S.R.L. încă din 1 august 2011, de către dl. J., iar nu de către dl. C., și aceasta pentru că din anul 2008, de când intimata a intrat pe piața din România, societatea a încheiat un contract de brokeraj cu partenerii J.-K.-L., în baza căruia d-nii. J. și K. îi prezentau oferte de terenuri în România pentru care primeau un comision agreat contractual. Inclusiv cele două tranzacții din perioada 2011-2012 ale altor două societăți din grup au fost realizate prin consultanța și intermedierea d-lui J..

După cum rezultă din multitudinea de corespondență depusă în faza de apel chiar de către recurentă, constând în schimburi de e-mailuri dintre dl. J. și diverse persoane, precum d-nii D. și C., dl. J. colabora cu diverse persoane fizice din România, care îi ofereau servicii de consultanță și intermediere cu privire la potențiali proprietari/vânzători locali, coordonând practic activitatea acestora, însă condițiile exacte și întinderea acestei colaborări nu sunt cunoscute în detaliu de către intimată, fiind o relație inter partes, între dl. J. și respectivii colaboratori.

Așadar, dl. J. a prezentat atât către administratorul G., cât și către d-nii. F. și M., pe dl. C. ca fiind agentul/lucrătorul său local, care acționa în subordinea și sub coordonarea sa și cu care împărțea, în modul agreat de ei, comisioanele primite. În acest context și pentru acest motiv, nici adminsitratorul G. și nici d-nii. F. sau M., copiați la "CC" la o parte din corespondența trimisă de dl. C. ulterior, nu reacționează în vreun fel atunci când dl. C. trimite oferte prin e-mail către mai multe persoane din cadrul societăților din România, făcând referire la "în baza contractului".

Pentru societatea intimată referirea la "contract" de către dl. C. (considerat dintotdeauna ca subcontractor/agent al d-lui. J.) a fost percepută ca fiind făcută la contractul de brokeraj/intermediere existent între intimata B. S.R.L. și dl. J., singurul contract încheiat de către administratorul legal G..

În mod corect instanța de apel a considerat că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor impuse de art. 1309 alin. (2) din C. civ. privind mandatul aparent.

Recurenta omite faptul că momentul la care se analizează "formarea convingerii" terțului că el contractează cu un "reprezentant aparent"/cu cineva cu putere de reprezentare, este cel al încheierii contractului între terțul contractant și pretinsul mandatar sau cel mult o perioadă imediat anterioară acestui moment, în niciun caz neavând relevanță perioada ulterioară încheierii contractului de mandat, decât, eventual, pentru instituția ratificării ulterioare a mandatului.

Or, așa cum s-a dovedit și în faza de apel, înscrisurile depuse de către recurentă constând în schimbul de e-mailuri între dl. C. și dl. E. datează de la sfârșitul anului 2014 și din anul 2015, adică cu aproape 2 ani mai târziu decât data pretinsei încheieri a contractului de mandat – 23 august 2013. De asemenea, probele depuse la dosar – unele chiar de către recurentă – arată că d-nii C. și D., înainte de 23 august 2013 și pe tot parcursul anului 2013, cunoșteau foarte bine că reprezentantul societății intimate este dl. G., acesta, împreună cu dl. F., fiind factorii de decizie.

Pe de altă parte, pretinsa prezență a N. la încheierea contractului de mandat este nedovedită, fiind o simplă speculație a recurentei.

De aceea, concluzia instanței de apel este temeinică și legală, raport la probatoriul administrat și la propriile afirmații ale recurentei (dl. C. a cunoscut dintotdeauna că dl. E. nu era reprezentantul societății intimate și că negociază cu un nemandatar, precum și cine erau factorii de decizie și de reprezentare ai persoanei juridice la acel moment), având în vedere și recunoașterea expresă din partea recurentei că d-nii C. și D. erau "profesioniști desăvârșiți, cei mai buni în domeniu și cunoșteau foarte bine lumea agriculturii din Arad".

De aceea, contractul de mandat din 23 august 2013 nu este opozabil intimatei, fiind de necontestat că dl. E. nu avea calitatea de reprezentant legal, adică de organ statuar al Societății B. S.R.L. la data încheierii actului juridic. Având în vedere această certitudine, se impunea analiza existenței unei reprezentări convenționale în persoana d-lui. E. față de această societate.

Reprezentarea convențională, în cazul persoanelor juridice, înseamnă că organul statutar/reprezentantul legal împuternicește o terță persoană să încheie anumite acte juridice în numele și pe seama societății pe care administratorul/reprezentantul legal o reprezintă el însuși. În practică, această reprezentare convențională a unei persoane juridice rezultă dintr-un înscris sub semnătură privată sau, în funcție de actul ce urmează să se încheie, în baza mandatului în formă autentică.

Nu există la dosarul cauzei și niciuna dintre părți nu afirmă ca ar exista un înscris doveditor al mandatului dl. E. de a încheia contractul de mandat nr. x/2013 în numele și pe seama societății intimate, context în care în mod corect s-a făcut aplicarea alin. (1) al art. 1309 C. civ.

Dispoziția legală consacră un caz specific de inopozabilitate a unui contract încheiat de cel "fără calitate de reprezentant/fără împuternicire" față de persoana pe care a pretins că a reprezentat-o fără drept. În acest caz, terțul cocontractant al celui "fără împuternicire" nu are vreo acțiune bazată pe contractul astfel încheiat împotriva "reprezentatului", fiind sancționat pentru lipsa lui de diligență în a cerceta și verifica măcar existența "împuternicirii"/"puterii de a reprezenta" a reprezentantului aparent.

Această sancțiune aplicată de legiuitor terțului contractant cu un nemandatar, este strâns legată de obligația terțului contractant, instituită de art. 1302 din același cod. Finalitatea articolul de lege menționat este de a prevedea un drept în favoarea "contractantului" de a cere dovada puterii de reprezentare a mandatarului cu care contractează, drept care nu poate fi refuzat de mandatar.

Însă, dl. C., pe care recurenta îl laudă ca fiind un profesionist desăvârșit, cu experiență și cunoștințe vaste în domeniul imobiliar agricol, nu face niciunul din pașii "rezonabili" pentru un profesionist, ci pretinde că încheie un contract nenegociat, nediscutat în vreun fel cu nimeni, în condiții total obscure, folosind pe ascuns și neautorizat ștampila societății intimate.

Pe cale de consecință, se reliefează că, în ce privește pretinsa încheiere de către dl. E. a contractului de mandat, suntem în prezența ipotezei legale de la art. 1309 alin. (1) C. civ., în sensul că actul a fost încheiat de această persoană "fără a avea împuternicire" din partea societății, terțul contractant, deși profesionist, nedemonstrând că a avut "convingerea rezonabilă" că dl. E. avea putere de a reprezenta intimata, ceea ce atrage sancțiunea inopozabilității respectivului act juridic.

În ceea ce privește celelalte critici aduse deciziei atacate, intimata a arătat că deși recurenta face referire la principiul forței obligatorii a contractelor pentru a argumenta că instanța de apel în mod greșit ar fi aplicat prevederile art. 7.4 din contract, în realitate critică modul în care instanța de apel a interpretat această clauză, argumentele subsumându-se unei pretinse eronate aplicării a normelor de interpretare contractuală. Pe de altă parte, clauza de la art. 8.2 vizează executarea contractului de mandat și mai cu seamă pretinsa nerespectare a clauzelor acestuia de către intimată.

Și în situația în care s-ar admite argumentele recurentei și s-ar concluziona că respectivul contract de mandat este opozabil societății intimate, recursul nu poate fi primit pentru că două aspecte sunt indubitabile: a) dl. C. nu a realizat nicio acțiune care să se circumscrie executării obligațiilor sale contractuale care să-i nască dreptul la comision; b) nu sunt îndeplinite condițiile clauzei penale prevăzute în art. 8.2, art. 7.2 sau art. 4.2 din contract, care ar genera plata despăgubirii aferente.

Așa cum s-a arătat deja, nu mandatarul dl. C. a identificat și prezentat terenul în cauză, ci acesta a fost prezentat intimatei de către dl. J., încă din august 2011.

Clauza penală instituită prin art. 8.2, constând în plata a 10% din prețul de cumpărare a terenului către mandatar, se activează doar în ipoteza în care se încheie un contract de vânzare-cumpărare de teren agricol, iar acest contract de vânzare-cumpărare este încheiat de intimată direct cu proprietarul terenului sau prin intermediul unui interpus care cumpără terenul agricol pentru intimată.

Or, în prezenta cauză, niciuna dintre aceste condiții pentru activarea clauzei penale nu este îndeplinită, în primul rând, pentru că nu a existat vreodată o vânzare-cumpărare de teren agricol și, în al doilea rând, pentru că și dacă ar fi existat o astfel de vânzare-cumpărare, o asemenea tranzacție nu a fost încheiată de intimată nici direct și nici prin interpus, astfel că judicios intanța de apel a concluzionat că premisele art. 8.2 din contractul de mandat nu au fost dovedite.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a combătut unele dintre apărările din întâmpinare, reiterând, în esență, cele susținute prin cererea de recurs.

IV. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 25 octombrie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului, în ședință publică, la data de 8 decembrie 2022, cu citarea părților.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că, ținând seama de prevederile alin. (3) al art. 483 din cod, potrivit cu care recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acele critici ale reclamantei, care privesc starea de fapt ("instanța de apel a înțeles eronat atât modul în care se derulau afacerile intimatei, cât și care era nivelul de cunoaștere al mandatarului") sau reevaluarea unor probe (inclusiv cele referitoare la ignorarea unor "pagini întregi de corespondență", "a declarațiilor extrajudiciare ale unor colaboratori, dar și a documentelor oficiale obținute de la registrul comerțului" ori "a declarațiilor colaboratorilor B. S.R.L. sau ale persoanelor cu care aceasta a încheiat tranzacții"), nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține, în esență, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1309 alin. (2) din C. civ., referitoare la teoria mandatului aparent, a celor privitoare la forța obligatorie a contractelor și buna-credință în executarea acestora (art. 1270 și 1170 din cod) și a celor în materia interpretării contractului (art. 1266 și 1267 din același cod).

În aceste condiții, este evident că se impune a fi analizată cu prioritate prima critică, pentru că dacă se ajunge la concluzia că în speță a fost corect aplicat alin. (2) al art. 1309 din C. civ., în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile mandatului aparent și, în consecință, actul juridic civil din data de 23 august 2013, de care se prevalează recurenta, nu este opozabil intimatei, criticile referitoare la greșita interpretare a clauzelor contractuale și la încălcarea forței obligatorii a contractelor, coroborat cu buna-credință în materia contractării, nu mai prezintă nicio relevanță juridică.

Există reprezentare, în general, ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele și pe seama unei alte persoane, în asemenea condiții încât efectele juridice ale actului se produc direct în patrimoniul acesteia din urmă. De esența reprezentării rămâne participarea nomine alieno a reprezentantului la circuitul civil, efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se față de reprezentat, și nu față de reprezentant, deși acesta din urmă este cel care-l încheie.

În situația reprezentării convenționale puterea de reprezentare izvorăște dintr-un contract – contractul de mandat, împreună cu forma simplificată a acestuia – procura.

Dacă în vechiul C. civ. mandatul aparent era considerat un caz particular al validității aparenței de drept (error communis facit jus), fiind necesar ca terțul de bună-credință să se afle într-o eroare comună și invincibilă, așadar o eroare care nu îl privea doar pe terț și era insurmontabilă, în actuala reglementare, incidentă în speță, în mod justificat intimata a relevat faptul că legiuitorul român s-a îndepărtat de la teoria mandatului aparent bazată pe acest principiu, consacrând în mod expres necesitatea cercetării comportamentului reprezentatului, recte a Societății B. S.R.L., la formarea convingerii terțului contractant – dl. C., că are de a face cu un reprezentant al persoanei juridice – dl. E..

Aceasta, pentru că din analiza normei mai sus menționate rezultă că reprezentatul urmează să suporte efectele contractului încheiat de o altă persoană în numele său ori de câte ori terțul dovedește că a fost în mod rezonabil îndreptățit să creadă că persoana cu care a contractat acționa în calitate de reprezentant și că această credință a sa a fost determinată tocmai de comportamentul celui pretins a fi reprezentat.

În alte cuvinte, condiția eficacității reprezentării aparente este ca reprezentatul să fi avut un anumit comportament – fie a contribuit la crearea unei situații de natură să îl facă pe terț să creadă că tratează cu o persoană care are putere de reprezentare, fie a tolerat comportamentul unui terț despre care cunoștea faptul că acționează în numele său –, care să fi justificat credința terțului contractant în existența și întinderea împuternicirii.

Sunt întemeiate apărările intimatei potrivit cu care momentul la care trebuie făcută această raportare – formarea convingerii terțului contractant că tratează (contractează) cu un reprezentant/cu cineva cu putere de reprezentare – este cel al încheierii contractului între terțul contractant și pretinsul reprezentant sau o perioadă anterioară perfectării actului juridic.

Prin urmare, prezintă relevanță din perspectiva alin. (2) al art. 1309 din C. civ. comportamentul societății intimate față de terțul contractant (dl. C.) atât la data semnării contractului de mandat, cât și anterior datei de 23 august 2013.

Instanța de apel a reținut că pârâta i-a permis d-lui. E. să intre în contact cu intermediarii de terenuri agricole.

Însă, tot ea a constatat că, potrivit situației depuse de către societate, necontestate de reclamantă, în anul 2013 intimata a încheiat 73 din contracte, dintre care 59 au fost semnate de dl. O., 11 de dl. H., care a fost împuternicit de dl. G. prin procură specială, și 3 de către dl. P., tot în baza unei împuterniri speciale primite din partea d-lui. G.. De asemenea, în anul 2014 au fost identificate 71 de contracte, dintre care 69 au fost semnate de dl. O., iar 2 de dl. P..

Așadar, nu a fost identificat niciun alt contract, în afara celui în litigiu, pretins a fi semnat de către dl. E., prin care acesta să se fi recomandat drept reprezentant al Societății B. S.R.L., context în care nu se poate constata, din perspectiva persoanei juridice, că aceasta ar fi creat aparența faptului că dl. E. o reprezintă în mod valabil. Aceasta, cu atât mai mult cu cât din înscrisurile depuse la dosar și care sunt anterioare datei de 23 august 2013, nu rezultă că ar fi existat vreo formă de corespondență între dl. C. și reprezentații legali de la acea dată ai societății intimate, corespondența electronică fiind ulterioară momentului semnării contractului de mandat de care se prevalează recurenta.

În concluzie, deși se confirmă susținerile recurentei, în sensul că din analiza listei de contracte depuse la dosar rezultă că în cei doi ani vizați niciun contract nu a fost semnat personal de către administratorii statutari ai intimatei (situația după numirea unui alt administrator social, deși irelevantă, având în vedere momentul la care trebuie făcută această raportare, rămânând nemodificată), o asemenea împrejurare nu poate determina o altă concluzie, în sensul dorit de recurentă.

Tot instanța de apel a analizat dacă, din circumstanțele speței, dl. C. a fost sau nu în măsură să creadă, în mod rezonabil, că societatea pârâtă era reprezentată în acea perioadă de dl. E..

Sub acest aspect, prima instanță de control judiciar a reținut că respectiva persoană era un profesionist (în sensul dat de art. 3 din noul C. civ. – n.ns.), care în considerarea experienței dobândite prin desfășurarea activității sale profesionale are cunoștințe de numeroase oferte de vânzare ale terenurilor agricole. De altfel, chiar recurenta recunoaște acest lucru, cu atât mai mult cu cât în preambulul convenției în litigiu, la a doua liniuță, se precizează expres că unul dintre motivele pentru care părțile au convenit să încheie contractul de mandat este reprezentat de "Faptul că Mandatarul este o societate înregistrată în România care, dată fiind experiența și activitățile sale, cunoaște diverse oferte de vânzare de teren agricol sau poate căuta diferite tipuri de terenuri agricole de vânzare în zone specifice, conform cerințelor Mandantului".

Pe cale de consecință, judicios s-a stabilit că obligațiile sale se impun a fi analizate cu o exigență sporită, mandatarul având la dispoziție toate cunoștințele și mijloacele juridice pentru protejarea intereselor sale și pentru a se informa în mod complet și eficient cu privire la persoanele cu care intră în relații contractuale, instanța de apel acordând relevanță declarației de martor date de dl. E., care a arătat că lumea în domeniul agriculturii este mică, astfel încât cei implicați cunoșteau situația societăților de mare anvergură care doreau să achiziționeze suprafețe mari de teren sau o puteau cunoaște cu minime diligențe.

Mai mult decât atât, aceeași instanță a ținut seama și de susținerile reclamantei, în conformitate cu care mandatarul a avut mereu reprezentarea faptului că dl. E. nu este un factor de decizie în cadrul intimatei, hotărârile urmând să se ia în Germania, de către asociații societății pârâte.

Ca atare, mandatarul a fost conștient de faptul că și clauza pe care recurenta-reclamantă și-a întemeiat prezentul demers judiciar, prin care a solicitat despăgubiri în temeiul contractului, trebuia să fie însușită de către intimata-pârâtă, prin asociații și/sau reprezentanții săi legali, lucru care nu s-a întâmplat.

Prin urmare, se confirmă faptul că intimata nu i-a dat d-lui. E. împuternicire pentru a o reprezenta în raport cu dl. C., astfel că și dacă se consideră că toate semnăturile ce-i sunt atribuite primului aparțin acestei persoane (deși, în declarația de martor acesta a arătat că doar semnătura de la pag. 4 din contract, de la rubrica "Mandatar", este posibil să-i aparțină), dl. E. a semnat actul mai sus menționat fără nicio calitate.

De altfel, însăși recurenta acceptă că mandatul aparent produce efecte ca și cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare numai dacă această credință a terțului în aparența juridică a fost cauzată de comportamentul mandantului, ceea ce în speță nu s-a dovedit. Jurisprudența instanței supreme de care se prevalează recurenta nu poate fi avută în vedere pentru că situațiile de fapt deduse judecății sunt semnificativ diferite, din decizia citată rezultând că, în respectivul dosar, semnarea actului a fost făcută de către fostul prepus al reclamantei, ceea ce a fost de natură să justifice credința legitimă a cocontractantului în existența mandatului, și nu doar de o simplă persoană fără împuternicire primită din partea societății și aplicarea ștampilei.

În aceste condiții, nu se poate vorbi de existența unui mandat aparent, caz în care lipsește voința mandantului de a fi reprezentat, adică a societății intimate, pentru că dl. C. știa (sau, cel puțin, trebuia să știe) la acea epocă că dl. E. nu o reprezenta legal pe intimată și că nu avea procură de reprezentare pentru societate. Prezintă relevanță, în acest sens, alte contracte autentice, depuse la dosar chiar de recurentă, din care rezultă că dl. C. cunoștea, din alte tranzacții, că dl. G. negociază și semnează acte la notarul public, în calitate de reprezentant legal al societății, astfel că nu se poate reține că acesta a avut credința scuzabilă și legitimă că dl. E., ca mandatar aparent, avea puteri de reprezentare a intimatei.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în speță nu s-a făcut dovada aplicării greșite a prevederilor legale referitoare la mandatul aparent, pentru că din ansamblul probatoriu administrat nu a rezultat că intimata, prin comportamentul său, l-ar fi determinat pe terțul contractant (dl. C.) să creadă în mod rezonabil că reprezentantul (dl. E.) are puterea de a reprezenta Societatea B. S.R.L. și că acționează în limita puterilor conferite, recursul urmând să fie respins ca nefondat.

Totodată, după cum s-a arătat deja, de vreme ce în speță se reține inopozabilitatea față de intimată a contractului de mandat nr. x/23.08.2013, criticile recurentei referitor la greșita aplicare a principiului forței obligatorii a contractului, a bunei credințe în executarea contractului și a regulilor de interpretare a contractului nu mai prezintă vreo relevanță, astfel că Înalta Curte nu le va mai analiza.

În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata sumei de 44.970,45 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în faza de recurs, către intimata B. S.R.L., conform documentelor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 352/A din 9 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 44.970,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2022.