ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2048/2023

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 08.09.2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 400.000 euro și a sumei de 1.880.302,50 RON, cu titlu de daune, actualizate cu rata indicelui de inflație, la care se vor calcula penalități și dobândă legală, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat excepțiile necompetenței materiale și teritoriale a Curții de Apel București și, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă și nefondată.

Prin sentința civilă nr. 4186/18.10.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă și și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secția Civilă, Completul competent să soluționeze cauze având ca obiect litigii între profesioniști.

Litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă sub același număr unic.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă la 24.09.2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 400.000 euro și a sumei de 1.880.302,50 RON, cu titlu de daune, actualizate cu rata indicelui de inflație, la care se vor calcula penalități și dobândă legală, cu cheltuieli de judecată.

Prin notele depuse la data de 14.11.2018, reclamanta a arătat că suma de 1.880.302,50 RON reprezintă contravaloarea lucrărilor de semănat și discuit din perioada 2016-30.06.2018, efectuate cu alți prestatori, întrucât utilajele cumpărate de la pârâtă nu au fost conforme. În ceea ce privește suma de 400.00 euro, a precizat că este compusă din suma de 93.000 euro, reprezentând contravaloarea utilajelor și din suma de 203.500 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor de discuit și semănat în perioada 01.07.2018-30.06.2019.

La 21.12.2018, reclamanta a depus cerere adițională la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat să se dispună și rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.09.2016 și repunerea părților în situația anterioară, respectiv obligarea pârâtei la restituirea sumei de 93.000 euro, sumă inclusă în daunele de 400.000 euro, pretinse prin cererea introductivă.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția litispendenței, arătând că pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă se află dosarul nr. x/2018, ce are aceleași părți și același obiect.

Prin încheierea din 31.01.2019, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a admis excepția litispendenței, invocată de pârâtă și a trimis dosarul nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018.

La data de 28.02.2019, reclamanta a depus o nouă cerere adițională la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat, în principal, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.09.2016, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 93.000 euro, echivalentul în RON - 431.520 RON la cursul BNR de la data introducerii acțiunii și la plata către reclamantă a sumei de 390.486 euro, echivalent în RON la cursul euro din data de 18.09.2018, cu titlu de daune interese. În subsidiar, a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.09.2016, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 93.000 euro, echivalentul în RON - 431.520 RON la cursul BNR de la data introducerii acțiunii 18.09.2018, la plata către reclamantă a sumei de 390.486 euro, echivalentul în RON - 1.814.902,50 RON la cursul euro din data de 18.09.2018, cu titlu de daune interese, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 28.03.2019, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă, în temeiul art. 204 alin. (3), raportat la alin. (1) al aceluiași articol, a respins cererea adițională din 28.02.2019, ca tardiv formulată. A încuviințat administrarea probelor cu interogatoriul pârâtei la întrebările indicate prin înscrisul de la dosar, cu audierea martorilor propuși de reclamantă, C. și D. și a martorilor propuși de pârâtă, E. și F..

Prin încheierea din 20.06.2019, instanța a încuviințat administrarea probei cu expertiza agricolă și contabilă.

Prin încheierea din 24.09.2020, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă, apreciind că reclamanta a împiedicat prin atitudinea sa efectuarea expertizei agricole, a considerat ca dovedite afirmațiile reclamantei cu privire la obiectivele nr. 5 și nr. 7 ale expertizei (dacă cele două utilaje alimentează sau nu cantitatea de sămânță conform cărții tehnice, iar dacă nu, care este cauza; în timpul lucrării sau imediat după finalizarea acesteia, se poate constatata dacă utilajul nu alimentează cantitatea dorită de semințe în patul de semănat), potrivit art. 335 alin. (3) C. proc. civ. și a amânat judecata cauzei în vederea efectuării expertizei agricole.

Prin sentința civilă nr. 217/19.03.2021, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a respins acțiunea formulată și precizată, având ca obiect, în principal, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.09.2016, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei de 93.000 euro, reprezentând contravaloarea sumei de 431.520 RON, precum și a sumei de 390.486 euro, reprezentând contravaloarea sumei de 1.814.902,50 RON, cu titlu de daune interese, reprezentând contravaloarea plăților efectuate pentru lucrări de discuit, semănat pentru perioada octombrie 2016 - 31 iulie 2018, iar, în subsidiar, rezoluțiunea aceluiași contract, repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la plata acelorași pretenții, respectiv restituirea sumei de 93.000 euro și a sumei de 390.486 euro, reprezentând contravaloarea sumei de 1.814.902,50 RON, cu titlu de daune interese. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 13.607,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și onorariu experți.

Împotriva încheierilor din 28.03.2019 și din 24.09.2020, precum și a sentinței civile nr. 217/19.03.2021, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia nr. 555/A/21.10.2021, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul declarat împotriva încheierilor de ședință sus-menționate și a admis apelul exercitat împotriva hotărârii primei instanței, a anulat sentința apelată și, după rejudecare, a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată prin cererea din data de 21.12.2018 și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 13.607,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând, în principal, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea acesteia și a sentinței civile nr. 217/19.03.2021 pronunțată de Tribunalul Arad, secția a II-a civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în temeiul art. 497, raportat la art. 480 alin. (3) C. proc. civ. În subsidiar, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curții de apel.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, recurenta a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea dreptului său la dublul grad de jurisdicție si a dreptului la un proces echitabil, precum și a principiilor prevăzute de art. 5, art. 6, art. 7, art. 8, art. 13 și art. 14 C. proc. civ., motiv de casare ce se circumscrie dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că, deși instanța de apel a reținut în mod corect faptul că prima instanță nu a analizat acțiunea sa din perspectiva cererii adiționale prin care și-a modificat cererea de chemare în judecată anterior primului termen, totuși, aceasta, în mod nelegal, nu a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în condițiile în care a reținut că aceasta a analizat formal fondul cauzei, fără a avea în vedere și capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului.

În opinia autoarei căii de atac, prin soluția dată în apel, recurenta a fost privată de dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil reglementate de art. 5 și art. 22 alin. (7) C. proc. civ.

Totodată, a apreciat că interpretarea literală a prevederilor art. 480 alin. (3) din același Cod, în ceea ce privește sintagma "în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare", golește de conținut principiile fundamentale sus-enunțate.

În opinia sa, dispoziția de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță putea fi dispusă de către instanța de prim-control judiciar chiar și în ipoteza în care aceasta nu a fost solicitată de părți în condițiile legii, acesteia revenindu-i obligația de a pune în discuție, din oficiu, acest aspect.

Recurenta a mai susținut că, prin netrimiterea cauzei pentru o nouă judecată tribunalului, recurenta a fost privată de un grad de jurisdicție, întrucât cererea sa privind rezoluțiunea contractului nu a mai avut același regim procesual ca și cel al cererii inițiale, inclusiv în ceea ce privește administrarea și susținerea probatoriului.

Totodată, a afirmat că rejudecarea de către prima instanță se impunea și prin prisma faptului că fondul cauzei a fost analizat superficial de către aceasta.

În continuare, autoarea căii de atac a evocat practica instanțelor judecătorești cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel, rejudecând cauza, nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare cumpărare nr. x/23.09.2016, aspect ce încalcă dispozițiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material privind rezoluțiunea contractului sus-menționat, respectiv a art. 1551 alin. (1) C. civ.

În motivare, prezentând modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părți, a arătat că intimata a livrat bunuri cu piese deteriorate, care au fost înlocuite la scurt timp după livrare chiar de către partea adversă la solicitarea recurentei.

Recurenta a mai afirmat că, reluarea discuțiilor între părți în anul următor livrării nu putea constitui un motiv de respingere a acțiunii, atât timp cât inițierea procesului s-a efectuat în termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.

Totodată, a susținut că neconformitatea bunurilor livrate rezultă și din înscrisurile depuse la dosar și că, determinarea calității obiectului trebuia realizată în conformitate cu prevederile art. 1.231 C. civ.

În continuare, autoarea căii de atac a precizat că instanța de apel nu a făcut aplicarea art. 1.176 C. civ. privind contractul-cadru, care, în opinia sa, generează un ansamblu de norme private pe care părțile urmează să le aplice cu ocazia contractelor subsecvente și pe care părțile contractante au obligația de a le negocia în anumite limite și cu bună-credință.

Astfel, a apreciat că încălcarea acestei obligații în momentul finalizării încheierii unui contract subsecvent atrage răspunderea părții în temeiul contractului-cadru.

Mai mult, a afirmat că administratorul societății intimate a recunoscut aspectele sesizate mai sus și s-a angajat să înlocuiască utilajele achiziționate cu unele noi, însă, cu toate acestea, înlocuirea lor nu s-a mai realizat, fapt ce demonstrează reaua-credință a intimatei.

A mai susținut că instanța de fond a respins cererea sa de recuzare a expertului, deși, raportat la conținutul raportului de expertiză și la atitudinea subiectivă a acestuia, în speță se impunea aplicarea dispozițiilor art. 338 C. proc. civ. și efectuarea unei noi expertize, aspect ce se circumscrie ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 28.03.2022 intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, acesta fiind întocmit și comunicat părților în acord cu prevederile art. 493 alin. (4) din același Cod; recurenta și-a exprimat punctul de vedere la raport.

Prin încheierea din 24.05.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică în vederea soluționării acestuia.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că, nu se impune amânarea pronunțării, întrucât, pe de o parte, nu este incidentă vreuna dintre ipotezele legale care ar putea necesita luarea unei asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, prin actele de procedură efectuate, părțile și-au exprimat poziția procesuală în recurs, împrejurările de fapt și de drept ale cauzei fiind lămurite pe deplin.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de casare invocate și în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Un prim set de critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează dispoziția instanței de apel de reținere a cauzei pentru evocarea fondului, în condițiile în care s-a constatat nelegalitatea soluției date de prima instanță asupra cererii sale de modificare a acțiunii, din 21.12.2018, prin care a solicitat, în principal, rezoluțiunea contractului de vânzare în litigiu. Potrivit recurentei, în măsura în care instanța de prim-control judiciar a constatat că, în prima etapă procesuală, soluționarea fondului nu s-a realizat, aceasta era obligată, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., să trimită cauza pentru o nouă judecată tribunalului. În acest context, a susținut că i s-a încălcat dreptul la dublul grad de jurisdicție, dreptul la un proces echitabil, precum și principiile prevăzute de art. 5, art. 6, art. 7, art. 8, art. 13 și art. 14 din același act normativ.

Criticile sunt nefondate.

Potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., "în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Regula enunțată de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. este cea a evocării fondului de către instanța de apel, ca instanță devolutivă, aceasta având aptitudinea de a judeca fondul cauzei sub toate aspectele. Totodată, conform acestui text, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Așadar, pentru a deveni operantă ipoteza de excepție a trimiterii spre rejudecare în apel, textul de lege impune ca solicitarea să fie formulată în scris, prin cererea de apel ori, după caz, prin întâmpinare, această prerogativă aparținând numai apelantului și intimatului, fiind edictată ca o normă de favoare, de care părțile din proces pot sau nu uza, după propria lor apreciere subiectivă. Prin urmare, posibilitatea anulării hotărârii cu trimitere, din oficiu, în lipsa manifestării voinței părților în acest sens este exclusă.

Asupra acestei chestiuni, Curtea Constituțională a statuat, prin decizia nr. 26/20.01.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 17 februarie 2016, paragrafele 14-19, arătând că prin dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. se dă prioritate principiului celerității judecării cauzelor față de cel al dublului grad de jurisdicție, care, însă, nu este înlăturat, ci este lăsat la aprecierea părților din proces, ca expresie a principiului disponibilității. De asemenea, în exercitarea controlului de constituționalitate a acestei norme legale, s-a stabilit faptul că principiul disponibilității trebuie coroborat și cu celelalte principii care guvernează procesul civil, cum ar fi legalitatea, astfel încât părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilitate de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind tot astfel finalizarea acestuia, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, s-a reținut că "prin textul de lege criticat care, pentru rațiuni de celeritate, prevede că instanța de apel anulează hotărârea atacată și judecă procesul evocând fondul, ceea ce echivalează cu existența unei singure căi de atac, nu se aduce atingere accesului liber la justiție, întrucât Constituția nu conține nicio dispoziție referitoare la numărul gradelor de jurisdicție, iar părțile își pot apăra drepturile și interesele în fața instanței de apel la fel cum ar fi putut să o facă și în situația în care cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare primei instanțe. Mai mult, textul dă posibilitatea părții care manifestă un interes să solicite dispunerea trimiterii cauzei spre judecare primei instanțe, beneficiind în acest mod de un dublu grad de jurisdicție. Textul legal criticat reprezintă o garanție a aplicării art. 21 din Constituție, astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, și prin prisma art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin care se asigură celeritatea judecării cauzei, evitându-se tergiversarea judecății prin reluarea ciclului procesual din motive imputabile primei instanțe".

În speță, prin cererea de apel formulată împotriva hotărârii primei instanțe și a încheierilor din 28.03.2019 și, respectiv, 24.09.2020, pronunțate de aceeași instanță, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum aceasta a fost precizată la 28.02.2019. Prin întâmpinarea depusă în etapa devolutivă, pârâta, apreciind ca fiind legală și temeinică hotărârea atacată, a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia recurată, instanța de prim-control judiciar a respins cererea de apel îndreptată împotriva încheierilor sus-indicate, a admis apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe, a anulat sentința apelată și, rejudecând cauza, a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă prin cererea din 21.12.2018.

În acest context factual, cum, prin cererile lor, părțile nu și-au manifestat voința în sensul cerut de norma legală evocată, Înalta Curte constată că reținerea cauzei pentru evocarea fondului, după admiterea apelului de către instanța de prim-control judiciar s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale criticate, în cauză nefiind incident cazul de excepție de la art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., ci teza I a textului legal citat.

Un alt set de critici deduce verificării în recurs respectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din perspectiva nesoluționării de către instanța de apel a capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare în litigiu, formulat de reclamantă, recurentă în această etapă procesuală, prin precizările depuse la 21.12.2018.

Criticile sunt nefondate.

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este dedusă din dreptul la un proces echitabil - prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale -, și se impune ca o garanție de legalitate a raționamentului instanței, fiind, deopotrivă, premisa exercitării controlului judiciar. Motivarea hotărârii judecătorești trebuie să reflecte împrejurarea că instanța a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost deduse judecății, în condițiile și termenii legii, astfel cum Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a statuat, de exemplu, în cauzele Jokela împotriva Finlandei, Nedzela împotriva Franței, Boldea împotriva României sau Van den Hurk împotriva Olandei.

Transpunând aceste exigențe în examenul de legalitate de față, Înalta Curte constată că aceste rigori sunt respectate. Astfel, sintetizând elementele esențiale ale cauzei, reține că, prin cererea inițială, formulată de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018, aceasta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând prețul utilajelor achiziționate de la aceasta din urmă și costul lucrărilor agricole suportate cu alți prestatori. Aceeași cerere a fost înregistrată și sub nr. x/2018, care la 14.11.2018 a fost precizată în sensul că utilajele vândute au prezentat o serie de vicii. Ulterior, acțiunea a fost modificată, la 21.12.2018, în sensul că s-a solicitat și rezoluțiunea contractului care a stat la baza vânzării utilajelor în litigiu, cu repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia. La termenul din 31.01.2019, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepția litispendenței și s-a trimis acest dosar la dosarul nr. x/2018; la 28.02.2019, reclamanta a depus o nouă cerere precizatoare prin care a solicitat, în principal, anularea contractului de vânzare nr. x/23.09.2016 pentru eroare, iar în subsidiar, rezoluțiunea acestuia. Prima instanță, apreciind că cea din urmă cerere nu a fost formulată cu respectarea dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., a respins-o ca tardivă. Curtea de apel a confirmat această soluție; validând statuările primei instanțe, a stabilit că cererea reclamantei din 28.02.2019 a reprezentat o modificare a acțiunii care, întrucât a intervenit ulterior primului termen de judecată, în mod legal a fost respinsă ca tardivă.

Raționamentul instanței de apel este suficient pentru a justifica neexaminarea cererii reclamantei de anulare a actului juridic contestat pentru eroare, dat fiind că o asemenea măsură este consecința exercitării dreptului procesual în afara termenului legal instituit de art. 204 C. proc. civ., sancționată de norma legală cu decăderea.

Criticile recurentei ignoră considerentele instanței de apel expuse în justificarea dispoziției de respingere a căii de atac devolutive sub acest aspect, precum și consecințele juridice ce decurg din aceasta, respectiv înlăturarea cererii din cadrul procesual al cauzei.

Problema omisiunii pronunțării asupra unui capăt de cerere nu s-ar putea pune în discuție decât în măsura în care instanța ar fi fost învestită în mod legal cu o asemenea pretenție. Or, în contextul în care modificarea acțiunii s-a realizat după împlinirea termenului legal prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., chestiune ce a atras incidența sancțiunii decăderii în condițiile art. 185 C. proc. civ., iar tardivitatea acestui demers s-a constatat în mod definitiv, instanța de apel în mod corect s-a pronunțat în limitele legalei sale învestiri, respectiv în limitele cadrului procesual, fixat sub aspect obiectiv chiar de reclamantă la 21.12.2018.

Față de considerentele arătate, instanța supremă conchide în sensul că decizia recurată respectă exigențele reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât examinează pretențiile deduse judecății în limitele și condițiile legii, astfel cum acestea au fost stabilite prin cererea din 21.12.2018, alte chestiuni neputând fi analizate, nefăcând obiectul învestirii legale a instanței.

Așadar, criticile aduse deciziei din perspectiva motivelor de casare circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., urmează a fi înlăturate.

Totodată, subsecvent acestor considerente, criticile recurentei privind aplicarea greșită a normelor de drept material, referitoare la nulitatea contractului, urmează a fi și ele înlăturate, fără a fi cercetate pe fond, având în vedere, pe de o parte, confirmarea legalității deciziei recurate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, faptul că aspectele subsumate nu au făcut obiectul analizei instanței de apel, context în care examinarea s-ar realiza omisso medio, ceea ce nu poate fi primit.

Relevante apar, din această perspectivă, dispozițiile legale referitoare la instituția complexării hotărârii, față de prevederile art. 444 - 445 C. proc. civ.

Un ultim motiv de recurs, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pune în discuție dispozițiile art. 1.231, art. 1.551 și ale art. 1.176 C. civ., prin prisma neîndeplinirii de către intimată a obligației contractuale de a livra bunurile în discuție fără vicii.

Verificând considerentele deciziei instanței de apel sub aspectul celor sesizate, Înalta Curte constată că, în urma valorificării concluziilor raportului de expertiză judiciară realizat în fața primei instanțe, instanța de apel a reținut în mod decizoriu împrejurarea că în persoana pârâtei nu se poate reține neexecutarea obligației imputate prin cererea de chemare în judecată, iar, adițional, faptul că defecțiunea cu caracter minor a electrovalvei nu are caracter important pentru a se putea dispune rezoluțiunea.

În acest context, susținerile recurentei privind caracterul însemnat al obligației neexecutate sunt lipsite de efect în planul soluției date în apel asupra cererii de rezoluțiune a contractului, de vreme ce fundamentul deciziei pronunțate sub acest aspect l-a reprezentat, în mod decizoriu, o situație de fapt care circumscrie lipsa unei neexecutări din partea intimatei în ceea ce privește obligația contractuală dedusă judecății.

Deși, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea greșită a legii presupune că, în prezența unui text legal susceptibil de înțelesuri contrare, instanța dă, prin hotărârea atacată, o semnificație neconformă sensului real al normei, niciunul dintre argumentele expuse de autoarea căii de atac nu valorifică un atare viciu.

De altfel, evaluarea caracterului însemnat sau neînsemnat al obligației în cauză reprezintă o chestiune de apreciere a situației de fapt și a probatoriului administrat în fazele devolutive, care scapă cenzurii instanței de control judiciar în recurs, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Mai mult, Înalta Curte constată că susținerile recurentei care vizează prevederile art. 1.231 și ale art. 1.176 C. civ. sunt invocate în această etapă procesuală omisso medio, nefiind supuse dezbaterii în apel; or, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite ca instanța de recurs să analizeze critici care nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe.

Astfel, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Această regulă exhibă în recurs principiul legalității căilor de atac, înscris în art. 457 alin. (1) C. proc. civ. și ordinea exercitării acestora, statuată de art. 459 alin. (1) din același cod, care nu îngăduie ca o cale de atac extraordinară să poată fi exercitată ori motivată omisso medio; interdicția instituită de textul citat sancționează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o și, în egală măsură, se constituie într-o dispoziție de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând, în cuprinsul hotărârii anterioare, aspectele care au rămas necriticate, conferindu-le astfel putere de lucru judecat.

În acest context, și criticile formulate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vor fi înlăturate.

Așa fiind, constatând că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei, ca parte căzută în pretenții în prezenta fază procesuală și, apreciind că, raportat la obiectul și complexitatea cauzei, precum și la activitatea desfășurată de reprezentantul convențional al intimatei-pârâte, cuantumul onorariului de avocat solicitat de către această parte cu titlu de cheltuieli de judecată avansate în recurs, este justificat și proporțional, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor art. 451 alin. (1), art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimată a sumei de 17.664 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor depuse în dovedire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 555/A/21.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 17.664 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2023.