ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2290/2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile Codului de procedură civilă, ale Codului civil, Codului muncii și ale Legii nr. 31/1990.

Prin sentința civilă 7286/2020 din 22.10.2020, Judecătoria Sectorului 1 a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 375 din 16.03.2022, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 1.

Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, sesizată fiind cu soluționarea conflictului negativ de competență, prin decizia civilă nr. 39F din 15.03.2023 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția civilă cu profesioniști, reținând că litigiul este guvernat de dispozițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă în data de 4.05.2023, sub nr. x/299/2020*.

Prin sentința civilă nr. 2753 din 21 noiembrie 2023, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate „C.F.R.” S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova, în contradictoriu cu intimații B, C și D, și a obligat reclamanta la plata către pârâtul B a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei.

După expunerea istoricului litigiului, recurenta-reclamantă a susținut că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, cum greșit a reținut instanța de apel. În acest sens a arătat că cererea de chemare în judecată împotriva pârâților a fost formulată la 27 februarie 2020, dată la care pârâții nu mai dețineau calitatea de director, motiv pentru care, prevederile anterior menționate se aplică doar directorilor în funcție, așa cum reiese din voința legiuitorului reținută la textul art. 155 alin. (5) din Legea societăților.

Titulara memoriului de recurs a învederat că răspunderea directorilor generali antrenată pentru modalitatea de implementare a hotărârilor Adunării Generale a Acționarilor este o răspundere integrală, întemeiată pe contractul de mandat, iar potrivit art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, directorii sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor.

A mai susținut recurenta-reclamantă că directorii aveau obligația respectării atât a prevederilor legale, cât și cele ale Actului constitutiv, ale hotărârilor acționarilor și nu în ultimul rând, măsura 11.5 din Decizia nr. 2/20.01.2015 emisă de Curtea de Conturi a României.

Potrivit recurentei, în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, fiind dovedită încălcarea atribuțiilor ce le reveneau pârâților, motiv pentru care, conform principiului reparării integrale a prejudiciului, directorii generali se fac răspunzători pentru inacțiunea demersurilor lor.

Prin memoriul de recurs recurenta a făcut trimitere și la dispozițiile art. 72 din Legea societăților, precizând că administratorii răspund față de societate pentru nerespectarea obligațiilor ce le revin în baza mandatului încredințat, aceștia trebuind să asigure o bună gestiune, care să contribuie la realizarea obiectivului societății.

Prin notele scrise, intimatul-pârât C a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată, precizând, totodată, că recurenta-reclamantă a reiterat susținerile din cererea de apel cu privire la neincidența în cauză a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, fără a aduce un argument suplimentar care să dovedească nelegalitatea deciziei recurate.

Prin rezoluția din 22 octombrie 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 10 decembrie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepția nulității recursului, excepție care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală exigențelor legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, prin raportarea motivului de casare indicat la hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității era reglementată și devenea incidentă atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are și obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Pornind de la aceste repere teoretice, cu privire la recursul reclamantei Compania Națională de Căi Ferate „C.F.R.” S.A., prin Sucursala Regională C.F. Craiova, instanța supremă reține că titulara căii de atac a indicat în mod formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., care vizează exigențele motivării hotărârii și încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin decizia recurată.

Cu titlu preliminar, se observă că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ. a fost invocat în mod formal de către recurentă, deoarece din cuprinsul memoriului de recurs nu se pot desprinde critici de nelegalitate ce ar putea fi analizate prin prisma ipotezelor de casare reglementate de acest text legal, recurenta-reclamantă limitându-se la argumente ce țin de modalitatea de aplicare a normelor de drept material privind atragerea răspunderii foștilor directori ai societății reclamante pentru prejudiciul material produs în executarea contractului de mandat, critici care nu pot fi circumscrise, însă, nici motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată fiind anulată, soluție menținută în apel.

Aspectele invocate de autoarea memoriului de recurs relativ la motivul de casare anterior evocat, nu vizează ipotezele legale prevăzute de acest text normativ, de strictă interpretare, care să privească obiectul căii de atac, respectiv decizia instanței de apel.

Astfel, în legătură cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale a susținut recurenta-reclamantă că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, întrucât pârâții nu mai aveau calitatea de directori la data formulării acțiunii, iar intenția legiuitorului a fost ca această prevedere să fie aplicabilă doar directorilor în funcție, așa cum reiese din textul art. 155 alin. (5) din același act normativ.

Potrivit recurentei, în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, fiind dovedită încălcarea atribuțiilor ce le reveneau pârâților, motiv pentru care, conform principiului reparării integrale a prejudiciului, directorii generali sunt răspunzători pentru inacțiunea demersurilor lor.

Înalta Curte observă că susținerile titularei memoriului de recurs subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu constituie critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile identice ale aceleiași părți făcute în fața instanței de apel.

Trimiterile recurentei-reclamante în cuprinsul cererii de recurs la textele de lege ale art. 152 alin. (1) și art. 155 alin. (1), (5) din Legea nr. 31/1990 cu privire la răspunderea directorilor societății, fără a se arăta în concret de ce este greșit raționamentul curții de apel, care a menținut sentința de anulare a cererii de chemare în judecată, nu relevă încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de control judiciar devolutiv a unor reguli de drept sau a dispozițiilor legale aplicabile.

Reluarea ca atare a criticilor din apel nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., prin prezentarea criticilor de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, respectiv prin prezentarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel.

Motivele formulate de recurenta-reclamantă nu vizează argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției de respingere a apelului, întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată de o persoană care nu a făcut dovada calității de reprezentant.

Motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu doar reiterarea susținerilor de la judecata din fața instanței de apel.

Examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurentă.

Așadar, sunt întemeiate apărările de procedură formulate de intimatul-pârât B, privind reiterarea susținerilor din cererea de apel.

În consecință, având în vedere că motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și cum în cauză nu pot fi reținute nici motive de ordine publică pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod va constata nulitatea căii extraordinare de atac.

Referitor la cererea intimatului-pârât C privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar potrivit art. 453 din același cod, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Instanța supremă constată că intimatul-pârât a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.451 lei, constând în onorariul avocațial, respectiv factura seria CA nr. 218 din 30 septembrie 2024 și extrasul tranzacției bancare de plată din 1 octombrie 2024, aflate la filele (...) din dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatului-pârât, în sensul obligării recurentei-reclamante Compania Națională de Căi Ferate „C.F.R.” S.A., prin Sucursala Regională C.F. Craiova la plata sumei de 3.451 lei, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Anulează recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate „C.F.R.” S.A., prin Sucursala Regională C.F. Craiova împotriva deciziei civile nr. 694A din 22 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate „C.F.R.” S.A., prin Sucursala Regională C.F. Craiova la plata către intimatul-pârât D a sumei de 3.451 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2024.