ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1285/2022

Ședința publică din data de 24 mai 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat plata dobânzilor legale la sumele solicitate.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 970 și art. 1073-1083 C. civ. de la 1864 și art. 1 -3 din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința arbitrala nr. 14 din 25 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea reclamantei ca fiind prescrisă și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 3.000 RON către pârâtă, cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității formulării acțiunii în anulare urmare a neîncadrării în motivele limitativ prevăzute de dispozițiile art. 608 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii în anulare, ca neîntemeiată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, care prin încheierea din 7 mai 2020 a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a înaintat dosarul registraturii generale în vederea repartizării pe rolul unui complet din cadrul Secțiilor a V-a sau a VI-a Civilă.

Cauza a fost repartizată la 27 mai 2020 secției a VI-a Civilă a Curții de Apel București, fiind înregistrată sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 281 din 22.12.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins acțiunea în anulare formulată de reclamantă.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că prin sentința pronunțată curtea de apel a confirmat raționamentul tribunalului arbitral, încălcând principiul fundamental al disponibilității, dreptul la un proces echitabil, principiul aflării adevărului și rolul activ al judecătorului, reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii atacate.

În opinia recurentei instanța a reținut în mod greșit că termenul prescripției este același și curge în același mod, indiferent de pretențiile și temeiurile juridice diferite, invocate prin cele două capete de cerere ale acțiunii arbitrale, cu ignorarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că, în mod greșit, curtea de apel a respins criticile privind aplicarea regulilor privind regimul prescripției exctinctive.

Potrivit recurentei, curtea de apel în mod greșit a validat raționamentul tribunalului arbitral când a reținut că termenul de prescripție privind dreptul de a cere plata costurilor de finanțare este unic, indiferent dacă temeiul exercitării dreptului este contractual sau derivă din Decizia CAD nr. 2. În acest sens, curtea de apel a reținut în mod greșit că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care a devenit exigibilă obligația de plată a costurilor de finanțare, care fac obiectul deciziei CAD, respectiv de la data facturării de către antreprenor, fără a fi necesară o altă formalitate, potrivit prevederilor art. 14.8 din contract.

Astfel, precizează recurenta că prin capătul principal de cerere a solicitat obligarea pârâtului la punerea imediată în aplicare a Deciziei CAD nr. 2 din 27.02.2017 și la plata sumelor în cuantum de 422.792,61 Euro și de 1.430.911,21 RON, dispuse prin această decizie, în temeiul Sub-Clauzei 20.4 din Contract.

În ceea privește capătul principal de cerere, dreptul la acțiune s-a născut la data pronunțării deciziei CAD nr. 2, respectiv la data de 27.02.2017, în temeiul art. 2523 și art. 2524 alin. (1) C. civ., iar termenul general de prescripție de 3 ani s-a împlinit la 27.02.2020, potrivit celor susținute de recurentă.

Prin urmare, recurenta menționează că acțiunea arbitrală a fost introdusă la 9 noiembrie 2018, înaintea împlinirii termenului de prescripție, iar curtea de apel, validând raționamentul tribunalului arbitral, a încălcat principiul fundamental al disponibilității prevăzut la art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

În ceea ce privește capătul subsidiar de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor pe care le datorează cu titlu de costuri de finanțare, pentru plata cu întârziere a facturilor aferente CIP nr. 12-18 rev. 2, în baza Sub-Clauzei nr. 14.8 din Contract, respectiv cele cu titlu de dobândă legală penalizatoare pentru plata cu întârziere a TVA din facturile menționate, în temeiul art. 1073-1088 C. civ. și al art. 1-3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta precizează că s-au încălcat normele legale referitoare la prescripția extinctivă, atât cu privire la momentul începerii curgerii acestui termen, cât si în analiza cauzelor de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.

În susținerea motivului de casare recurenta arată că, întrucât pentru facturile reprezentând costuri de finanțare nu este reglementat un termen de plată, devin aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013, care prevăd termenul legal de plată ca fiind de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturii. Prin urmare, susține recurenta că în mod eronat curtea de apel nu a aplicat dispozițiile Legii nr. 72/2013, dispoziții imperative potrivit cărora scadența facturilor, reprezentând costurile de finanțare emise în data de 08.06.2015, era la data de 08.07.2015.

Potrivit recurentei, cursul termenului de prescripție este întrerupt până la îndeplinirea procedurii în fața Comisiei de Adjudecare a Disputelor și a soluționării amiabile prealabile, obligatorii potrivit sub-clauzelor 20.4-20.6 din contract. Astfel, precizează recurenta că decizia CAD a fost emisă la 27.02.2017, pârâta a emis înștiințarea de nemultumire la 13.03.2017, iar termenul de soluționare amiabilă de 56 de zile s-a împlinit 08.05.2017, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii. În consecință, susține recurenta că, și din această perspectivă, acțiunea a fost introdusă în termenul general de prescripție.

Consideră recurenta că instanța de judecată a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 2524 alin. (3) C. civ., considerând că parcurgerea în prealabil a procedurii CAD nu afectează cursul prescripției extinctive.

Recurenta susține că, în mod greșit, curtea de apel nu a considerat cursul prescripției întrerupt prin introducerea, la 21 decembrie 2015, a unei cereri de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere și a TVA-ului aferent, conform art. 2537, art. 2539 alin. (1) și art. 2541 C. civ.. În acest sens, susține că, în mod greșit, curtea de apel a aplicat dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ., considerând cursul termenului de prescripție împlinit, întrucât cererea de arbitraj nu a fost introdusă în termenul de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în dosar.

Contrar celor reținute de curtea de apel, recurenta susține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2539 alin. (1) C. civ., considerând întrerupt termenul de prescripție la data introducerii acțiunii în dosarul menționat.

Recurenta subliniază că, în mod eronat, curtea de apel a reținut că termenul de 6 luni este de decădere și nu poate fi întrerupt sau suspendat prin procedura în fața Comisiei de Adjudecare a Disputelor, care condiționează sesizarea tribunalului arbitral. Singura posibilitate de întrerupere a termenului de prescripție este introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrare, în temeiul art. 2548 alin. (3) C. civ., potrivit considerentelor hotarârii atacate.

Potrivit recurentei, curtea de apel nu a avut în vedere însă că, raportat la specificitatea contractelor FIDIC și la natura juridică a cererii înregistrate la Comisia de Adjudecare a Disputelor, această procedură întrunește caracteristicile unei veritabile proceduri jurisdicționale, având în vedere că este o procedură contencioasă, care se judecă cu respectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, de către un organism independent și imparțial, atrăgând astfel întreruperea cursului prescripției, în temeiul art. 2537 pct. 2 C. civ.

Recurenta susține încălcarea și aplicarea greșită de către curtea de apel a dispozițiilor art. 2532 pct. 7 C. civ., atunci când a reținut că acțiunea ar fi prescrisă, raportat la faptul că această cauză de suspendare a cursului prescripției a durat doar până la data emiterii deciziei CAD, neluând în considerare termenul contractual prevăzut pentru derularea întregii proceduri pre-arbitrale, constând în pronunțarea deciziei CAD, transmiterea înștiințării de nemulțumire și termenul pentru soluționarea amiabilă.

O altă critică a recurentei vizează aplicarea dispozițiilor art. 2537 pct. 1 C. civ., curtea de apel reținând, în mod greșit, faptul că recunoașterea sumelor de către reprezentantul pârâtei nu echivalează cu recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, pentru a avea efect întrerupător de prescripție.

Recurenta consideră că dreptul la acțiune pentru recuperarea sumelor, costuri de finanțare și dobânzi de întârziere, aprobate de inginer prin Certificatul Final de Plată, s-a născut în momentul în care acest drept a fost încălcat, contestat de către pârâtă, respectiv la data refuzului explicit de plată din 14.12.2017 și 17.01.2018, nefiind împlinit astfel termenul general de prescripție.

Mai arată recurenta că, în mod greșit, curtea de apel nu a analizat critica privind cursul prescripției dreptului material la acțiune, întrucât normele care reglementează prescripția au caracter supletiv și, astfel, nu se subscriu motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la 13 octombrie 2021, intimata-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A. a invocat excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că nu sunt aduse critici de nelegalitate a sentinței recurate, ci sunt reiterate motivele din acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului.

La 21 decembrie 2021 recurenta-reclamantă Asocierea A. S.R.L. - B. S.R.L. prin A. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a apărărilor de fond invocate de intimată și, în consecință, admiterea recursului formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 29 martie 2022 a fost respinsă excepția nulității recursului, s-a admis în principiu recursul și s-a stabilit termen de judecată la data de 24.05.2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. instituie condiția existenței unei neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea, potrivit art. 174 din C. proc. civ.. Nulitatea reprezintă principala sancțiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, recurenta invocă încălcarea de către prima instanță a principiilor disponibilității, dreptului la un proces echitabil, aflării adevărului și rolului activ al arbitrului și al instanței.

În acest sens, în aprecierea recurentei, a fost încălcat principiul disponibilității procesului civil prevăzut la art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât atât prima instanță, cât și tribunalul arbitral nu au avut în vedere, la analiza prescripției dreptului material la acțiune, temeiurile juridice, distincte, ale celor două capete de cerere.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților" iar conform art. 22 alin. (6) din același cod "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Potrivit principiului disponibilității, părțile pot determina nu numai existența litigiului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual privind părțile, obiectul și cauza.

În același timp, judecătorul este obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afara situațiilor în care legea dispune altfel.

Verificând sentința recurată, se constată că instanța a confirmat soluția tribunalului arbitral care a analizat prescripția din perspectiva celor două capete de cerere și a constatat că termenul de prescripție privind dreptul de a cere plata costurilor de finanțare este unic, indiferent dacă temeiul exercitării este contractul sau Decizia CAD nr. 2 și că începe să curgă de la data la care a devenit exigibilă obligația de plată a costurilor de finanțare potrivit art. 14.8 din contract.

Recurenta reiterează în memoriul de recurs toate criticile care au fundamentat acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, observându-se că nu s-a întemeiat și pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f) din C. proc. civ.

Procedând în această manieră, recurenta ignoră că toate aceste susțineri au primit un răspuns specific din partea primei instanțe sesizate și că, prin urmare, motivele de recurs ar fi trebuit raportate la considerentele hotărârii atacate.

Contrar afirmațiilor recurentei, prima instanță a reținut în mod corect că nu a fost încălcată disponibilitatea procesuală de către tribunalul arbitral, care a verificat susținerile și apărările părților relative la prescrierea dreptului material la acțiune în privința pretențiilor deduse judecății, nefiind depășite limitele și obiectul procesului și nici nesocotite, în această modalitate, celelalte principii ale procesului civil.

La rândul său, instanța sesizată cu acțiunea în anulare și-a stabilit în mod corect limitele învestirii, în conformitate cu specificul acțiunii în anulare și conținutul motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. pe care s-a fundamentat, confirmând legalitatea soluției pronunțate de instanța arbitrală, prin inexistența încălcării normelor privind prescripția extinctivă.

Prima instanță a concluzionat că motivele invocate prin acțiunea în anulare nu se integrau dispozițiilor de strictă interpretare ale art. 608 lit. h) din C. proc. civ., recurenta având în vedere, de fapt, modul în care instanța arbitrală a analizat materialul probator administrat în cauză și l-a valorificat în cadrul procedurii arbitrale, din punctul de vedere al determinării, în concret, a datei nașterii dreptului la acțiune.

S-a reținut, în acest sens, că modul în care instanța arbitrală a analizat raporturile convenționale ale părților care reglementau data exigibilității obligației de plată a costurilor de finanțare și data emiterii facturilor, stabilind conținutul convenției părților în litigiu, cu consecința înlăturării dispozițiilor legale supletive din Legea nr. 72/2013, nu se puteau reevalua pe calea acțiunii în anulare.

Or, pentru a putea fi apreciate ca pertinente criticile de nelegalitate, recurenta ar fi trebuit să demonstreze că, într-adevăr, criticile sale pot fi subscrise motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

În același sens, în legătură cu invocarea principiului aflării adevărului și rolului activ, Înalta Curte reține că acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele statuate de lege și care sunt reglementate exclusiv și exhaustiv prin art. 608 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi extinse, prin analogie la alte situații, după cum nu pot repune în discuție aspecte de temeinicie, așa cum pretinde recurenta prin memoriul de recurs.

În consecință, nefiind cazul unor încălcări ale principiilor procesului civil, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod este nefondat.

Criticile recurentei privind aplicarea normelor prescripției exctinctive, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de asemenea, nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, curtea de apel în mod greșit a aplicat dispozițiile privind cursul termenului de prescripție al dreptului material la acțiune pentru cele două capete de cerere ale acțiunii introductive.

Astfel, în analiza prescripției dreptului material la acțiune al primului capăt de cerere recurenta susține că dreptul la acțiune s-a născut la data pronunțării deciziei CAD nr. 2, respectiv la data de 27.02.2017, în temeiul art. 2523 și art. 2524 alin. (1) C. civ., iar termenul general de prescripție de 3 ani s-ar fi împlinit la 27.02.2020, după introducerea acțiunii la tribunalul arbitral.

Și în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, recurenta apreciază că s-au încălcat normele legale referitoare la prescripția extinctivă, atât cu privire la momentul începerii curgerii acestui termen, cât si în analiza cauzelor de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, acțiunea în anulare fiind în mod greșit respinsă, tribunalul arbitral nesocotind dispozițiile art. 1073, art. 1088 C. civ., O.G. nr. 13/2011, art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013, art. 2549 alin. (1) și art. 2537 C. civ.

Înalta Curte constată că prin criticile recurentei privind aplicarea normelor referitoare la cursul prescripției dreptului material la acțiune se contestă, în realitate modalitatea în care tribunalul arbitral a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune, deși acțiunea în anulare nu poate fi considerată o cale de atac devolutivă sau o procedură alternativă de rejudecare în fond a cauzei, atunci când părțile sunt nemulțumite de hotărârea pronunțată în arbitraj.

Recurenta susține că în mod greșit curtea de apel a reținut că normele care reglementează prescripția au caracter supletiv și nu se încadrează în motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Potrivit motivului prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată atunci când încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte reține că aspectele invocate de recurentă nu țin de ordinea publică de drept material, care se impun a fi cercetate pe calea acțiunii în anulare prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. h), iar) prin cererea de recurs, astfel cum este concepută de titulara acesteia, nu s-a formulat nici un argument de natură să contrazică concluzia primei instanțe.

Prima instanță, fiind învestită cu acțiunea în anulate fundamentată pe ipotezele indicate anterior, era obligată să verifice măsura în care dispozițiile legale pretins încălcate de către instanța arbitrală au caracter imperativ.

Verificarea amănunțită prin decizia criticată, a analizei instanței arbitrale asupra argumentelor părților în legătură cu momentele nașterii dreptului la acțiune, al începerii cursului prescripției și al împlinirii termenului, la fel asupra cazurilor de întrerupere și suspendare a cursului prescripției a avut ca rațiune criticile recurentei în legătură cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului desfășurat la tribunalul arbitral, care garantează caracterul echitabil al acestei proceduri.

Înalta Curte formulează observația că recurenta, deși se întemeiază pe dispozițiile care reglementează prescripția din Legea nr. 287/2009, jurisprudența la care face trimitere prin memoriul de recurs se referă la modul de interpretare și aplicare a prescripției potrivit vechii reglementări.

Or, elementul esențial de noutate față de reglementarea anterioară derivă tocmai din schimbarea paradigmei legiuitorului asupra acestei instituții juridice căreia, în prezent, i se neagă natura imperativă și este reglementată prin norme de ordine privată.

Semnificația faptului că prescripția extinctivă este reglementată prin lege constă în aceea că ori de câte ori părțile interesate nu au stabilit pe cale convențională reguli aplicabile regimului juridic al prescripției, urmează a se aplica regimul instituit de lege. De aceea, normele care reglementează prescripția nu au caracter imperativ, așa cum în mod eronat consideră recurenta, ci dimpotrivă, supletiv.

Într-o viziune diametral opusă față de reglementarea anterioară a prescripției prin norme imperative, legiuitorul actual a reglementat prescripția ca instituție de ordine privată și care nu mai operează de plin drept.

În considerarea sancțiunii nulității absolute pe care art. 2515 alin. (6) C. civ. o instituie în ipoteza inserării unor clauze contrare, în materia prescripției au caracter imperativ doar dispozițiile prin care se reglementează caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acțiunii, cele privind durata minimă ori maximă a termenelor, urmând distincțiile de la art. 2515 alin. (4) C. civ., ca și cele care vizează durata termenelor, momentul de la care începe să curgă, cauzele de suspendare și întrerupere a cursului prescripției, dar doar în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să dispună și al acțiunilor derivate din contracte de adeziune, de asigurare și cele supuse legislației privind protecția consumatorului, dispoziții de excepție de care, de altfel, nu s-a prevalat recurenta.

Ca atare, pretinsa încălcare a regulilor privind prescripția extinctivă în procedura arbitrajului nu putea fi cenzurată în controlul judecătoresc limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., criticile recurentei fiind înlăturate.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, urmează a fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta Asocierea A. S.R.L. - B. S.R.L., prin A. împotriva sentinței civile nr. 281 din 22 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Asocierea A. S.R.L. - B. S.R.L., prin A. împotriva sentinței civile nr. 281 din 22 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 mai 2022.