ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 527/2023

Ședința publică din data de 8 martie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., " prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, secția Civilă la 23.10.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. și intervenientul-forțat C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 92.662 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune materiale și morale, penalități de întârziere de 0,2%/zi, calculate de la data de 27.08.2018 până la data plății efective, precum și cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3599/21.03.2019, Judecătoria Sectorului 4 București, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea din 10.12.2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 2446/07.12.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății și 2846,91 RON, reprezentând daune materiale, precum și a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii până la plata efectivă a debitului; a constatat că reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar pentru plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 10.012,54 RON și a obligat pârâta la plata acestei sume, cu titlu de taxă judiciară de timbru, conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Apelurile declarate de ambele părți împotriva acestei sentințe au fost admise prin decizia civilă nr. 913A/24.05.2021 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 60.000 RON, cu titlu de daune morale și la penalități de 0,2% pe zi de întârziere aferente despăgubirilor necontestate în cuantum de 20.602 RON, calculate de la 30.10.2018 până la data plății efective și de 2.000 RON, calculate de la 07.11.2018 până la data plății efective; a obligat pârâta la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere aferente despăgubirilor suplimentare acordate în prezentul litigiu în sumă de 40.244,91 RON, calculate începând cu împlinirea unui termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la achitarea debitului și la plata sumei de 2.509,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente pretențiilor admise; a menținut celelalte dispoziții referitoare la obligația de plată a prejudiciului material. Totodată, a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.177,5 RON și apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 858,76 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de părți în apel; a compensat aceste sume, urmând ca apelanta-reclamantă să achite apelantei-pârâte diferența de 1.318,74 RON.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta S.C. B. S.A.

În susținerea recursului său, care, în drept se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, sub un prim aspect, faptul că instanța de apel a aplicat art. 21 alin. (4) și art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, respectiv art. 2.208 alin. (1) C. civ. doar despăgubirilor necontestate, în valoare de 20.602 RON, deși trebuia să le aplice tuturor sumelor nelitigioase oferite de asigurător.

În continuare, după ce a redat cuprinsul normelor legale enunțate anterior, a arătat că instanța de apel a stabilit două categorii distincte ale penalităților de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, și anume: penalități pentru sumele nelitigioase oferite de asigurător, dar neachitate, caz în care acestea încep să curgă de la data acceptării ofertei de către persoana prejudiciată și penalități aplicate sumelor litigioase stabilite de către instanța de judecată, care încep să curgă din a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, deși în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel a stabilit în mod corect dispozițiile legale aplicabile și faptul că sumele nelitigioase oferite de asigurător pe cale amiabilă comportă un regim diferit de cele acordate ulterior de către instanța de judecată, primele devenind scadente și exigibile de la momentul acceptării lor de către persoana prejudiciată, ulterior a aplicat aceste norme legale doar în cazul primelor două oferte ale asigurătorului, omițând aplicarea lor și în cazul celei de-a treia oferte a asigurătorului, din data de 29.10.2020.

În continuare, recurenta-reclamantă a arătat că, în raport cu art. 20 și urm. din Legea nr. 132/2017, a transmis asigurătorului cererea de despăgubire la 18.07.2018, iar acesta trebuia să constituie un dosar de daună, să prezinte oferta de despăgubire și să o achite în termen de 10 zile de la momentul acceptării, ori să notifice părții prejudiciate în scris motivele pentru care nu a aprobat în totalitate sau parțial pretențiile de despăgubire, potrivit art. 21 din Legea nr. 132/2017. Or, pârâta nu a întreprins niciuna dintre aceste acțiuni stabilite de lege în sarcina sa.

A mai arătat că ulterior, la 19.10.2018, intimata-pârâtă i-a transmis prin email o ofertă de despăgubire în cuantum de 18.000 de RON, reprezentând daune morale și de 2.602 RON, cu titlu de daune materiale; această ofertă a fost formulată tardiv, iar pârâta condiționa în mod nelegal achitarea sumelor ofertate de încheierea unei tranzacții prin care reclamanta renunța la orice alte pretenții.

Totodată, la aceeași dată, asiguratorul i-a transmis prin email faptul că evaluarea despăgubirii oferite a fost făcută în baza Ghidului Fondului de Protecție a Victimelor Străzii din România, înscris declarat ca nelegal în nenumărate hotărâri și a Normei A.S.F. nr. 23/2014, care nu mai era în vigoare la data producerii accidentului, în condițiile în care erau aplicabile Norma A.S.F. nr. 20/2017 și Legea nr. 132/2017.

La 30.10.2018, recurenta-reclamantă a transmis pârâtei o adresă prin care a solicitat să-i achite sumele oferite drept despăgubire parțială, potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 și art. 2.208 C. civ. și i-a învederat că nu a respectat art. 21 din Legea nr. 132/2017, astfel că devin aplicabile prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, referitoare la penalitățile de 0,2%/zi de întârziere.

La 01.11.2018, intimata-pârâtă a transmis o nouă ofertă de despăgubire, identică cu prima, în cadrul căreia a majorat cuantumul daunelor morale cu suma de 2.000 de RON; această ofertă a fost formulată, de asemenea, tardiv și fără a se arăta modul de calcul și sursa de referință, iar ulterior, pârâta nu a achitat suma oferită.

Recurenta-reclamantă a mai menționat că asigurătorul a formulat în fața instanței o a treia ofertă de despăgubire, în cuantum de 38.000 de RON, cu titlu de daune morale și de 2.602 RON, reprezentând daune materiale; în cadrul acestei oferte, pârâta a recunoscut expres că trebuie să achite sumele ce nu fac obiectul litigiului, anterior soluționării dosarului.

Potrivit recurentei-reclamante, pârâta nu a achitat nicio sumă din cele avansate și necontestate, astfel că instanța de apel era obligată, în raport cu art. 21 alin. (4), art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 și art. 2.208 alin. (1) C. civ., să acorde penalități de întârziere pentru toate aceste sume, nu doar pentru cele din cuprinsul primelor două oferte, fiind ignorată în mod greșit ultima ofertă din 29.10.2020, în valoarea de 38.000 RON.

Astfel, recursul său vizează nerespectarea normelor de drept material privind obligarea pârâtei la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra tuturor despăgubirilor necontestate, inclusiv a celei din 29.10.2020, în cuantum de 38.000 RON.

Sub un al doilea aspect, a susținut că, prin aplicarea parțială a normelor de drept material, ce a condus la un raționament contradictoriu, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată, context în care se aduce atingere dispozițiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca și caracterului obligatoriu al deciziei nr. 86/20.11.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a fost ignorată în mod voit.

Motivându-și la rândul său recursul și invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, în raport cu art. 21 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132/2017, instanța de apel a obligat-o la plata penalităților de 0,2%/zi de întârziere asupra despăgubirilor necontestate în suma de 20.602 RON, cu titlu de daune morale, începând cu 30.10.2018 și de 2.000 RON, reprezentând daune materiale, începând cu 07.11.2018.

A susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 21 și art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 și ale art. 1.196 C. civ., apreciind că penalitățile de 0.2% pe zi de întârziere în cazul despăgubirilor necontestate se calculează începând cu a 11-a zi de la data acceptării ofertei de despăgubire.

Sub acest aspect, a arătat că obligația de plată a despăgubirii necontestate devine scadentă la data la care asiguratorului i-a fost comunicată o hotărâre judecătorească definitivă, în raport cu art. 21 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 132/2017, nicidecum de la data împlinirii termenului de 10 zile, calculat de la data acceptării ofertei de despăgubire, în condițiile în care reclamanta nu a acceptat cele două oferte de despăgubire propuse.

În continuare, după ce a redat conținutul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, a arătat că a transmis reclamantei două oferte, la 19.10.2018 și 01.11.2018 și că, potrivit răspunsului primit de la reclamantă, aceasta a solicitat achitarea sumei de 22.602 RON și a evidențiat faptul că ofertele au fost formulate tardiv și că nu a fost arătată modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor.

Pornind de la această expunere a situației de fapt, recurenta-pârâtă a redat conținutul art. 1.196 C. civ. și a subliniat că reclamanta nu și-a exprimat acordul cu privire la cele două oferte.

În continuare, a invocat prevederile art. 21 alin. (1)-(6) și ale art. 23 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 și a susținut că reiese cu claritate faptul că obligația de plată a despăgubirii devine scadentă la împlinirea unui termen de 10 zile calculat de la data acceptării ofertei de despăgubire sau de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă, astfel încât, în cazul unei oferte de despăgubire neacceptate, devin incidente prevederile art. 21 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 132/2017, potrivit cărora obligația de plată a despăgubirii devine scadentă la împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive.

În final, a mai arătat că reclamanta a refuzat să îndeplinească actele premergătoare plății sumelor ce au făcut obiectul ofertei de despăgubire, astfel că, în raport cu art. 1.510, art. 1.524 și art. 1.515 C. civ. și situația de fapt, este evident că aceasta a fost pusă în întârziere.

La 02.03.2022, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pârâtei, pentru lipsa criticilor de nelegalitate ce ar putea fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

La 22.03.2022, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantei ca nefondat.

La 14.04.2022, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; niciuna din părți nu și-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 14 decembrie 2022, a fost respinsă excepția nulității recursului pârâtei invocată de reclamantă prin întâmpinare, apreciindu-se că motivele susținute se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și au fost admise în principiu ambele recursuri, acordându-se termen în ședință publică, pentru soluționarea acestora cu citarea părților, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil și fără a relua prezentarea situației de fapt reținute și expuse exhaustiv în hotărârile pronunțate în fazele devolutive ale procesului, Înalta Curte, procedând la sintetizarea criticilor formulate în recurs de ambele părți litigante, observă că acestea sunt subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., vizând în concret nemotivarea hotărârii sub aspectul neacordării penalităților pentru întreaga despăgubire necontestată și, respectiv, aplicarea greșită a prevederilor art. 21 alin. (4) și (5) și ale art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, prin raportare la cele ale art. 2208 alin. (1) și art. 1196 C. civ.

În esență, nemulțumirea recurentelor se circumscrie practic stabilirii momentului de la care reclamanta justifică îndreptățirea la acordarea penalităților de întârziere aferente despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin accidentul produs de asiguratul pârâtei. Așadar, aceasta este chestiunea ce constituie obiect de dispută între părți și de a cărei dezlegare depinde soluționarea prezentelor căi extraordinare de atac.

Din această perspectivă, analiza controlului de legalitate a deciziei atacate prin prisma unei pretinse contradicții existente în cuprinsul considerentelor, de natură să încalce prevederile art. 425 C. proc. civ., nu va fi tratată cu prioritate, ci, în raport cu particularitățile cauzei, aceasta urmează a fi realizată integrat și numai cu titlu subsidiar motivului de casare comun vizînd aplicarea greșită a legii, în condițiile în care viciile referitoare la modalitatea de motivare a soluției sunt prezentate ca derivând dintr-o încălcare a normelor de drept substanțial în materia analizată.

Pe fondul recursurilor, având în vedere strânsa legătură dintre criticile invocate și argumentele relevate în susținerea lor, circumscrise unei greșite aplicări a legii, Înalta Curte va răspunde acestora, tranșând problema de drept prezentată, prin considerente comune.

Astfel, dacă prima instanță, apreciind întemeiată în parte cererea reclamantei, a obligat pârâta să-i plătească acesteia, pe lângă sumele acordate cu titlu de daune materiale și morale, și penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective a debitului, instanța de apel, reformând în parte sentința tribunalului, a obligat asigurătorul la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor reprezentând despăgubiri pentru daune materiale și morale, începând cu data solicitării plăților și până la data achitării efective, pentru despăgubirile necontestate și, respectiv, începând cu împlinirea unui termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective, pentru despăgubirile suplimentare, stabilite pe cale judiciară, statuare care, în opinia recurentelor, contravine, după cum s-a arătat, dispozițiilor legale precitate.

Cu alte cuvinte, față de soluția instanței de apel, care a stabilit că penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi sunt datorate de asigurător de la momente diferite în raport cu natura despăgubirii la care se aplică, anume sumă necontestată sau litigioasă, statuând că pentru primele două oferte ale pârâtei, penalitățile sunt datorate de la data solicitării de plată adresate de persoana prejudiciată, iar pentru cele ce fac obiectul litigiului, sunt datorate începând cu împlinirea unui termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, recurentele au formulat critici prin care vizează atât aplicarea neunitară a dispozițiilor legale în materie față de toate sumele necontestate, cât și stabilirea greșită a datei de la care curg penalitățile.

Înalta Curte constată că, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că momentul de la care curg penalitățile, astfel cum acesta a fost stabilit de către instanța de apel, este corect, nemulțumirea acesteia vizând doar faptul că nu au fost acordate penalități și pentru suma cu care a fost suplimentată cea de-a treia ofertă, susținând că întreaga sumă de 40.602 RON, compusă din 38.000 RON daune morale și 2.602 RON daune materiale, a fost acceptată și a dobândit caracter necontestat. Prin urmare și diferența acordată prin cea de-a treia ofertă este purtătoare de penalități începând cu data înaintării ofertei, respectiv 29.10.2020. În acest context, legat de aceeași noțiune de sumă necontestată, a invocat și încălcarea dispozițiilor art. 2208 alin. (1) C. civ.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a criticat greșita aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132/2017, invocând faptul că toate despăgubirile propuse persoanei prejudiciate au caracter litigios, atâta timp cât aceasta nu a acceptat pe deplin oferta pe care i-a înaintat-o, ci a formulat obiecțiuni față de sumele propuse și a continuat prezentul litigiu. Prin urmare, penalitățile nu pot fi percepute decât de la momentul prevăzut de art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, anume de la împlinirea termenului de 10 zile calculat de la data primirii hotărârii judecătorești definitive.

Înalta Curte notează că, în considerarea datei producerii accidentului, 13.03.2018, norma legală care guvernează raporturile dintre părți este cea cuprinsă în Legea nr. 132/2017, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

Totodată, se impune a fi subliniată și abordarea diferită de către legiuitor, în noua reglementare, spre deosebire de vechea reglementare din Legea nr. 136/1995 și normele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, respectiv Autoritatea de Supraveghere a Asigurărilor, a chestiunii penalităților de întârziere. Astfel, dacă în vechea reglementare exista sancțiunea aplicării penalităților de întârziere pentru situația în care asigurătorul RCA nu își îndeplinea obligațiile în termenele imperative statuate sau și le îndeplinea defectuos, Legea nr. 132/2017 reglementează diferit chestiunea penalităților.

Potrivit art. 21 alin. (1) din această lege "În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire."

Așadar, asemănător vechii reglementări, asigurătorul este obligat să acționeze și să răspundă cererii de despăgubire, în termen de 30 de zile, formulând o ofertă de despăgubire justificată, pe care să o transmită cu confirmare de primire persoanei prejudiciate, în ipoteza în care a stabilit răspunderea asiguratului său pentru producerea riscului acoperit prin asigurare, sau să notifice părții prejudiciate motivele respingerii totale sau parțiale a pretențiilor din cererea de despăgubire.

În situația în care a formulat o ofertă de despăgubire, asigurătorul este obligat, în temeiul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 să facă plata "în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a)...". Totodată, potrivit aceleiași dispoziții legale, în același termen de 10 zile, asigurătorul este obligat și la plata despăgubirii stabilite în alte ipoteze, respectiv "de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească."

Potrivit art. 21 alin. (5) din aceeași lege, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii."

Așadar, legea sancționează asigurătorul cu obligarea la plata penalităților de întârziere doar în ipoteza neîndeplinirii obligațiilor în termenul prevăzut la art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 sau a îndeplinirii defectuoase, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea ei. Trebuie menționat faptul că termenul de 10 zile instituit de art. 21 alin. (4), în care trebuie achitată despăgubirea, curge fie de la data acceptării ofertei de despăgubire de către persoana prejudiciată, fie de când asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă/acordul entității de soluționare a litigiului.

Totodată, se cuvine subliniat că alin. (4) al art. 21 din Legea nr. 132/2017, la care face trimitere alin. (5) al aceluiași articol, nu se referă și la situația neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligației prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. b), prin urmare, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a acesteia, legea nu mai prevede acordarea de penalități, ci dispune o sancțiune mai fermă, anume obligarea asigurătorului la plata despăgubirii, conform art. 21 alin. (2):

"Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii."

Înalta Curte subliniază că distincția esențială între ipotezele de la art. 21 alin (1) derivă din răspunsul asigurătorului: lit. a) are în vedere un răspuns pozitiv, prin formularea unei oferte de despăgubire, iar lit. b) privește un răspuns negativ, de respingere a pretențiilor de despăgubire. Așadar, în prima ipoteză, partea prejudiciată poate pretinde penalități în situația în care despăgubirea nu i-a fost achitată în 10 zile de la acceptarea ofertei, pe când în a doua ipoteză, lipsa notificării din partea asigurătorului, echivalând cu respingerea cererii, este sancționată cu ajungerea la scadență a obligației de dezdăunare chiar la împlinirea termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire.

Trebuie subliniate, totodată, și prevederile de interes pentru soluționarea litigiului ale art. 23 alin. (5) din acelați act normativ, potrivit cărora "În situația în care părțile nu se înțeleg asupra cuantumului despăgubirii, suma care nu face obiectul litigiului este plătită de către asigurătorul RCA înainte ca acesta să se fi soluționat prin negocieri, prin soluționarea alternativă a litigiilor sau de către instanța judecătorească."

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte apreciază că esențial pentru soluționarea diferendului dedus judecății este tranșarea naturii juridice a sumelor de bani ce au făcut obiectul ofertei de despăgubire înaintate reclamantei de către pârâta-asigurătoare, respectiv, stabilirea caracterului litigios/contestat sau nelitigios/necontestat al acestora, calificarea dată de părțile litigante fiind divergentă.

În mod necesar, această analiză este indisolubil legată de stabilirea împrejurării dacă, între părți, a intervenit un acord de voință cu privire la cuantumul despăgubirilor, demers ce presupune cercetarea circumstanțelor în care a fost exprimată oferta de despăgubire de către pârâtă și, corelativ, pretinsa acceptare a acestei oferte de către reclamantă.

Astfel, este necontestat în cauză că la data de 18.07.2018 reclamanta, în calitate de persoană păgubită prin accidentului de circulație produs de asiguratul pârâtei, a înaintat acesteia din urmă o cerere de despăgubire, avizând dauna și solicitând sumele de 30.662 euro cu titlu de despăgubiri materiale și, respectiv, 62.000 euro cu titlu de despăgubiri morale. Este, de asemenea, necontestat faptul că răspunsul asigurătorului, concretizat într-o succesiune graduală de oferte de despăgubire, într-un cuantum mult inferior celui pretins, a intervenit începând cu data de 19.10.2018, continuând în datele de 01.11.2018 și 30.10.2020, pentru ca, la data de 23.10.2018, reclamanta să inițieze prezentul demers judiciar, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 92.662 euro (echivalent RON la cursul BNR din ziua plății), cu titlu de despăgubiri materiale și morale și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 27.08.2018.

Important de menționat este și împrejurarea că cererea de despăgubire adresată de reclamantă pârâtei nu a fost una conformă din perspectiva prevederilor art. 22 alin. (2) din Norma ASF nr. 20/2017, aspect pe care recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să-l invalideze în apel, deși sarcina probei revenea acesteia potrivit art. 249 C. proc. civ.

Mai mult, în condițiile în care asigurătorul a obținut actele necesare analizării dosarului de daună și stabilirii răspunderii propriului asigurat în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA abia la data de 16.10.2018, oferta sa de despăgubire intervenită la 19.10.2018, apare ca fiind făcută în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017. Așadar, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de recurs reține că oferta de despăgubire justificată a asigurătorului nu a fost tardivă, atrăgând prin urmare incidența în cauză a ipotezei înscrise la lit. a) a art. 21 alin. (1), iar nu a celei înscrise la lit. b).

În acest caz, față de prevederile alin. (4) al aceluiași articol, apare evident faptul că scadența obligației de plată a despăgubirii intervenea în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire sau de la data la care asigurătorul RCA primește o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Or, Înalta Curte constată că în cauză nu a intervenit o acceptare a ofertei de despăgubire de către reclamantă, ci, dimpotrivă, întreaga sa conduită, contradictorie, este în măsură să circumscrie o reacție de respingere, contrar susținerilor acesteia. Astfel, dinamica raporturilor dintre părți caracterizează un dezacord între acestea, de vreme ce toate cele trei oferte de despăgubire, etapizate și graduale, au fost apreciate de reclamantă ca fiind tardive și nerezonabile din perspectiva cuantumului propus, a modalității de determinare a acestuia și, nu în ultimul rând, a condiționării plății de stingerea prezentului litigiu, demarat de reclamantă, după cum s-a arătat, la scurt timp după înaintarea, la 19.10.2018, a primei oferte, respectiv, la data de 23.10.2018.

Trebuie remarcat că, într-o jurisprudență constantă, instanța supremă a statuat în sensul că acceptarea ofertei, ca latură a consimțământului, apare ca fiind un răspuns neîndoielnic și fără rezerve, prin care se manifestă acordul total și necondiționat cu oferta primită, în consens cu prevederile art. 1196 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, și ajunge în termen la autorul ofertei. Dispozițiile art. 1189 rămân aplicabile".

Din această perspectivă, apare întemeiată apărarea pârâtei circumscrisă inexistenței culpei sale în achitarea despăgubirilor propuse, în condițiile în care, în aplicarea prevederilor art. 1182 alin. (1), art. 1196 alin. (1) și art. 1197 C. civ., între părți nu a intervenit un acord în acest sens, prin acceptarea ofertei exact în termenii în care a fost formulată, aceasta devenind caducă potrivit art. 1195 C. civ. Astfel, după cum s-a arătat, toate cele trei oferte trimise de asigurătorul RCA condiționau plata despăgubirilor de renunțarea reclamantei la judecată în prezentul litigiu, precum și la orice alte pretenții viitoare derivate din evenimentul rutier produs, așa încât, o conduită în sensul prevederilor art. 1196 alin. (1) C. civ. anterior citate, presupunea agrearea totală și fără rezerve a acestei condiții în care erau ofertate despăgubirile.

Or, întrucât maniera de reacție a reclamantei nu a îmbrăcat, în mod evident, parametrii statuați de normele legale în materia analizată, Înalta Curte impune părților litigante concluzia că, în cauză, nu a intervenit o acceptare a ofertei de despăgubire, prevăzută la art. 21 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 132/2017, împrejurare de natură să contureze neîndoielnic natura litigioasă a sumelor disputate și să atragă incidența alin. (4) al aceluiași articol, în sensul intervenirii obligativității plății despăgubirii în termen de 10 zile de la data la care asigurătorul primește hotărârea judecătorească definitivă.

În consecință, față de împrejurarea că natura juridică contencioasă îmbracă ansamblul despăgubirilor disputate, obiectul litigiului înglobând în mod evident și despăgubirile propuse în faza premergătoare sesizării instanței de judecată, dihotomia despăgubiri contestate/necontestate reținută în apel apare ca fiind superfluă și lipsită de fundament iar, ca atare, nu poate fi validată în recurs.

Altfel spus, nu se poate pune problema nașterii în sarcina asigurătorului a obligației de plată a sumei care nu face obiectul litigiului, în sensul art. 23 alin. (5) din reglementarea specială, în termen de 10 zile de la acceptarea acesteia, sub sancțiunea penalităților de întârziere, contrar susținerilor reclamantei, deoarece, este în afara oricăror ambivalențe faptul că, manifestările de voință ale ambelor părți au rămas lipsite de efectele juridice în vederea cărora au fost exprimate.

În acest context, Înalta Curte găsește de cuviință să precizeze că invocarea de către reclamantă în susținerea pretențiilor deduse judecății a prevederilor art. 2208 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizația de asigurare în condițiile prevăzute în contract. Atunci când există neînțelegere asupra cuantumului indemnizației de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluționării neînțelegerii prin bună învoială sau de către instanța judecătorească", nu poate fi primită. Inaplicabilitatea textului legal citat rezultă din împrejurarea că această normă cu caracter general, referindu-se la neînțelegerile asupra cuantumului indemnizației de asigurare, reglementează raporturile dintre părțile contractului de asigurare, respectiv asigurat și asigurător, nefiind opozabilă terțelor persoane păgubite prin accidente de vehicule și tramvaie, acestea fiind ocrotite prin norma specială înscrisă în art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, în ipoteza ivirii neînțelegerilor asupra cuantumului despăgubirii.

Din această perspectivă, apărarea reclamantei, de natură să încalce principiul specialia generalibus derogant, apare ca fiind neavenită.

Totodată, urmează a fi înlăturată și susținerea recurentei-reclamante vizând incidența în cauză a Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, validându-se, în aplicarea prevederilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., opinia instanței de apel în sensul că, aspectele deduse judecății în prezenta cauză nu au făcut obiectul sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Concluzionând, îndreptățirea reclamantei la plata despăgubirilor născându-se potrivit art. 21 alin. (4) din lege, aceasta justifică penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere, calculate în conformitate cu alin. (5) al aceluiași articol, respectiv începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive. Această statuare, în acord cu susținerile din recurs ale pârâtei, este de natură să configureze o aplicare greșită de către curtea de apel a normelor de drept substanțial menționate, prin stabilirea de penalități aferente unor sume neexigibile și, pe cale de consecință, să atragă casarea hotărârii astfel pronunțate, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica subsumată acestui motiv de recurs vizează, în esență, lipsa motivării hotărârii sub aspectul neacordării penalităților de întârziere pentru întreaga despăgubire necontestată.

Înalta Curte reamintește, cu acest prilej, faptul că, de principiu, motivarea hotărârii judecătorești este întotdeauna un silogism juridic care trebuie să susțină dispozitivul în mod coerent și consecvent, iar hotărârea judecătorească cuprinde, pe lângă alte elemente, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se argumentat de ce au fost admise ori respinse cererile părților, în acord cu art. 425 alin. (1) C. proc. civ., fără ca prin aceasta să se impună instanței să răspundă detaliat tuturor susținerilor, fiind suficient ca argumentele să fie grupate pentru a se răspunde printr-un considerent comun. Prin urmare, între dispozitiv și considerente trebuie să existe o unitate logică, aptă să faciliteze înțelegerea raționamentul judiciar, privit ca o garanție a dreptului la un proces echitabil.

În speță, Înalta Curte observă însă faptul că atât considerentele instanței de apel, cât și critica vizând contradicția acestora, precum și dispozitivul deciziei atacate, se circumscriu distincției făcute în faza procesuală devolutivă între categoriile de despăgubiri, respectiv contestate/necontestate, împrejurare ce a fost înlăturată în recurs, prin reținerea naturii litigioase a întregii despăgubiri, această dezlegare dobândind caracter obligatoriu în economia diferendului dedus judecății. Prin urmare, în acest context și moment procesual, o verificare a conformității actului procedural nelegal cu rigorile art. 425 C. proc. civ., apare ca fiind lipsită de utilitate și eficiență juridică, rămânând, așadar, în afara sferei de analiză.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 913A/24.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va casa în parte, cu consecința trimiterii cauzei aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2446/07.12.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, judecată ce va viza exclusiv momentul de la care curg penalitățile de întârziere aferente despăgubirilor la care aceasta este îndreptățită, prilej cu care instanța de apel urmează a proceda în conformitate cu prevederile imperative ale art. 501 C. proc. civ.

Pentru aceleași considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ.., recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiași decizii va fi respins ca nefondat, astfel încât toate celelalte aspecte disputate între părțile litigante intră în sfera puterii lucrului judecat, nemaiputând constitui obiect al rejudecării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 913A/24.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2446/07.12.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 martie 2023.