ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2309/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2309/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20.09.2022 pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 105.741,39 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de penalități de întârziere, dar și să suporte cheltuielile de judecată avansate.

Prin sentința civilă nr. 2682/15.11.2023, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 105.741,39 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de penalități de întârziere, precum și suma de 8.831,8 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe a fost atacată de către S.C. B. S.A., calea ordinară de atac fiind respinsă, ca nefondată, prin decizia civilă nr. 645A/12.04.2024 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă; apelanta a fost obligată să achite intimatei cheltuielile de judecată, în sumă de 5.319,12 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând modificarea ei, dar și a sentinței tribunalului, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestuia, a considerat, sub un prim aspect, că decizia recurată a nesocotit dispozițiile Convenției de la Viena din 11 aprilie 1980, care stabilesc, la nivel de principiu, îndatorirea de coerență contractuală derivând din exigența bunei-credințe; așa fiind, a subliniat că o parte cocontractantă trebuie să aibă o conduită unitară și conformă așteptărilor rezonabile ale partenerului său; în acest context, a apreciat că instanța de apel ar fi trebuit să aplice art. 7, 8, 9, 77 și 80 din Convenție, pe care le-a citat, și să observe că intimata nu a avut o conduită unitară și conformă așteptărilor sale rezonabile în privința debitului accesoriu reprezentat de penalități și nici nu a luat măsurile adecvate pentru limitarea pierderii, ci a ales să adopte o poziție duplicitară, acceptând pe de o parte eșalonări și amânări la plata debitului principal, pe care i le-a solicitat motivat, dar pretinzând, după stingerea acestuia prin plată, și accesoriile creanței. În concret, recurenta a subliniat că, la mai bine de 3 luni de la data executării integrale a debitului principal (25.02.2022), intimata i-a pretins penalitățile de întârziere, ceea ce relevă un comportament de natură a înfrânge principiul nemo potest venire contra factum proprium.

În aceeași ordine de idei, autoarea căii de atac a susținut că, și în legislația internă, art. 1.539 C. civ. îi sprijină apărarea; astfel, a afirmat că textul respectiv reglementează modificarea implicită a obligației în cazul în care creditorul acceptă executarea obligației principale și nu opune vreo rezervă. În contrast cu aspectele redate în considerentele deciziei atacate, în care instanța de apel a reținut că plata prin virament bancar nu îngăduie exprimarea unei rezerve, recurenta a apreciat că rezervele ar fi trebuit examinate în contextul, mai larg, al ansamblului acțiunilor și inacțiunilor părții adverse după momentul creditării contului său bancar, coroborat cu întreaga conduită contractuală, anterioară și ulterioară; cu titlu de exemplu, a făcut trimitere la neexprimarea unei rezerve față de ceea ce a considerat a fi prima sa propunere de eșalonare a plăților, făcută la 05.03.2020, și la clauza regăsită la art. XVI din contract.

Criticând statuarea curții de apel, potrivit căreia normele speciale amintite nu ar fi aplicabile, cât timp părțile nu au modificat raportul obligațional, ci au purtat negocieri care au condus la "modificări ale modalității de stingere a obligațiilor", recurenta a arătat că modalitatea de stingere a obligației nu s-a schimbat, ci a rămas constantă, prin plată, subliniind că decizia atacată reflectă o aplicare forțată a art. 13 C. civ.; totodată, a apreciat că au fost greșit aplicate și dispozițiile art. 1.266 C. civ., deoarece nu sensul literal al termenilor utilizați în contract primează, ci voința concordantă a părților, care ar fi trebuit identificată în urma unei analize a comportamentului lor ulterior.

După ce a evocat corespondența purtată cu intimata, titulara căii de atac a conchis că partea adversă nu a formulat nicio rezervă, ci a acceptat necondiționat plata sumei a cărei amânare/eșalonare o agrease.

În final, reiterând că prin procesul-verbal din 05.03.2020 părțile au convenit noi scadențe ale obligației de plată – una la 30.03.2020, iar cealaltă în cursul anului 2020 –, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, în care s-a considerat că, pentru a-i fi validată apărarea, era necesar ca partea adversă să fi renunțat expres la dreptul său de a pretinde accesoriile creanței principale; în contrast, a apreciat că modificarea obligației principale atrage și alterarea celei accesorii, care nu are, în raport cu cea dintâi, o existență autonomă; de aceea, a susținut că, prin intermediul unei expertize contabile, ar fi trebuit calculate penalitățile, prin raportare la noile termene de plată acordate de creditor, care a agreat, astfel, novarea obligației inițial asumate.

La 24.07.2024, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, apreciind că motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în măsura respingerii excepției nulității astfel invocate, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Examinând excepția nulității, instanța supremă urmează a o respinge, notând că în memoriul de recurs se regăsesc critici care se încadrează în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând recursul, precum și decizia atacată, în limita criticilor expuse și în cadrul exclusiv al controlului de legalitate, Înalta Curte, cu majoritate de voturi, reține următoarele:

Astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului și fără a fi reluată decât pe scurt, pentru o facilă înțelegere a considerentelor deciziei de față, situația de fapt este plasată pe premisa încheierii, între părți, a unui contract, care poartă nr. 20/25.04.2017, în baza căruia intimata a vândut recurentei produse de tip ambalaj pentru uz alimentar. Susținând că recurenta nu și-a îndeplinit la scadență obligația de plată a valorii produselor vândute, intimata a inițiat demersul judiciar de față, în care pretinde plata penalităților de întârziere, calculate de la scadență.

Cererea a fost admisă de prima instanță, a cărei hotărâre a fost confirmată în apel.

Criticând decizia atacată, recurenta a susținut, sub un prim aspect, că aceasta nesocotește dispozițiile Convenției de la Viena din 11 aprilie 1980, care stabilesc, de principiu, îndatorirea de coerență contractuală derivând din exigența bunei-credințe; așa fiind, a subliniat că o parte cocontractantă trebuie să aibă o conduită unitară și conformă așteptărilor rezonabile ale partenerului său; în acest context, a apreciat că instanța de apel ar fi trebuit să aplice art. 7, 8, 9, 77 și 80 din Convenție și să observe că intimata nu a avut o conduită unitară și conformă așteptărilor sale rezonabile în privința debitului accesoriu reprezentat de penalități și nici nu a luat măsurile adecvate pentru limitarea pierderii, ci a adoptat o poziție duplicitară, acceptând pe de o parte eșalonări și amânări la plata debitului principal, pretinzând însă, după stingerea acestuia prin plată, și accesoriile creanței. În concret, recurenta a subliniat că, ulterior executării integrale a debitului principal, intimata i-a pretins penalitățile de întârziere, ceea ce relevă un comportament care înfrânge principiul nemo potest venire contra factum proprium.

Această critică nu poate fi primită, iar sub acest aspect, decizia de față este rezultat al votului unanim al membrilor completului.

Fără a nega că textele art. 7, 8, 9, 77 și 80 din Convenția de la Viena din 11 aprilie 1980 stabilesc îndatorirea de coerență contractuală derivând din exigența bunei-credințe, Înalta Curte observă că abordarea recurentei este unilaterală și de natură să nege faptul că această obligație revine ambelor părți contractante. Or, după ce i-a fost livrată marfa, mecanismul contractual presupunea ca recurenta să achite la scadență plata acesteia; ca atare, așteptarea rezonabilă a partenerului său, care urmărea să obțină plata la scadență a facturilor emise în schimbul produselor vândute, ar fi impus recurentei o conduită conformă; în schimb, aceasta invocă o pretinsă atitudine oscilantă a părții adverse, care ar fi acceptat eșalonări și amânări la plata debitului principal, dar ar fi pretins, după stingerea prin plată, și accesoriile sumei.

Instanța de apel a analizat susținerea autoarei căii de atac, potrivit căreia intimata ar fi acceptat eșalonări și amânări la plata debitului principal, pornind de la clauza regăsită în art. 12.1 din contract și verificând conținutul procesului-verbal din 05.03.2020 (invocat și în memoriul de recurs), al somațiilor din 25.11.2020 și din 03.03.2021 emise de intimată, dar și al propunerii acesteia din 10.03.2021; au fost avute în vedere și somațiile intimatei din 03.12.2021 și din 25.01.2022, dar și comportamentul ulterior al părților.

Toate aceste acte reprezintă probe administrate în dosar, iar reevaluarea lor nu mai este posibilă în stadiul procesual al recursului, cale extraordinară de atac în care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se urmărește verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în limita, așadar, a unui control de legalitate, care îl exclude pe cel de temeinicie.

Se cuvine însă notat că recurenta a invocat nesocotirea art. 1.266 C. civ., cu referire la art. 12.1 din contract, prin care părțile au stabilit un termen de plată "nu mai mare de 60 de zile de la emiterea facturii de către vânzător"; or, față de caracterul lipsit de echivoc al clauzei, instanța supremă reține că, în măsura în care, ca în cazul de față, sensul literal al exprimării concordă voinței comune a părților – la data încheierii actului, nicio parte nesusținând contrariul –, recursul la regulile de interpretare devine lipsit de utilitate.

Ca atare, considerentul curții de apel, care a reținut că probele administrate nu au demonstrat modificarea termenelor de plată inițial agreate, ci au consemnat doar informarea intimatei asupra datei la care recurenta își propunea să execute obligațiile deja scadente, a dobândit puterea lucrului judecat; și în privința acestui aspect, membrii completului au exprimat o dezlegare unanimă.

Divergența a purtat însă asupra criticii prin care recurenta a reclamat pretinsa încălcare a art. 1.539 C. civ., text de lege potrivit căruia "Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației."

Dacă, în regulă generală, textul citat mai sus interzice cumulul executării în natură a obligației principale și al penalității, el introduce și o excepție, care are în vedere ipoteza în care părțile au agreat asupra unei clauze penale, în cazul în care obligația nu a fost executată la scadență sau în locul stabilit.

Cum, așa cum s-a reținut mai sus, considerentul curții de apel, care a reținut că probele administrate nu au dovedit o modificare a termenelor de plată inițial stabilite, a intrat în puterea lucrului judecat, ca și statuarea de fapt că plata a fost efectuată ulterior scadenței, este incidentă ipoteza de excepție din art. 1.539 C. civ., care îngăduie creditorului să pretindă atât executarea obligației principale, cât și a penalității – conținutul clauzei penale nefiind negat de părți.

Partea finală a aceluiași text de lege reglementează două cazuri în care, chiar dacă penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit – ipoteză în care dreptul de a cumula clauza penală cu executarea în natură a obligației principale este recunoscut de lege –, creditorul pierde acest beneficiu: când renunță la acest drept ori când acceptă, fără rezerve, executarea obligației.

Instanțele de fond au reținut că societatea creditoare nu a renunțat la dreptul de a pretinde accesoriile creanței inițiale, înlăturând susținerile pârâtei expuse în apărarare și, astfel, prima ipoteză în care teza finală a art. 1.539 C. civ. se opune cumulului clauzei penale cu executarea în natură a obligației principale; procedând în acest mod, au făcut o justă aplicare a art. 13 C. civ., potrivit căruia "Renunțarea la un drept nu se prezumă."

Ipoteza acceptării fără rezerve este cea care a determinat divergența între membrii completului.

Reiterând că dispoziția finală a art. 1.539 C. civ. permite cumulul executării în natură a obligației principale și plata penalității, în cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit, "dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației", Înalta Curte, cu majoritate de voturi, reține că sintagma "fără rezerve", rezultată din îmbinarea prepoziției "fără" și a substantivului "rezerve", și definind, în cuprinsul normei, un verb, are semnificația unei locuțiuni adverbiale, cu înțelesul unei acceptări necondiționate.

De aceea, sensul textului de lege supus analizei este acela că doar în situația în care creditorul acceptă necondiționat, fără rezerve, executarea obligației ulterior împlinirii scadenței sau în alt loc decât cel stabilit, el pierde dreptul de a cumula penalitatea cu executarea în natură a obligației principale, chiar și atunci când ea ar fi fost stipulată pentru neexecutarea la timp ori în locul agreat.

O parte care nu reclamă debitorului sub nicio formă depășirea scadenței sau nerespectarea locului plății se plasează în poziția celui care acceptă fără rezerve, necondiționat, plata cu întârziere sau în alt loc.

O astfel de conduită nu a fost identificată în speță, cât timp, în considerentele deciziei atacate, curtea de apel a prezentat o serie de aspecte faptice, cu referire la întâlniri ale celor două părți și la corespondența pe care au purtat-o.

Derulate ulterior împlinirii scadenței, ele au tocmai valența de a demonstra că societatea creditoare a reproșat debitorului depășirea scadenței; prin urmare, ea nu a acceptat fără rezerve plata cu întârziere și și-a conservat dreptul de a cumula penalitatea cu executarea creanței principale.

Argumentele expuse în precedent demonstrează că dispoziția adoptată prin decizia recurată, de a păstra hotărârea primei instanțe, care a obligat pârâta la plata penalității, este una care dă eficiență dispozițiilor legale analizate mai sus, așa încât se impune menținerea acesteia; în acest context, al raționamentului prezentat în cele ce precedă, instanța supremă notează că aspectul reținut în considerentele hotărârii recurate, potrivit căruia plățile debitoarei, făcute în sistem bancar, o împiedicau pe creditoare să exprime vreo rezervă, este eronat; cu toate acestea, cu majoritate de voturi, apreciază că a pretinde creditoarei să exprime o rezervă, cu ocazia fiecărei plăți parțiale primite, pentru a face dovada că nu a acceptat în mod necondiționat executarea tardivă a obligației principale este nu numai o abordare opusă dezlegării sintagmei legale analizate mai sus, oferită prin prezenta decizie, ci și expresia unei sarcini disproporționate și excesive, plasate în sarcina părții deja prejudiciate de depășirea scadenței.

De aceea, constatând, cu majoritate, că niciuna dintre criticile formulate nu a fost de natură să contureze vreun viciu de legalitate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și, în baza art. 453 alin. (1), rap. la art. 494 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 11.104,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 645A/12.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 11.104,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 decembrie 2024.

Cu opinia separată a D-lui Judecător C., în sensul admiterii recursului, casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Opinia separată a judecătorului C.

Modul de interpretare și de aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1539 C. civ., cu referire la teza finală a acestui text de lege " (...) dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației", a constituit obiectul divergenței între membrii completului de judecată și a plecat de la considerentul inserat în decizia atacată (criticat pe calea recursului) conform căruia "fiind vorba despre plăți efectuate prin intermediul sistemului bancar, intimata nu avea nimic de făcut pentru a accepta executarea obligației, neavând, astfel, nici ce rezerve să exprime".

Prin acest argument, instanța de apel a înțeles să repudieze una din criticile expuse de pârâtă pe tot parcursul procesului, inclusiv prin motivele de apel, conform căreia penalitățile de întârziere cerute de către reclamantă nu ar fi datorate întrucât, la epoca efectuării plăților succesive (cu evidentă întârziere față de termenul inițial convenit prin contract, dar și a termenelor ulterioare de plată solicitate de debitoare, aspect necontestat de recurenta-debitoare), creditoarea nu a exprimat nicio rezervă astfel că, în acord cu exigențele art. 1539 C. civ., creditoarea nu putea pretinde, pe lângă obligația principală care a fost executată benevol în natură, și penalitatea de întârziere convenită.

Considerentul instanței de apel, chemată să interpreteze și să aplice dispozițiile art. 1539 C. civ., sugerează așadar ideea că, în ipoteza unor plăți efectuate virament bancar, exprimarea unor rezerve de către creditorul care primește plata nu este obiectiv posibilă. Așadar, raționamentul pe care l-a impus instanța de apel în interpretarea art. 1539 C. civ. a fost acela că, în cazul unor plăți efectuate prin virament bancar, dispozițiile art. 1539 teza finală, referitoare la acceptarea fără rezerve a executării obligațiilor, nu sunt aplicabile deoarece într-o asemenea ipoteză exprimarea rezervelor nu ar fi posibilă.

În opinia mea, o astfel de concluzie este eronată, fiind consecința unei greșite interpretări și aplicări a legii, ipoteză care se încadrează în motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce ar fi impus casarea deciziei atacate.

În argumentarea opiniei separate reamintesc că, potrivit art. 1539 C. civ., "creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației.

Deși legea nu definește termenul "acceptarea fără rezerve", nu a existat o divergență în cadrul completului în sensul că această sintagmă are semnificația unei acceptări necondiționate a executării obligației, deși aceasta a fost îndeplinită în mod necorespunzător prin raportare la ceea ce s-a convenit.

Cele două ipoteze la care se referă textul de lege – renunțarea la drept și acceptarea fără rezerve – nu sunt echivalente. Dacă renunțarea la dreptul de a cere penalitatea presupune o manifestare expresă și neechivocă de voință deoarece, în acord cu art. 13 C. civ. "renunțarea la un drept nu se prezumă", acceptarea fără rezerve a executării obligației cu întârziere presupune o valorificare probatorie a unei conduite contractuale, aceea de a primi plata fără exprimarea vreunei nemulțumiri cu privire la modul necorespunzător de executare a obligației de către debitor, creditorul fiind singurul în măsură să aprecieze dacă această executare necorespunzătoare a fost sau nu prejudiciabilă pentru el.

Critica din recurs a vizat punctual interpretarea și aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1539 C. civ. cu privire la sfera de aplicare a sintagmei "a acceptat, fără rezerve, executarea obligației" iar, din această perspectivă, critica formulată era pertinentă și fondată, ceea ce, în opinia mea, ar fi trebuit să conducă la admiterea recursului și casarea deciziei atacate deoarece raționamentul instanței de apel s-a fundamentat, în parte, pe o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 1539 teza finală C. civ.. În acest sens, este de observat că și opinia majoritară din complet a acceptat că raționamentul juridic expus de instanța de apel, conform căruia "plățile debitoarei, făcute în sistem bancar, o împiedicau pe creditoare să exprime o rezervă, este eronat (...)".

Sub un prim aspect, interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 1539 C. civ. este una restrictivă și conduce la restrângerea nejustificată a sferei de aplicare a acestora, cel puțin cu privire la sintagma "acceptarea fără rezerve a executării obligației", în sensul că această sintagmă ar fi incidentă numai în acele ipoteze în care plata se efectuează între persoane prezente, în contextul în care, este de necontestat că, astăzi, plățile unor sume de bani, efectuate în derularea raporturilor juridice, mai ales între profesioniști, se realizează prin virament bancar, adică între absenți.

Concluzia instanței de apel, care restrânge nejustificat sfera de aplicare a textului de lege, nu poate fi susținută din perspectiva niciunei reguli de interpretare a normei juridice. Astfel, din perspectiva interpretării teleologice, nu poate fi primită ideea conform căreia legiuitorul a înțeles să adopte o regulă cu aplicabilitate generală dar care să fie incidentă numai într-un număr restrâns, nesemnificativ de raporturi juridice.

Pe de altă parte, din perspectiva unei interpretări sistematice, dispozițiile art. 1539 C. civ. trebuie înțelese și interpretate în corelare dispozițiile art. 1504, art. 1507 și art. 1497 C. civ. ce reglementează plata prin virament bancar, dar și cu realitățile sociale de astăzi care relevă faptul că plățile prin mijloace electronice de plată, inclusiv prin virament bancar, sunt des întâlnite în raporturile dintre subiectele de drept iar în raporturile dintre profesioniști reprezintă regula.

În acest context, creditorul care primește o plată prin virament bancar cu întârziere nu este împiedicat să comunice debitorului său, prin orice mijloc de comunicare, într-un termen rezonabil, apreciat în acord cu exigențele art. 1170 C. civ., eventualele sale rezervele sale (nemulțumiri, obiecții) față de modul în care dreptul său de creanță a fost satisfăcut de către titularul obligației corelative.

Prin urmare, nu există nicio rațiune a se concluziona că sintagma "a acceptat fără rezerve executarea obligației" ar fi incidentă exclusiv în ipoteza unor plăți făcute între persoane prezente, și nu s-ar aplica în ipoteza unor plăți realizate prin virament bancar.

În continuare, dacă ar fi conferit textului de la art. 1539 C. civ. interpretarea corectă, instanța de apel ar fi fost datoare să examineze dacă astfel de rezerve au fost exprimate la epoca efectuării cu întârziere a plăților succesive, ori într-un termen rezonabil după efectuarea acestora, sau dacă din conduita și corespondența părților, anterioară plăților făcute de către debitoare, aceste rezerve pot fi identificate în mod neechivoc.

O astfel de analiză era necesară deoarece absența "rezervelor" la epoca efectuării plății, plasează un echivoc în cadrul raportului juridic dintre părți de vreme ce tăcerea creditorului care primește plata cu întârziere fără a comunica debitorului său "rezervele" sale poate primi și semnificația unei acceptări necondiționate a executării cu întârziere a obligației.

Nu este exclus însă ca aceste "rezerve", la care se referă art. 1539 teza finală C. civ., să rezulte în mod neîndoielnic din conduita părților manifestată pe parcursul derulării contractului și înainte de efectuarea benevolă a plății cu întârziere. În acest caz însă, nemulțumirea creditorului și intenția sa de a obține penalitatea convenită ca efect al întârzierii în executarea obligației de plată, trebuie să rezulte în mod neechivoc din conduita sa și corespondența părților raportului juridic.

Toate aceste aspecte se cuveneau a fi examinate de către instanța de apel, consecutiv unei interpretări corecte a dispozițiilor art. 1539 C. civ. și ținând cont de dubla funcție a clauzei penale.

Din această perspectivă, este de notat că părțile nu încheie contracte în scopul obținerii unor penalități. Altfel spus, prefigurarea unui câștig sub forma unor penalități de întârziere nu reprezintă cauza care determină părțile să încheie un contract. Dimpotrivă, clauza penală inserată în contract rămâne o convenție accesorie care îndeplinește două funcții: o funcție cominatorie, de amenințare a debitorului cu posibilitatea plății unei penalități în cazul îndeplinirii necorespunzătoare a obligației asumate și o funcție reparatorie, de determinare a cuantumului despăgubirii datorate de debitor pentru repararea prejudiciului încercat de creditor în cazul îndeplinirii obligației cu întârziere sau în mod necorespunzător.

În dinamica raporturilor juridice, mai ales între profesioniști, creditorul clauzei penale obișnuiește să "amenințe" debitorul ajuns în întârziere cu posibilitatea solicitării penalității convenite, exercitând în acest caz, de regulă, doar funcția cominatorie a clauzei penale. Aceasta, deoarece în multe cazuri, satisfacerea creanței, prin executarea benevolă a obligației din partea debitorului, este o finalitate preferată de creditor alternativei care ar presupune recuperarea creanței principale, inclusiv a penalității, în urma unui proces de durată urmat de executarea silită a debitorului care nici ea nu garantează, în toate cazurile, satisfacerea integrală a dreptului subiectiv.

Tocmai de aceea, revenea instanței de apel să examineze în concret, în raport de probele administrate în dosar ce reliefează conduita părților pe parcursul executării contractului și ansamblul de comunicări intervenite între acestea, dacă creditorul a exercitat mai degrabă funcția cominatorie a clauzei penale, în scopul obținerii unei executări benevole, chiar cu întârziere, a obligației principale, sau, dimpotrivă, conduita acestuia punea în lumină în mod neechivoc intenția sa de a obține nu doar executarea benevolă a obligației principal din partea debitorului ci și a penalității convenite contractual, pentru ca o astfel de conduită să poată fi considerată a fi o "rezervă" în sensul art. 1539 teza finală C. civ.

Toate aceste aspecte au în vedere însă de starea de fapt din litigiu, fiind apanajul exclusiv al instanțelor de fond în a stabili dacă anumite conduite ale creditorului, manifestate în cursul derulării raportului contractual și înainte de primirea plății, pot primi semnificația de "rezerve" în sensul art. 1539 C. civ.

Nu era așadar în căderea instanței de recurs, date fiind limitele nedevolutive ale acestei căi de atac, să constate, pe de o parte, interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1539 C. civ. iar, pe de altă parte, să complinească motivarea hotărârii atacate cu considerente care privesc starea de fapt, acordând semnificație juridică anumitor manifestări ale părților exprimate în cursul derulării raportului contractual, o astfel de abordare fiind, în opinia mea, în dezacord cu regimul juridic al recursului – cale extraordinară de atac - așa cum este el confirgurat de art. 483 alin. (3) corelat cu art. 488 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, de vreme ce, în acord cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1539 teza finală C. civ. soluția ce trebuia pronunțată în recurs era aceea de admitere a căii de atac declarate, de casare a hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în acord cu dispozițiile art. 497 corelate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.