ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1348/2021

Ședința publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 16.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței să fie obligată la plata sumei de 270.000 euro, în RON la cursul BNR din ziua plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270 C. civ., art. 2199-2206 C. civ., art. 2214-2217 C. civ., Legea nr. 172/2004.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 791, pronunțată la data de 12.11.2018, Tribunalul Arad a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., neacordând cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de apel

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 936/A din 11 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins apelul formulat de apelanta- pârâtă C. S.A.; a admis apelul formulat de apelanții- reclamanți A. și S.C. B. S.R.L.; a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să le achite reclamanților sumele de 29.482,49 euro și 135.140 euro cu titlu de despăgubiri, cu cheltuieli de judecată în primă instanță constând în: 11.153,60 RON taxă judiciară de timbru, 13.650 RON onorarii experți, 6.000 RON onorariu avocațial; a obligat intimata să le achite apelanților cheltuieli de judecată în apel constând în: 5.576,80 RON taxa judiciară de timbru, 4.900 RON onorariu expert, 2.000 RON onorariu avocațial.

II. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen, reclamanții A. și S.C. B. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecare instanței de apel, care să aibă ca și consecință majorarea despăgubirilor acordate acestora pentru bunurile mobile distruse de la suma de 29.484,49 Euro acordată prin decizia atacată, la suma de 62.566,62 Euro apreciată de recurenții- reclamanți ca fiind întemeiată; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în faza de recurs, cât și pârâta C. S.A., București, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, și casarea în tot a hotărârii recurate.

Întemeindu-și calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții- reclamanți au criticat soluția instanței de apel ca nelegală, sens în care, au invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

Hotărârea atacată este netemeinică și nelegală - în parte - deoarece, instanța de apel deși a făcut o corectă apreciere a stării de fapt deduse judecații, a probelor administrate in cauza si a normelor de drept incidente in speța - a aplicat in mod greșit prevederile art. 1270 noul C. civ., în ceea ce privește modul de cuantificare al despăgubirii cuvenite reclamanților pentru bunurile mobile distruse prin incendiu.

Recurenții-reclamanți au arătat că pentru a aprecia cuantumul daunelor ce li se cuvin pentru bunurile mobile distruse, instanța a avut in vedere expertiza de specialitate administrata in cauza care a stabilit doua valori: o prima valoare de 52.971,11 euro reprezentind valoarea de nou a bunurilor (fara TVA); valoarea de 29.482,49 euro reprezentind valoarea reala (afectata de uzura) a bunurilor (fara TVA);

Raportându-se la aceasta expertiza necontestata de către parti, instanța de apel a apreciat ca reclamanților li se cuvine o indemnizație de despăgubire pentru aceste bunuri in cuantum de 29.482,49 euro, aceasta suma reprezentind pierderea patrimoniala, respectivul cuantum fiind in concordanta cu valoarea bunurilor la data distrugerii lor.

S-a arătat că, la prima vedere raționamentul instanței este unul logic si corect, insa s-a solicitat a se avea in vedere faptul ca, la încheierea poliței de asigurare, a convenit cu intimata ca in situația in care va avea loc o distrugere/degradare a bunurilor mobile din imobilul asigurat - in limita a 70.000 euro - aceasta sa îi achite cu titlu de indemnizație de despăgubire valoarea de inlocuire a bunurilor mobile distruse (VD si nu valoarea reala a acestora VR (adică valoarea bunurilor afectata de uzura).

In acest sens s-a solicitat a se avea in vedere Polița de asigurare seria x nr. x - "Linia de asigurare 1 Bunuri" - și prevederile art. 1.2.32. lit. i) din condițiile de asigurare 08.06.01. W.002.0. E care fac parte integranta din polița, situație în care despăgubirea cuvenita pentru bunurile mobile este: 52.871,11 EURO x 19 % (TVA) = 62.916,62 EURO; din aceasta despăgubire se scade franșiza de 350 EURO conform prevederilor poliței (fransiza 0,5% x suma asigurata) și rezultă (62.916,62 EURO - 350 EURO) 62566,62 EURO; aceasta fiind despăgubirea cuvenita pentru bunurile mobile conform expertizei si condițiilor de asigurare, s-a susținut.

In fapt, au arătat recurenții-reclamanți, încă de la încheierea poliței de asigurare fiecare asigurat de acest gen poate opta intre a primi in caz de dauna valoarea reala a bunului distrus (adică valoarea bunului afectat de uzura) sau valoarea de nou (adică o despăgubire care sa-i permită in caz de dauna sa-si achiziționeze un bun similar nou, valoare care sa inglobeze toate taxele -de orice natura.

Aceasta este "invoiala" părților contractante și face parte din riscul contractului, dar la incheierea acestuia in cazul in care asiguratul alege ca in situația in care are loc o dauna sa incaseze pentru bunurile mobile valoarea de inlocuire a acestora - prima de asigurare aferenta acestui tip de despăgubire este mai mare decât prima aferenta unei despăgubiri care se raportează la valoarea reala.

In acest context, in care instanța de apel a decis in mod corect, au susținut recurenții-reclamanți, ca trebuie sa fie despăgubiți, aceștia au solicitat să se facă aplicarea art. 1270 noul C. civ., adică să se respecte prevederile contractului de asigurare, antementionate, si în ceea ce privește modul de calcul si de acordare a indemnizației de despăgubire in ceea ce privește bunurile mobile.

Recurenții-reclamanți au arătat că doresc a fi despăgubiți conform termenilor expres si precis stipulați in intelegerea dintre aceștia si asigurător, in condițiile in care reclamanții au achitat o primă de asigurare pretinsa de către asigurător la încheierea poliței, aferenta valorii de înlocuire a bunurilor mobile.

Au susținut recurenții-reclamanți că motivul de recurs invocat de aceștia acoperă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material fie prin nesocotirea, de regulă, a unei asemenea norme (prima ipoteza), fie prin interpretarea ei eronata (a doua ipoteza). (...) Pentru a fi in prezenta cele de-a doua ipoteze, trebuie ca instanța, recurgând la normele aplicabile litigiului, sa le fi dat o greșita interpretare sau faptele reținute sa fi fost greșit calificate, in raport cu exigentele textelor de lege.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta- pârâtă C. S.A., București a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, susținând că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ. considerentele hotărârii trebuie sa conțină motivele de fapt si de drept pe care se intemeiaza soluția, prevedere legala care nu se verifica in speța.

Astfel, s-a arătat că hotărârea nu cuprinde normele legale pe care se intemeiaza. In tot cuprinsul considerentelor expuse după formula "Analizând actele si lucrările dosarului, Curtea retine următoarele" nu este menționat niciun text de lege pe care instanța de apel sa-l fi avut in vedere la pronunțarea soluției, cu excepția prevederilor art. 451-455 noul C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecata, care insa, în opinia recurentei-pârâte, nu sunt relevante în privința fondului cauzei.

În lipsa textelor legale care stau la baza hotărârii, recurenta-pârâtă a susținut că nu este posibilă verificarea demersului logico-juridic realizat de instanța, demers care consta in analiza situației de fapt prin prisma normelor legale incidente in cauza.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că în privința cuantumului despăgubirii pentru imobil instanța validează expertiza din apel fara a expune motivele pentru alegerea acesteia in defavoarea celei de la fond, care stabilea un cost mai mic al reparațiilor (114.700 euro). In hotărâre se menționează doar:

"Curtea va avea in vedere raportul de expertiza din apel, care este mult mai explicit si detaliat". Aceasta mențiune nu reprezintă motivare întrucât instanța are obligația de a prezenta argumente concrete privind soluția adoptata, simpla referire la conținutul unui raport de expertiza neavand valoare de argument, s-a mai susținut.

In plus, recurenta-pârâtă a precizat că instanța nu motivează de ce a înlăturat apărările sale privind cuantumul corect al despăgubirii, expuse in întâmpinare si in obiectiunile la expertiza.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut ipoteza în care hotărârea este data cu încălcarea normelor de drept material

Astfel, s-a arătat că prin hotărâre s-au încălcat prevederile art. 1.270, art. 1.534 si art. 2.216 noul C. civ., ale art. 1.6.2.1 vi si 1.9.5.1 din contractul de asigurare coroborate cu art. 63 alin. (1) din Ordinul MAI nr. 163/2007, subliniindu-se că prezentul litigiu isi are izvorul intr-un contract de asigurare care potrivit art. 1.270 noul C. civ. are putere de lege intre părțile contractante.

Din interpretarea dispozițiilor art. 7 C. proc. civ. rezulta ca hotărârea trebuie sa fie pronunțata cu respectarea contractului dintre parti, incalcarea contractului fiind echivalenta cu încălcarea legii, a susținut recurenta-pârâtă.

Situația de fapt, confirmata prin expertiza in procese pirogene si incendii efectuata la prima instanța, a arătat recurenta-pârâtă, este următoarea: incendiul a fost produs din cauza suprasolicitării instalației electrice a imobilului. Aceasta suprasolicitare a fost posibila ca urmare a faptului ca instalația fusese proiectata pentru un imobil cu destinație de locuința, iar reclamanta B. S.R.L., in desfășurarea activității sale, a utilizat consumatori electrici care au generat încărcarea instalației electrice peste sarcina admisa.

In ciuda acestei dovezi evidente de încălcare de către asigurata a normelor legale si a clauzelor contractuale, instanța a stabilit ca aceasta are drept la despăgubire deoarece "Nu pot fi reținute condițiile de excludere care au fost avute in vedere de prima instanța".

Recurenta-pârâtă a arătat că argumentele instanței, pe care recurenta le-a evidențiat în cuprinsul cererii de recurs, nu sunt valide întrucât problema nu consta in modul in care a fost realizata instalația electrica, ci in modul in care ea a fost utilizata, iar acest mod de utilizare este exclusiv răspunderea asiguratei.

S-a susținut că asigurătorul nu avea niciun drept sa-i impună asiguratei o anumita conduita, aceasta având obligația de a cunoaște si de a respecta normele legale privitoare la protecția împotriva incendiilor.

Faptul ca asigurătorul a avut cunoștința, de la încheierea contractului, de activitățile desfășurate de asigurata (întreținere corporala) nu transfera răspunderea privind respectarea normelor de la asigurat la asigurător.

Si oricum, activitatea de întreținere corporala nu poate fi considerata ca având un potențial de risc de incendiu deosebit, pentru a se putea susține ca asigurătorul si-ar fi asumat o răspundere mai mare decât normal pentru acest gen de activitate. In mod firesc, aceasta activitate nu ar trebui sa genereze incendii, întrucât nu presupune lucrul cu foc deschis, s-a mai arătat.

In hotărâre se mai menționează ca "In ceea ce privește neglijenta apelantilor-reclamanti, un contract de asigurare nu poate fi interpretat in sensul ca orice culpa cat de ușoara a asiguraților înlătura răspunderea asigurătorilor. Este evident ca de cele mai multe ori, niște asigurați extrem de diligenți ar putea evita producerea riscului asigurat, dar doar daca este vorba despre încălcări grave ale obligațiilor acestora sau despre acte sau fapte săvârșite cu intenție de către asigurați, asigurătorul poate evita antrenarea răspunderii sale contractuale."

Argumentele de mai sus, a susținut recurenta-pârâtă, par a se referi la o asigurare de răspundere civila, unde se acorda despăgubire când asiguratul are culpa, dar nu una grava.

Or, in speța, a arătat recurenta, suntem intr-o asigurare de bunuri, care presupune excluderea oricărei culpe a asiguratului in ce privește producerea evenimentului. Acesta este sensul art. 2.216 alin. (1) noul C. civ., care prevede obligația asiguratului de a întreține bunul in condiții corespunzătoare, in scopul prevenirii producerii riscului asigurat. Întreținerea bunului in condiții corespunzătoare presupune utilizarea lui de asa maniera incat sa fie respectați parametrii normali de funcționare.

In plus, a mai arătat recurenta, nu este vorba despre o culpa ușoara, ci despre încălcarea unor norme PSl. Reclamanta putea si trebuia sa aibă cunoștința de capacitatea instalației electrice montate in imobil si trebuia sa respecte nivelul maxim de solicitare a acesteia, pentru a nu depasi sarcina admisa.

Recurenta-pârâtă a evocat dispozițiile art. 63 alin. (1) din Ordinul nr. 163/2007 al MAI și a susținut că, în condițiile in care intimata-reclamanta a ignorat cu desăvârșire aceste norme, fapt ce a dus la producerea incendiului, după cum a demonstrat expertiza in procese pirogene si incendii administrata la fond, este evident ca ne aflam in situația unui prejudiciu imputabil creditorului, astfel incat asigurătorul nu datorează despăgubire; in deplina concordanta cu prevederile art. 1.534 noul C. civ. si ale art. 1.6.2.1 vi si 1.9.5.1 din contractul de asigurare (C. nu răspunde pentru prejudicii cauzate, produse sau agravate, direct sau indirect de sau ca o consecință a efectuării de lucrări sau modificări neautorizate de autoritatea competentă și/sau, după caz, de constructor- sau producător, precum și de nerespectarea instrucțiunilor de utilizare/exploatare ori defecte de proiectare sau de fabricație ale bunurilor asigurate, materialelor sau ale părților componente (art. 1.6.2.1- vi); C. este îndreptățit să nu acorde, despăgubiri dacă daunele la bunurile asigurate au fost produse sau agravate, pentru partea de daună care s-a mărit, ca o consecință directă a nerespectării dispozițiilor legale referitoare la autorizarea, construirea, producția, recepția, exploatarea bunurilor asigurate; astfel, această prevedere nu operează in situația în care dauna s-ar fi produs oricum și indiferent de respectarea sau nerespectare,a dispozițiilor legale menționate anterior (art. 1.9.5.1).

Instanța de apel a mai reținut ca prezintă relevanta si atitudinea apelantei-parate, care inițial a fost dispusa sa achite despăgubirile, părțile neajungand la un acord in privința intinderii acestora, fara a se invoca vreo clauza de neraspundere.

Aceasta afirmație, a arătat recurenta-pârâtă, nu respecta adevărul. In corespondenta electronica purtata de C. cu intimata-reclamanta, corespondenta depusa la dosar si la fond, si in apel, i s-au adus la cunoștința acesteia concluziile raportului de expertiza extrajudiciara privind cauzele producerii incendiului si incidența clauzelor de excludere de la plata despăgubirilor, iar negocierile au fost purtate in considerarea relațiilor comerciale existente intre societăți, iar nu pentru ca asigurătorul ar fi ignorat cauzele de excludere de la despăgubire.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut că prin hotărâre s-au încălcat prevederile art. 1.531 alin. (2) noul C. civ., normă legală care prevede că prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor.

In speța, a menționat recurenta-pârâtă, suma stabilita drept despăgubire nu reprezintă pierderea efectiv suferita de intimata-reclamanta. Imobilul a fost reparat. Este un aspect confirmat de expertiza efectuata in apel. Cu toate acestea, in loc sa se solicite actele de reparație (facturi de achiziție materiale, documente privind plata manoperei), s-a realizat un calcul al reparației fictiv, ipotetic si care nu reflecta realitatea. Prejudiciul suferit de intimata ca urmare a incendiului este reprezentat de costul reparațiilor realizate la imobil, cost suportat deja de intimata-reclamanta, care este sau ar trebui sa fie in posesia documentelor justificative privind acest cost.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că prin hotărâre s-au incalcat prevederile art. 1.350 alin. (1) noul C. civ.

În acest sens, s-a menționat că, prin polița s-a prevăzut o franșiză de 0,5% din suma asigurata, ceea ce inseamna ca asigurătorul nu este ținut a plăti aceasta suma, ea rămânând in sarcina asiguratului; la stabilirea despăgubirii pentru bunurile mobile nu s-a ținut seama de fransiza de 350 euro, desi ea a fost menționata in raportul de evaluare mobiliara. Din cuantumul de 29.482,49 euro trebuie scăzuta suma de 350 euro.

Cu privire la apelul pe care l-a formulat, recurenta-pârâtă a arătat ca instanța l-a respins, dar nu in considerarea motivelor de apel invocate, ci in considerarea soluției date pe fondul cauzei de instanța de apel, care a dat castig de cauza părții adverse, chestiune care, se susține, se încadrează in motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a considerat ca instanta.de apel trebuia sa analizeze legalitatea soluției pronunțate de instanța de fond, separat de chestiunea temeiniciei cererii de acordare a cheltuielilor de judecata, cu atât mai mult cu cat motivul respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecata a fost cu totul altul la fond, față de apel.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus punct de vedere, în scris, la raport.

Prin încheierea de la 5 noiembrie 2020, constatând că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.., recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen la 14 ianuarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

IV. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

1 Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește recursul declarat de recurenții-reclamanți, preliminar, Înalta Curte constată că în cadrul acestuia s-a invocat în mod expres încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ., referitoare la forța obligatorie a contractelor, însă, întregul raționament dezvoltat gravitează, în esență, în jurul situației de fapt și a probelor administrate, cu referire expresă la expertizele efectuate, precum și asupra modului în care acestea au fost interpretate și valorificate de instanță în apel, îndeosebi, în ce privește soluția privind cuantumul despăgubirii pentru bunurile mobile, modul de calcul și de acordare a indemnizației de despăgubire, aceste aspecte ținând de temeinicia, nu de legalitatea hotărârii atacate și imprimând criticii un pronunțat caracter formal.

Și dacă analiza ar pleca de la faptul că s-a invocat in terminis încălcarea unei norme de drept material, ipoteză care aparent se încadrează în textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că această critică încă nu poate fi primită, pentru că instanța de apel nu numai că nu a nesocotit, ci a plecat în argumentare de la forța obligatorie a contractului părților de asigurare și a conchis în mod legal că despăgubirea pentru bunurile mobile ce li se cuvine este cea în concordanță cu starea acestora de la momentul producerii evenimentului asigurat, partea din prejudiciu suportată de asigurat potrivit contractului de asigurare.

Recurenții- reclamanți omit dispozițiile art. 2217 din C. civ., care prevăd că: (1) Despăgubirea se stabileste in functie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depasi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei si nici suma asigurata.(2) Partile pot stipula o clauza conform careia asiguratul ramane propriul sau asigurator pentru o fransiza, in privinta careia asiguratorul nu este obligat sa plateasca despagubire.", iar art. 2214 C. civ. prevede că, în cazul asigurarii de bunuri, asiguratorul se obliga ca, la producerea riscului asigurat, sa plateasca o despagubire asiguratului, beneficiarului asigurarii sau altor persoane îndreptățite.

În plus, instanța supremă constată că această critică formulată de către recurenții-reclamanți nu poate avea aptitudinea de a conduce la soluția finală preconizată de parte, de admitere a cererii de chemare în judecată, în tot, în raport de argumentele instanței de apel în cuantificarea prejudiciului, întemeiate pe concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit, necontestat de părți.

Interpretarea corelativ, atât a dispozițiilor din C. civ. mai sus- arătate, cat și a prevederilor contractuale ale asigurării, conduce fără echivoc la concluzia că despăgubirea nu poate depăși valoarea bunurilor mobile în starea în care acestea se găseau la data producerii incendiului- riscul asigurat.

De altfel, chiar in cuprinsul conditiilor generale de asigurare emise de asigurător se arată că bunurile se asigură la valoarea reală a acestora la data încheierii sau reînnoirii asigurării, iar această valoare reală se stabilește în raport de vechimea și uzura lor, starea bunurilor.

În ceea ce priveste valoarea bunurilor în discuție, instanta de recurs apreciază că, față de data încheierii politei și data producerii riscului asigurat, aceasta este cea la care au fost evaluate de asigurător în vederea stabilirii primelor de asigurare, întrucât, nu poate exista o evaluare a bunului în vederea încasării primelor de asigurare, și alta în vederea acordării despăgubirilor.

Împrejurarea că asiguratorul ar accepta să asigure bunul la o valoare mai mare decât cea reală a acestuia, nu poate fi invocată ca temei al majorării cuantumului despăgubirii, la o sumă mai mare decât cuantumul indemnizatiei de asigurare convenită prin poliță, cum nefondat pretind recurenții- reclamanți, în lipsa unei clauze asumate de ambele părti în acest sens.

În consecință, motivul de recurs invocat de recurenții- reclamanți, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, recursul acestora urmând a fi respins, ca nefondat.

Înalta Curte găsește că este nefondat și recursul declarat de recurenta- pârâtă C. S.A., București.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma argumentelor avute în vedere de recurentă, în susținerea motivelor de casare invocate - art. 488 alin. (1) p 6 și 8 C. proc. civ. - Înalta Curte apreciază că recursul formulat în cauză este nefondat, pentru considerentele următoare:

În ceea ce privește motivul de casare prevzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiții, este de observat că, hotărârea instanței de fond cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a sentinței, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, "considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei- 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, instanța de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei pronunțate, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Relativ la cel de-al doilea motiv de casare avut în vedere de către recurenta-pârâtă, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că și acesta este nefondat, neputându-se reproșa instanței de apel încălcarea prevederilor art. 1270, art. 1534 și art. 2216 C. civ., ale art. 1.6.2.1. și 1.9.5.1. din contractul de asigurare, coroborate cu art. 63 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 163/2007, prevederi respectate și corect aplicate de instanța de apel.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, contractul de asigurare dintre părți a fost reînnoit, la data de 18 noiembrie 2016, prin încheierea poliței de asigurare seria x nr. x între recurenta-pârâtă și recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L., însăși denumirea poliței fiind "asigurarea afacerilor mici și mijlocii", fiind indicat în cuprinsul acesteia domeniul de activitate al asiguratului, "prestare a activităților de întreținere corporală".

Or, în aceste condiții, nu se poate susține cu temei că în mod nelegal instanța de apel ar fi înlăturat cauza exoneratoare de răspundere a recurentei- pârâte și, de aici, încălcarea prevederilor art. 2216 alin. (1) C. civ., câtă vreme obligația de despăgubire subzistă prin simpla producere a evenimentului asigurat, în temeiul și condițiile poliței de asigurare, recurenta- pârâtă obligându-se, ea însăși, la despăgubire.

Într-adevăr, art. 2216 C. civ., cu denumirea marginală Prevenirea producerii riscului asigurat, indicat de recurentă, prevede că:

"(1) Asiguratul este obligat să întrețină bunul asigurat în condiții corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat.", dar, în același timp, recurenta omite prevederea alin. (2) al aceluiași text, care dispune că "Asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este întreținut, în condițiile stabilite prin contract.".

Exercițiul acestui drept de către asigurător, chiar dacă legea nu impune și obligația de verificare a întreținerii bunului asigurat, nu înlătură interesul asigurătorului pentru realizarea inspecției de risc.

Cu alte cuvinte, în lipsa acestor constatări și verificări, nu poate fi primită susținerea privind neîntreținerea bunului asigurat în condițiile prevăzute la art. 2216 alin. (1) C. civ., criticile recurentei-pârâte sub acest aspect fiind nefondate.

Față de aceste argumente, nu pot fi reținute nici criticile prin care recurenta- pârâtă reproșează instanței de apel nerespectarea art. 63 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 163/2007, norme pe care recurenta- reclamantă le-ar fi ignorat și, astfel, a contribuit la producerea incendiului; recurenta-pârâtă urmărește, astfel, să readucă în discuție o cauză de exonerare de răspundere, ceea ce nu poate fi primit.

În fine, prin următoarele critici din recursul său, recurenta-pârâtă susține încălcarea de către instanța de apel a condițiilor de reparare a prejudiciului, ori a prevederilor art. 1350 alin. (1) C. civ.

Pe lângă faptul că aceste critici sunt de netemeinicie, referitoare la cuantificarea prejudiciului și stabilirea acestuia, chiar și dacă s-ar trece peste acest aspect, Înalta Curte le găsește a fi nefondate, întinderea despăgubirilor, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, fiind corectă, cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile.

De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat, prevederi legal aplicate în apel.

În acest context, Înalta Curte constată că criticile formulate de recurenta- pârâtă și subsumate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., se găsesc a fi nefondate.

Prin urmare, față de cele mai sus-prezentate, Înalta Curte reține că argumentele recurenților- reclamanți și ale recurentei- pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanța de apel a aplicat corect prevederile incidente, iar hotărârea acesteia este temeinic motivată, motiv pentru care, urmează a fi înlăturate.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. și de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 936/A din 11 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2021.