ÎCCJ, decizie (scj.ro #194784)

Acțiune în îmbogățire fără justă cauză. Condiții

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Faptul juridic licit

Index alfabetic: principiul subsidiarității

acțiune în răspundere civilă delictuală

C.civ., art. 1348

Una dintre condițiile de admisibilitate a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză este aceea ca însărăcitul să nu aibă, din punct de vedere legal, la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva îmbogățitului.

Trebuie precizat că acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză nu devine admisibilă prin simplul fapt al respingerii acțiunii principale, dacă aceasta din urmă, deși considerată admisibilă, a fost totuși apreciată ca nefondată și,  din acest motiv, respinsă. Altfel spus, doar atunci când acțiunea exercitată în principal ar fi respinsă ca inadmisibilă, zicându-se că nu ea este mijlocul pus la dispoziție de lege pentru realizarea creanței însărăcitului, „actio de in rem verso” poate fi admisă, considerându-se că, în circumstanțele specifice situației juridice a părților această din urmă acțiune rămâne unicul remediu aflat la dispoziția însărăcitului.

Astfel, câtă vreme acțiunea întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale exercitată de reclamanți în precedentul proces, privitoare la aceleași pretenții, a constituit un demers procedural util și admisibil, însă neîntemeiat pe fondul lui, deci sub aspectul justeții pretențiilor formulate, exercitarea ulterioară a unei noi acțiuni în justiție în legătură cu aceleași sume de bani, sub forma unei acțiuni în îmbogățire fără justă cauză, apare ca inadmisibilă.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 690 din 31 martie 2022

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad - Secția I civilă la 26.02.2016, reclamanții A. și B., prin mandatar A., au solicitat obligarea, în solidar, a pârâților S.C. C. S.R.L., D. și E., la plata sumelor în cuantum de 210.000 euro și 77.800 dolari americani, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății, precum și a cheltuielilor de judecată.

2.Hotărârea pronunțate de instanțe în primul ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 604 din 27.09.2016, Tribunalul Arad, Secția I civilă a respins acțiunea și i-a obligat pe reclamanți să achite, în solidar, pârâtei S.C. C. S.R.L. suma de 3.600 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii de primă instanță au exercitat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 94 din 25.05.2017, Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă a respins apelul, iar apelanții-reclamanți au fost obligați la plata sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale, în favoarea intimaților pârâți.

Această ultimă decizie a fost recurată de reclamanți, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II - a civilă, prin decizia civilă nr. 272 din 4.02.2020, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

3.Decizia pronun

țată de Curtea de Apel Timișoara în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 219 din 26.11.2020 a Curții de Apel Timișoara, Secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții F., G. și H., ultimele în calitate de succesori ai apelantului A., împotriva sentinței civile nr. 604 din 27.09.2016 a Tribunalului Arad. Au fost obligați apelanții la plata, către intimata S.C. C. SRL, a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.570 lei, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara au declarat recurs reclamanții, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au invocat, în esență, următoarele aspecte:

Recurenții au considerat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1348 C.civ. în materia îmbogățirii fără justă cauză, întrucât instanța de apel a menținut, în mod nelegal, raționamentul instanței de fond în ceea ce privește încălcarea caracterului subsidiar al acțiunii privind îmbogățirea tară justă cauză, reținând că reclamanții au exercitat o acțiune în răspundere civilă delictuală, respinsă irevocabil în dosarul nr. x/108/2013 al Tribunalului Arad.

Or, în verificarea caracterului subsidiar al acțiunii având ca obiect îmbogățirea tară justă cauză, instanța de apel trebuia să analizeze dacă reclamanții au avut dreptul la o altă acțiune prin care puteau obține în mod cert ceea ce era datorat. În speță, dosarul nr. x/108/2013 nu reprezintă o astfel de acțiune, deoarece constatarea acelui drept le-a fost respinsă de instanțe; nulitatea contractelor de închiriere ca și capăt principal de cerere a fost respinsă pe excepție, apreciindu-se că reclamanții nu au interes legitim în a solicita nulitatea unor contracte, de asemenea, acțiunea în răspundere civilă delictuală a fost respinsă pe considerentul că pârâții nu au săvârșit un fapt ilicit.

Raportat la considerentele sentinței civile nr. 976 din 16.10.2014, „închirierea în condițiile menționate nu constituie o faptă ilicită”, a deciziei civile nr. 91 A/2015, „închirierea spațiilor deținute este expresia drepturilor lor legitime și nu a unui delict civil” și a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție „reclamanții nu pot solicita contravaloarea lipsei de folosință pentru imobil, nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale” se desprinde concluzia că acțiunea formulată anterior nu reprezintă o acțiune prin care reclamanții puteau obține ceea ce le este datorat, prin urmare nu sunt îndeplinite condițiile prescrise de art. 1348 C.civ.

Au mai arătat că promovarea oricărei alte acțiuni, dacă nu are ca finalitate posibilitatea reală de a obține ceea ce este datorat, nu este de natură să conducă la respingerea cererii având ca obiect îmbogățirea fără justă cauză și încălcarea caracterului subsidiar.

Or, prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/108/2013 s-a reținut că reclamanții nu pot recupera ceea ce le este datorat printr-o acțiune în răspundere civilă delictuală și că nu au dreptul la o astfel de acțiune, fiindu-le respins capătul de cerere având ca obiect nulitatea contractelor de închiriere, deoarece nu ar justifica un interes legitim.

Prin urmare, respingerea acțiunii având ca obiect nulitatea contractelor de închiriere în baza cărora pârâții au încasat sumele solicitate în prezenta acțiune, cât și a solicitării ca aceștia să fie obligați, în temeiul răspunderii civile delictuale, la restituirea sumelor încasate, reprezintă dovada certă că hotărârea este nelegală, pentru considerentele ce se regăsesc în cuprinsul acesteia.

În concluzie, recurenții au solicitat admiterea recursului.

5.

Apărările formulate de părți

Prin întâmpinare, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele:

Astfel cum bine au statuat prima instanță și cea de apel, una dintre condițiile de admisibilitate a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză este aceea ca însărăcitul să nu aibă, din punct de vedere legal, la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva îmbogățitului.

Această obligatorie exigență trebuie înțeleasă în sensul că atunci când,  în scopul realizării creanței sale, legea îi pune la dispoziție celui care se pretinde însărăcit o altă acțiune în justiție prin intermediul căreia și-ar putea realiza creanțe (sub condiția, desigur, de a fi îndeplinite cerințele legale în raport de care o asemenea acțiune, deși admisibilă, poate fi considerată întemeiată), această acțiune trebuie exercitată nu doar prioritar, ci și exclusiv. Într-o asemenea situație, acțiunea în îmbogățire fără justă cauză devine inadmisibilă, caracteristica ei esențială și definitorie fiind aceea a subsidiarității,  ceea ce înseamnă că această acțiune cu statut special poată fi primită doar atunci când, din punct de vedere legal, creditorul este lipsit de orice al mijloc procesual prin intermediul căruia să obțină recunoașterea și realizarea creanței sale.

Trebuie precizat, în context, și că acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză nu devine admisibilă prin simplul fapt al respingerii acțiunii principale, dacă aceasta din urmă, deși considerată admisibilă, a fost totuși apreciată ca nefondată și,  din acest motiv, respinsă. Altfel spus, doar atunci când acțiunea exercitată în principal ar fi respinsă ca inadmisibilă, zicându-se că nu ea este mijlocul pus la dispoziție de lege pentru realizarea creanței însărăcitului, „actio de in rem verso” poate fi admisă, considerându-se că, în circumstanțele specifice situației juridice a părților această din urmă acțiune rămâne unicul remediu aflat la dispoziția însărăcitului.

Prin raportare la aceste dezlegări cu valoare teoretică și generală, observă Înalta Curte că în prezentul proces corect au reținut că pretențiile  deduse judecății au făcut și obiectul unui alt proces (în dosarul nr. x/108/2013) în care reclamanții nu și-au întemeiat pretențiile pe instituția îmbogățirii fără justă cauză, ci pe cea a răspunderii civile delictuale, în relație cu prevederile art. 21 alin.(5) din Legea nr.10/2001.

În respectivul proces acțiunea în despăgubire exercitată de reclamanți nu a fost apreciată ca inadmisibilă și lăsată necercetată pe fondul ei; dimpotrivă, instanțele au analizat, sub aspectul temeiniciei lor, pretențiile deduse judecății, trăgând concluzia că, în concret, nu se justifică admiterea acțiunii.

Într-adevăr, prin sentința civilă nr. 976 din 16.10.2014 a Tribunalului Arad, pronunțată în procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/108/2013, acțiunea  în pretenții a reclamanților a fost respinsă cu argumentul esențial că „Închirierea în condițiile menționate nu constituie o faptă ilicită, pârâții fiind proprietarii apartamentelor la data contractării, aveau dispoziție juridică asupra acestora...”.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 21/A din 26.5.2015 a Curții de Apel Timișoara, în considerentele acestei decizii arătându-se, între altele, că „... nu se poate dispune în sarcina acestora din urmă (a pârâților, n.n.) plata despăgubirilor reprezentând beneficiile financiare rezultate din exploatarea imobilului”, că  „... pretențiile în acest sens ale reclamanților sunt neîntemeiate și în raport cu dispozițiile legale circumscrise instituției răspunderii civile delictuale având în vedere faptul că beneficiile menționate obținute de pârâții D. și E. s-au realizat într-o perioadă în care ei, în virtutea unor contracte permise de lege și în ființă în acel moment aveau păstrate integral prerogativele lor de proprietate (...) astfel încât închirierea spațiilor deținute este exprese drepturilor lor legitime iar nu a unui delict civil”, precum și că „...nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâților față de reclamanți, în absența unui delict civil....”.

În fine, prin decizia civilă nr. 1364 din 14.06.2016 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 91/A/2015 a Curții de Apel Timișoara, fiind confirmat raționamentul juridic al instanței de apel cu motivarea, între altele, că „... sumele încasate de pârâții D., E. și SC C. SRL în baza contractelor de închiriere și subînchiriere încheiate cu pârâta J. Bank SA au fost obținute pentru o perioadă în care titlul lor de proprietate nu era desființat și le conferea toate prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului, respectiv a celor decurgând din dreptul de folosință, în cazul subînchirierii”, precum și „Ca urmare, reclamanți nu pot solicita contravaloarea lipsei de folosință pentru imobil, aferentă perioadei în care aceștia nu au avut calitatea de proprietari, în cauză nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale”.

Rezultă din toate aceste statuări înzestrate cu autoritate de lucru judecat că în procesul anterior  prima instanță și cele de control judiciar nu au apreciat că pretențiile reclamanților, întemeiate fiind pe regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală, ar fi inadmisibile în considerarea acestui fundament juridic al lor, după cum nu au apreciat nici că respectiva acțiune nu putea fi considerată un remediu judiciar oportun și adecvat, astfel încât să se înțeleagă că acțiunea civilă ce ar fi trebuit promovată să fie aceea în îmbogățire fără justă cauză.

Dimpotrivă, instanțele nu au dezavuat tipul de acțiune civilă exercitat de reclamante, însă au apreciat, în urma analizei pe fondul lor a pretențiilor deduse judecății, că acestea sunt neîntemeiate întrucât, în esență, însușirea beneficiilor financiare de către pârâți a avut un caracter licit, ea decurgând din calitatea lor de proprietari, pentru respectivele perioade, asupra apartamentelor.

Din toate cele de mai sus rezultă cu suficientă claritate că acțiunea exercitată de reclamanți în precedentul proces, privitoare la aceleași pretenții, a constituit un demers procedural util și admisibil, însă neîntemeiat pe fondul lui, deci sub aspectul justeții pretențiilor formulate, ceea ce face ca  exercitarea ulterioară a unei noi acțiuni în justiție în legătură cu aceleași sume de bani, sub forma unei acțiuni în îmbogățire fără justă cauză, să apară ca inadmisibilă.

Cele hotărâte în precedentul  proces trebuie înțelese prin raportare la întregul conținut argumentativ al hotărârilor pronunțate, iar nu prin luarea în considerare a unor aserțiuni izolate, precum o fac recurenții în cuprinsul cererii de recurs.

Astfel fiind, conchide Înalta Curte că pe deplin legal au hotărât instanțele în prezentul proces că acțiunea reclamanților este inadmisibilă și trebuie respinsă, nefiind deci încălcată nicio dispoziție de drept material, în sensul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ.

Recursul a fost respins, ca nefondat, în temeiul prevederilor art. 496 alin.(1) C.proc.civ.