ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1751/2022

Ședința publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la 20 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.028.887,686 RON, reprezentând contravaloarea investițiilor făcute de reclamantă la imobilul pârâtei și a dobânzii legale începând cu 20 noiembrie 2012, când a fost vândut imobilul către C. S.R.L., conform procesului-verbal de adjudecare și a facturii fiscale nr. x, emisă de Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Vâlcea.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 962, art. 969, art. 970 și art. 1073 C. civ. din 1864.

Ulterior, reclamanta a precizat că își întemeiază acțiunea inclusiv pe dispozițiile art. 494 C. civ. din 1864 și pe îmbogățirea fără justă cauză.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție împotriva societății C. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 1468 din 14 martie 2016, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Prin încheierea nr. 47/2016 din 10 mai 2016, Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale a acestei secții și a transpus cauza pe rolul secției I Civile a aceluiași tribunal, fiind înregistrată sub nr. x/2015*.

Chemata în garanție C. S.R.L. a formulat la rândul său cerere de chemare în garanție a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Craiova, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea.

Prin încheierea din 9 iunie 2017, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis în principiu cererile de chemare în garanție.

Prin sentința nr. 99/2018 din 2 februarie 2018, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins atât cererea de chemare în judecată, cât și cererile de chemare în garanție și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON și pe pârâtă la plata către chemata în garanție C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia nr. 308/A-C din 13 iulie 2020, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că: a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 78.913,63 RON plus dobânda legală aferentă începând cu 20 noiembrie 2012 și până la data plății; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat-o pe apelantă la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.008,46 RON, rezultate în urma compensării.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, a arătat că deși instanța a reținut că reclamanta era îndreptățită să obțină contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la imobilul închiriat, totuși a refuzat să calculeze contravaloarea lor pentru întreaga perioadă contractuală.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a subliniat că instanța a recunoscut dreptul său la plata sumei de 79.829,4 RON conform notei contabile din 2010, din care se scad amortizările, însă a aplicat regula de trei simplu unei alte valori.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

După evocarea normei de la art. 1420 C. civ. din 1864 și a clauzei stipulate la art. 9 din contractul de închiriere, a susținut că acordul părții adverse pentru realizarea îmbunătățirilor exista chiar la momentul semnării contractului.

Astfel, a învederat că, potrivit aceleiași clauze, pârâta a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei asupra îmbunătățirilor aduse imobilului închiriat, iar în ipoteza înstrăinării sale către un terț, pârâta era obligată să restituie contravaloarea îmbunătățirilor.

În urma evocării art. 969 și art. 977 C. civ. din 1864, autoarea recursului a arătat că nu se face vreo distincție în cuprinsul clauzei evocate anterior cu privire la natura îmbunătățirilor aduse imobilului, fiind astfel îndreptățită la plata contravalorii tuturor investițiilor efectuate.

A mai afirmat că art. 1421 C. civ. din 1864 reprezintă o normă generală care a fost înlăturată de la aplicare de clauza stipulată la art. 9 din contract prin care a fost reglementată ipoteza înstrăinării imobilului închiriat către un terț.

În continuare, a criticat decizia atacată inclusiv din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 1.823 alin. (2) C. civ. pentru îmbunătățirile efectuate în perioada cuprinsă între octombrie 2011 și decembrie 2012.

Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că nu putea fi asimilată unui autor de rea-credință în sensul art. 584 alin. (2) lit. a) C. civ., întrucât acordul pentru efectuarea îmbunătățirilor a existat încă de la momentul încheierii contractului de închiriere, fiind astfel incident art. 1.823 alin. (1) C. civ.

Totodată, a subliniat că instanța nu trebuia să aplice dispozițiile art. 51 alin. (1) Codul comercial, ci pe cele ale art. 54 din același cod, dat fiind că expertul contabil a constatat că investițiile aduse imobilului au fost înregistrate în evidențele contabile.

Referitor la temeiul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, a susținut că instanța a apreciat în mod greșit că mărirea și diminuarea patrimoniilor trebuie evaluate prin raportare la momentul introducerii acțiunii. În acest sens, a arătat că o asemenea interpretare l-ar priva pe cel păgubit de dreptul de a obține reîntregirea patrimoniului său.

Astfel, a subliniat că trebuia avut în vedere momentul la care s-a produs mărirea nejustificată a patrimoniului recurentei-pârâte, și anume când s-a stins datoria sa prin vânzarea silită a imobilului a cărui valoare a fost majorată ca urmare a investițiilor realizate de recurenta-reclamantă.

În final, autoarea recursului a arătat că a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată dovedite cu chitanțe depuse după închiderea dezbaterilor asupra fondului, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva încheierii din 29 iunie 2020 și a deciziei instanței de apel, pârâta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea hotărârilor recurate.

În motivare, autoarea recursului a susținut că soluția de respingere a excepției prematurității acțiunii este greșită.

În concret, a arătat că a dovedit faptul notării în cartea funciară a contractului de închiriere, care a devenit opozabil față de terțul dobânditor al bunului, astfel încât acest contract nu putea înceta înainte de termenul stipulat decât cu consimțământul acestei părți.

A mai afirmat că în procesele-verbale de scoatere la licitație publică s-a consemnat că imobilul este închiriat societății reclamante.

În acest context, a subliniat că respectivul contract de închiriere a produs efecte și după vânzarea silită din anul 2012.

În plus, a arătat că societatea reclamantă figurează în continuare cu sediul la imobilul respectiv, conform certificatul de furnizare informații emis de Oficiul Registrului Comerțului Vâlcea.

Totodată, a afirmat că, în ipoteza în care ar fi încetat contractul de închiriere la momentul vânzării silite, societatea reclamantă ar fi trebuit să fie radiată din registrul comerțului pentru lipsa sediului social.

A mai arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1182 și art. 1441 C. civ. din 1864, întrucât nu a avut în vedere probatoriul administrat în cauză.

Asupra fondului cauzei, a susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că procesul-verbal nr. x din 22 iunie 2005 nu atesta renunțarea reclamantei la creanța generată de îmbunătățirile aduse imobilului închiriat.

Astfel, a subliniat că reclamanta nu putea promova prezenta acțiune prin care s-a valorificat un drept la care renunțase, astfel cum rezultă din procesul-verbal anterior menționat.

În continuare, a susținut că instanța de apel nu putea da eficiență clauzei stipulate la art. 9 din contractul de închiriere, deoarece reclamanta și-a continuat activitatea în imobilul închiriat și după vânzarea silită a acestuia.

A mai arătat că nu putea fi obligată la plata contravalorii îmbunătățirilor, în condițiile în care imobilul închiriat a fost vândut silit la un preț ce nu includea și valoarea acestor îmbunătățiri.

Astfel, a precizat că prețul de licitație al imobilului a fost stabilit de expert fără a fi avute în vedere îmbunătățirile efectuate de către reclamantă.

În acest context, a subliniat că instanța nu a ținut cont de expertiza de evaluare a bunului care are putere de lucru judecat, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

A mai arătat că nu putea solicita desființarea lucrărilor realizate de către reclamantă la imobilul închiriat, din moment ce nu a avut cunoștință despre existența lor.

Autoarea recursului a învederat că instanța de apel nu putea ține cont de procesul-verbal de punere în funcțiune din 2010 având în vedere că acesta nu era semnat de reprezentantul său.

În continuare, a criticat considerentele prin care s-a apreciat că suma de 79.829,4 RON reprezintă achizițiile de materiale, înregistrate de reclamantă în contabilitatea sa.

În acest sens, a subliniat că înregistrarea unei sume în contabilitatea proprie nu probează faptul că suma respectivă reflectă îmbunătățirile aduse imobilului închiriat.

A mai susținut că din expertizele administrate în cauză rezultă că imobilul închiriat a fost predat în stare de funcționare și cuprindea toate dotările necesare pentru desfășurarea activității reclamantei.

În acest context, a subliniat că nu putea fi obligată la plata contravalorii unor lucrări care nu reprezentau îmbunătățiri aduse imobilului, ci lucrări necesare aflate în sarcina chiriașului.

Ca atare, a conchis că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe motive străine de natura pricinii dat fiind că nu a avut în vedere probatoriul administrat în cauză.

În drept, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de partea adversă, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

La rândul său, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de partea adversă, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Numai recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Ambele părți au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 17 mai 2022 a fost admisă excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă, a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, fiind admis în principiu recursul acestei din urmă părți.

Examinând cu prioritate încadrarea criticilor din cererea de recurs a recurentei-pârâte în motivele de casare invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu nulitatea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția instanțelor devolutive.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă nu a formulat critici de nelegalitate care să se încadreze în acest motiv.

Astfel, autoarea recursului nu a indicat normele de procedură pretins încălcate de către instanță de apel de natură a atrage sancțiunea nulității.

În consecință, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat strict formal.

Prin cererea de recurs a fost invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susținând că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe motive străine de natura pricinii dat fiind că nu a avut în vedere probatoriul administrat în cauză.

Ipoteza motivelor străine de natura cauzei presupune însă dezvoltarea unor critici prin care să se evidențieze lipsa legăturii între motivele reținute de instanța care a pronunțat hotărârea recurată și natura pricinii deduse judecății.

Ca atare, susținerea generică în sensul că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe motive străine de natura pricinii nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest motiv de recurs.

Autoarea recursului a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., însă nu a indicat hotărârea definitivă a cărei autoritate de lucru judecat ar fi încălcată prin pronunțarea deciziei recurate.

Susținerea conform căreia raportul de expertiză beneficiază de autoritate de lucru de judecat nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate care să poată fi circumscrisă acestui motiv, deoarece autoritatea de lucru judecat este atașată numai actelor jurisdicționale, nu și probelor administrate în cauză.

Ca atare, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat strict formal.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că prin cererea de recurs au fost formulate critici care vizează numai temeinicia deciziei recurate.

Astfel, recurenta-pârâtă nu își fundamentează criticile sale pe încălcarea sau greșita aplicare a unor norme de drept material, ci pe aspecte factuale ale cauzei. Relevante în acest sens sunt amplele referiri la probele administrate în cauză cu privire la care autoarea recursului susține fie că nu au fost avute în vedere, fie că au fost evaluate greșit de către instanța de apel.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive.

De altfel, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitează controlul judiciar realizat în recurs la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aserțiunea în sensul că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1182 și art. 1441 C. civ. din 1864 nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, dat fiind că recurenta-pârâta asociază greșita aplicare a acestor dispoziții cu evaluarea eronată a probatoriului administrat în cauză.

Ca atare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii din 29 iunie 2020 și a deciziei instanței de apel.

Examinând decizia recurată în raport cu motivele invocate de recurenta-reclamantă și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă susține, în esență, că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța a recunoscut dreptul la contravaloarea îmbunătățirilor, însă a refuzat să calculeze contravaloarea lor pentru întreaga perioadă contractuală, acordând suma de 79.829,4 RON conform notei contabile din 2010, din care se scad amortizările, dar aplicând regula de trei simplu unei alte valori.

Aceste critici se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivele contradictorii la care se referă acest motiv de recurs vizează fie contradicția între considerente și dispozitiv, fie contradicția între considerentele aceleiași hotărâri. În prima ipoteză, motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă dispozitivul cuprinde soluția contrară. A doua ipoteză presupune existența unor considerente care se contrazic reciproc, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din alte netemeinicia lor.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte reține că instanța de apel a admis în parte pretențiile deduse judecății ca urmare a reducerii contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului cu valoarea amortismentului.

Instanța de prim control judiciar a determinat aceste valori prin raportare la modul de calcul utilizat de către expertul care a întocmit raportul de expertiză administrat în faza procesuală a apelului.

De altfel, chiar în considerentele criticate în recurs s-a făcut referire la raportul de expertiză și la anexa nr. 4 aferentă aceluiași raport cu ocazia expunerii modului de calcul utilizat pentru determinarea sumelor cuvenite recurentei-reclamante.

Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Autoarea recursului mai susține că art. 1421 C. civ. din 1864 reprezintă o normă generală care a fost înlăturată de la aplicare de clauza stipulată la art. 9 din contract, prin care pârâta a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei asupra îmbunătățirilor aduse imobilului închiriat, iar în ipoteza înstrăinării acestuia către un terț, pârâta era obligată să restituie contravaloarea lor. Mai arată că, potrivit aceleiași clauze, acordul părții adverse pentru realizarea îmbunătățirilor a fost dat chiar la momentul încheierii contractului.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Pentru a facilita deplina înțelegere a prezentei decizii se impune evocarea succintă a raporturilor dintre părți și a aspectelor factuale relevante reținute de instanțele devolutive, în raport de care va fi verificată corecta aplicare a legii.

Părțile în litigiu au încheiat contractul de închiriere nr. x din 11 martie 2004, prin care reclamanta a închiriat imobilul (discotecă, bar și anexe) aflat în proprietatea pârâtei, în scopul realizării obiectului de activitate al reclamantei. Durata închirierii a fost convenită pe 15 ani, începând cu 2 aprilie 2004. Contractul de închiriere a încetat însă la 20 noiembrie 2012 ca urmare a executării silite a imobilului închiriat de către organele fiscale, executarea fiind finalizată cu emiterea procesului-verbal de adjudecare și a facturii fiscale nr. x din 20 noiembrie 2012.

Reclamanta și-a fundamentat acțiunea pe răspunderea contractuală, accesiunea imobiliară artificială și îmbogățirea fără justă cauză.

Din perspectiva temeiului juridic al răspunderii contractuale, recurenta-reclamantă critică aplicarea art. 1421 C. civ. din 1864 în detrimentul clauzei stipulate la art. 9 din contractul de închiriere.

Potrivit art. 1421 C. civ. din 1864, în cursul locațiunii, locatorul trebuie să facă toate acele reparații ce pot fi necesare, afară de micile reparații (locative) care prin uz sunt în sarcina locatarului.

Astfel, locatorul are obligația de a efectua lucrările necesare pentru menținerea bunului închiriat în stare de folosință, iar locatarul are obligația de a efectua micile reparații denumite reparații locative.

În cazul în care a locatarul a efectuat lucrări care nu erau în sarcina sa, dar cu acordul locatorului, locatarul este îndreptățit la contravaloarea lor.

Potrivit clauzei stipulate la art. 9 din contractul de închiriere, proprietarul se obligă, printre altele: să asigure chiriașului dreptul de proprietate pe durata derulării contractului asupra îmbunătățirilor efectuate asupra spațiului; în cazul în care chiriașul nu dorește cumpărarea spațiului, investiția în bunuri imobile va fi returnată din valoarea vânzării, pe baza documentelor justificate, scăzându-se amortismentului bunurilor pe perioada de contract.

Clauza anterior evocată instituie dreptul chiriașului la restituirea investițiilor efectuate asupra imobilului închiriat în ipoteza vânzării sale către un terț, cu scăderea amortismentului aferent perioadei contractuale.

Conferirea acestui drept nu echivalează însă cu existența unui acord anticipat al proprietarului cu privire la efectuarea de către chiriaș a oricăror investiții asupra imobilului închiriat.

De altfel, obligația de a efectua investiții asupra imobilului închiriat revine proprietarului, iar nu chiriașului, astfel cum rezultă din interpretarea art. 1421 C. civ. din 1864.

În lipsa unui acord expres și anticipat al proprietarului cu privire la efectuarea oricăror investiții de către chiriaș, rezultă că părțile nu au derogat de la norma prevăzută de art. 1421 C. civ. din 1864.

Recurenta-reclamantă critică decizia recurată și din perspectiva greșitei aplicări a art. 1.823 alin. (2) C. civ. pentru îmbunătățirile efectuate în perioada cuprinsă între octombrie 2011 și decembrie 2012, susținând că nu putea fi asimilată unui autor de rea-credință în sensul art. 584 alin. (2) lit. a) C. civ., întrucât acordul pentru efectuarea îmbunătățirilor a existat încă de la momentul încheierii contractului de închiriere.

Aceste critici, care se circumscriu temeiului juridic al accesiunii imobiliare artificiale, sunt nefondate, întrucât pornesc de la premisa, infirmată anterior, a existenței acordului anticipat al proprietarului cu privire la efectuarea de către chiriaș a oricăror investiții asupra imobilului închiriat.

Referitor la temeiul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, autoarea recursului critică considerentele prin care s-a reținut că mărirea și diminuarea patrimoniilor trebuie evaluate prin raportare la momentul introducerii acțiunii, susținând că trebuia avut în vedere momentul la care s-a produs mărirea nejustificată a patrimoniului recurentei-pârâte în urma vânzării silite a imobilului a cărui valoare a fost majorată cu investițiile realizate.

Înalta Curte reține că momentul în funcție de care se evaluează mărirea și diminuarea patrimoniilor prezintă relevanță pentru stabilirea întinderii obligației de restituire; acest aspect se circumscrie însă efectelor îmbogățirii fără justă cauză, iar nu cerințelor sale. De altfel, obligația de restituire se poate naște numai dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele îmbogățirii fără justă cauză (actio de in rem verso).

Una dintre aceste cerințe decurge din caracterul subsidiar al actio de in rem verso, care presupune că această acțiune nu poate fi admisă ori de câte ori reclamantul are la dispoziție o altă acțiune pentru repararea pierderii suferite.

Cu alte cuvinte, cel păgubit poate exercita acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză numai atunci când nu are la dispoziție un mijloc juridic pentru reîntregirea patrimoniului său.

Subsidiaritatea specifică actio de in rem verso nu implică însă epuizarea celorlalte acțiuni pe care partea le-a avut la dispoziție pentru valorificarea creanței sale, ci lipsa ab initio a oricărei alte acțiuni decât cea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

În consecință, dacă partea are la dispoziție o acțiune alternativă, bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligații, nu mai poate recurge la acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză pentru realizarea creanței sale.

Ca atare, actio de in rem verso trebuie să fie unica acțiune aflată la dispoziția celui care urmărește să obțină reîntregirea patrimoniului său.

De altfel, inclusiv C. civ. prevede că cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat (art. 1.348). Chiar dacă acest text de lege nu este aplicabil în cauză, el dă expresie caracterului subsidiar al actio de in rem verso, care a fost consacrat la nivel legislativ în baza doctrinei și jurisprudenței cristalizate sub imperiul C. civ. din 1864.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte constată că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului închiriat în temeiul răspunderii contractuale, al accesiunii imobiliare artificiale și al îmbogățirii fără justă cauză.

Invocarea unor temeiuri juridice distincte, printre care și cel al îmbogățirii fără justă cauză, pentru obținerea aceleiași sume de bani relevă că reclamanta a avut la dispoziție și alte mijloace juridice pentru a obține ceea ce îi era datorat.

Admiterea în parte a acțiunii în temeiul răspunderii contractuale nu deschide însă calea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză pentru recunoașterea integrală a pretențiilor deduse judecății din moment ce toate temeiurile juridice invocate au vizat aceeași creanță.

Nefiind îndeplinită una dintre cerințele cumulative ale îmbogățirii fără justă cauză, reclamanta nu poate obține sumele pretinse în baza acestui temei.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Autoarea recursului mai susține că a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată care au fost dovedite cu chitanțe depuse după închiderea dezbaterilor, cu nerespectarea dispozițiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Aceste critici se încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Conform art. 394 alin. (3) C. proc. civ., "după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă."

Astfel, înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor nu mai pot fi avute în vedere de către instanță la pronunțarea soluției.

Verificând respectarea acestui text de lege, Înalta Curte constată că pârâta a depus înscrisuri în dovedirea cheltuielilor de judecată solicitate în apel în ziua în care au fost loc dezbaterile asupra fondului. Pe înscrisurile respective nu a fost făcută vreo mențiune în sensul că acestea au fost depuse după închiderea dezbaterilor. Or, în lipsa unei asemenea mențiuni, instanța era ținută să aibă în vedere înscrisurile depuse în dovedirea cheltuielilor de judecată solicitate în apel.

Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru acest considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

Față de soluția de anulare a recursului recurentei-pârâte, Înalta Curte va respinge cererea privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că recurenta-pârâtă nu se circumscrie unei părți care a câștigat procesul în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aplicabil și în recurs conform art. 494 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 29 iunie 2020 și a deciziei nr. 308/A-C din 13 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Respinge cererea recurentei-pârâte privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2022.