ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1502/2022

HOTĂRÂRE

15.06.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1502/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 15 iunie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 februarie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub număr unic x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR - A.N.S.V.S.A. și DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR VÂLCEA - D.S.V.S.A., a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.000 RON, fără T.V.A. (aferentă lunii august), reprezentând drept exclusiv de creanță dobândit în baza decontului justificativ, facturii și contractelor în vigoare, aferente acțiunilor sanitar veterinare efectuate de reclamantă în temeiul O.U.G. nr. 117/2020, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 4147 din 16 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, tribunalul reținând, în esență, incidența prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât raportul de drept administrativ dedus judecății vizează controlul judecătoresc asupra unui act administrativ asimilat emis de o autoritate publică centrală, respectiv pârâta A.N.S.V.S.A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești sub același număr unic x/2021.

Prin sentința nr. 166/F-CONT din 22 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ Fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu, și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția a -II-a civilă, de contencios administrativ Fiscal.

Pentru a pronunța această soluție Curtea a reținut că reclamanta se plânge împotriva refuzului instituției publice de a-și îndeplini o obligație prevăzută de legiuitor, că verificarea și soluționarea cererii de plată formulată de reclamantă sunt atributul pârâtei D.S.V.S.A. Vâlcea, iar împrejurarea că alături de aceasta a fost chemată în judecată și autoritatea centrală coordonatoare nu are relevanță sub aspectul competenței, actul administrativ emis în soluționarea cererii emanând de la instituția publică județeană subordonată, calitatea autorității centrale fiind numai aceea de titular al bugetului din care se face plata; de asemenea, faptul că refuzul de soluționare a cererii reclamantului este încorporat în răspunsul ce emană de la autoritatea publică centrală a fost apreciat de Curte ca fiind lipsit de relevanță în stabilirea competenței, motivat de faptul că răspunsul (aflat la dosar) a fost emis față de plângerea prealabilă (depusă dosar) ce a fost adresată de reclamant acestei autorități în considerarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În raport de aceste considerente Curtea a reținut că, în speță, competența materială a cauzei se determină în raport de norma cu caracter general în materia contenciosului administrativ înscrisă în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și, prin urmare, a admis excepția de necompetență și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ Fiscal.

Pe rolul Tribunalului Vâlcea cauza a fost înregistrată la data de 10.11.2021 sub același număr unic de dosar x/2021

Prin sentința nr. 16 din 13 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei, în raport cu obiectul cauzei, invocată din oficiu și, în consecință, cauza a fost trimisă spre soluționare Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut că, în speță, reclamantul a solicitat obligarea celor două pârâte la plata sumei de 10.000 RON în baza contractelor de concesiune/subsecvente de prestări servicii, actelor adiționale și acordurilor cadru, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1.350 C. civ. care reglementează răspunderea contractuală; prin urmare, solicitarea de plată ține de executarea contractului de concesiune sau a celui de servicii, reprezentând prestația corelativă la care este ținut concedentul/achizitorul, fiind lipsit de relevanță că dreptul reclamantului este reglementat printr-o lege, iar nu printr-o clauză contractuală, întrucât nu se schimbă natura juridică a prestației având în vedere că în cadrul unui contract de concesiune de servicii publice, al cărui caracter de contract administrativ nu poate fi negată, autoritatea concedentă are dreptul de a stabili și/sau de a modifica unilateral partea reglementară, supusă normelor de drept public a contractului.

În raport de aceste considerente tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 8 alin. (2) teza finală, din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora litigiile ce decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun, precum și cele ale art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. care prevăd că judecătoriilor le revine competența materială de soluționare a oricăror cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON, indiferent de calitatea părților, urmând a fi avute în vedere și prevederile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care instituie regula generală conform căreia cererea de chemare în judecată se introduce la sediul pârâtului.

Prin sentința civilă nr. 1373 din 5 aprilie 2022, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În esență, instanța a reținut că, în speță, obiectul cererii de chemare în judecată vizează solicitarea reclamantei de obligare a celor două pârâte, AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR - A.N.S.V.S.A. și DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR VÂLCEA - D.S.V.S.A., la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând contravaloarea serviciului public prestat de reclamantă și constând în efectuarea activităților sanitar veterinare de interes public național conform Programului de supraveghere, profilaxie și combatere a bolilor la animale, de prevenire a transmiterii de boli de la animale la om și protecția mediului, pentru luna august 2020, sumă ce i se cuvine în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-a reținut că "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON, din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora".

Ca atare, în cauză, se urmărește recuperarea unor sume de bani solicitate în temeiul unui act normativ, Legea nr. 236/2019, reclamanta apreciind că se află în prezența unui refuz a de soluționare favorabilă a cererii sale, respectiv că pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR - A.N.S.V.S.A. refuză soluționarea cererii sale în mod nejustificat.

Instanța a reținut că obligația de acordare a sumei 10.000 RON lunar, despre care vorbește art. 15 alin. (7) din O.U.G. nr. 42/2004, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 236/2019, este o obligație legală și nicidecum contractuală, astfel că orice dispoziții legale care reglementează încheierea și executarea respectivelor contracte nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Chiar dacă acordarea acestei sume se face cu scopul de a fi sprijinită realizarea anumitor acțiuni necesare desfășurării activităților care fac obiectul prestațiilor contractuale, în considerarea contractelor existente între medicii veterinari și direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, instanța a reținut că plata acestor sume de bani se face în temeiul legii din bugetul Autorității.

Luând în considerare dispozițiile art. 6 din Anexa nr. 21 la O.G. nr. 42/2004, denumită Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanță, așa cum este introdusă prin O.U.G. nr 117/2020, aprobată prin Legea nr. 291/2020, instanța a reținut că, prin aceste prevederi normative, legiuitorul a stabilit că obligația reglementată în cadrul art. 15 alin. (7) din O.G. nr. 42/2004, este în primul rând în sarcina A.N.S.V.S.A., în calitate de autoritate centrală.

În aceste condiții, instanța a constatat că solicitarea nu are legătură cu încheierea și, respectiv, nici cu executarea unor astfel de contracte, pentru a fi aplicabilă distincția prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

De altfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că s-a adresat pârâtei AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR - A.N.S.V.S.A. cu o notificare ce reprezintă o veritabilă plângere prealabilă, care este și o procedură administrativă prealabilă obligatorie în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 și că aceasta a refuzat nejustificat să îi soluționeze cererea de acordare a sumei de bani.

Prin urmare, obiectul cererii deduse judecății vizează refuzul nejustificat al autorității de a soluționa într-un termen rezonabil cererea reclamantului, respectiv de a achita suma de bani în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, nefiind vorba de un litigiu care decurge din executarea contractelor administrative.

Concluzionând, s-a reținut de instanța că, dat fiind faptul că reclamantul a înțeles să se judece și cu autoritatea publică centrală din al cărei buget, de altfel, se plătesc aceste sume de bani, potrivit legii, iar litigiul privește un act administrativ asimilat ce emană de la autoritatea publică centrală, în vederea stabilirii instanței competente, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) și alin. (3) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Rezultă deci, în temeiul dispozițiilor legale expuse că aparține curții de apel competența materială de soluționare a litigiului, ca instanță de contencios administrativ și fiscal, iar competența teritorială de soluționare aparține instanței competente material în circumscripția căreia se află domiciliul reclamantului, adică în județul Vâlcea.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că prin cererea înregistrată la data de 11 februarie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub număr unic x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR - A.N.S.V.S.A. și DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR VÂLCEA - D.S.V.S.A., a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.000 RON, fără T.V.A. (aferentă lunii august), reprezentând drept exclusiv de creanță dobândit în baza decontului justificativ, facturii și contractelor în vigoare, aferente acțiunilor sanitar veterinare efectuate de reclamantă în temeiul Legii nr. 236/2019, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte constată că pretenția reclamantei decurge din executarea unui contract administrativ ce a fost încheiat în conformitate cu prevederile O.G. nr. 42/2004, modificată prin Legea nr. 236/2019 și că în privința acestor contracte legiuitorul a înțeles să reglementeze norme speciale, sub aspectul procedurii de soluționare a litigiilor născute, în speță, art. 53 alin. (1)

din Legea nr. 101/2016.

Articolul 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 statuează că "Pentru efectuarea în exploatațiile nonprofesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de imobilizare a animalelor care amenință viața sau integritatea corporală a persoanelor prin utilizarea și administrarea substanțelor din categoria stupefiante, psihotrope, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare, direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București pot încheia contracte de concesiune pe o durată de 4 ani cu medicii veterinari organizați în condițiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condițiile legii, în situațiile în care nu se pot încheia contracte cu medicii veterinari organizați în condițiile legii".

Astfel cum reiese din art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 101/2016 "(1) Prezenta lege reglementează remediile, căile de atac și procedura de soluționare a acestora, pe cale administrativ-jurisdicțională sau judiciară, în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune, precum și organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor.

(2) Prezenta lege se aplică și cererilor având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și celor privind executarea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor".

Pentru a determina competența teritorială de soluționare a cauzei, față de obiectul acțiunii, instanța supremă va avea în vedere dispozițiile art. 53 alin. (1) indice 1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții legale care prevăd: "Procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul".

Înalta Curte reține că sediul reclamantei se află situat în Municipiul Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.