ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2538/2021

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la data de 11 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții A., B. și C. au solicitat instanței să dispună: obligarea pârâților D. și E. la plata sumei de 233.866 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor încasate de către pârâți de la Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților în baza Legii nr. 290/2003, în calitate de moștenitori ai defunctului D.; obligarea pârâților la plata dobânzii legale începând cu data depunerii acțiunii si până la achitarea integrală a sumei datorate; cu cheltuieli de judecată. Pârâții au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția prescripției dreptului material la acțiune, precum și cerere reconvențională prin care au solicitat să se constate că reclamanții sunt străini de succesiunea lui D., decedat la data de 16.08.1951. La primul termen de judecată din data de 29.10.2019, reclamanții au formulat cerere modificatoare prin care au arătat că își întemeiază cererea de chemare în judecată pe instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză, reglementată de prevederile art. 1345 și urm. C. civ. Față de modificarea cererii de chemare în judecată, pârâții au depus note scrise prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii civile. Prin încheierea de ședință din data de 24.03.2020, s-a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C..

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2051 din data de 11.09.2020, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea principală formulată de reclamanții A., B. și C., ca efect al soluției date excepției inadmisibilității prin încheierea de ședință din data de 24.03.2020. A fost respinsă, ca nefondată, cererea reconvențională formulată de către pârâții D. și E..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 40/C din data de 26 februarie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanții A., B. și C., precum și apelul declarat de pârâții D. și E. împotriva sentinței civile nr. 2051/11.09.2020 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel au declarat recurs reclamanții A., B. și C., precum și pârâții D. și E.. Recursul reclamanților A., B. și C. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., fiind formulate următoarele critici: - soluția este dată cu încălcarea dreptului reclamanților la un proces echitabil și a dreptului de acces la justiție întrucât prima instanță nu a analizat efectiv și nu a înlăturat motivele de fapt și de drept invocate de reclamanți în acțiunea introductivă, precum și în răspunsul la cererea reconvențională, atunci când s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată; - prima instanță a reținut, în lipsa unor mijloace de probă, o stare de fapt defavorabilă reclamanților, neconformă realității, deși aceasta a fost contestată de reclamanți; - în cauză, pârâții au recunoscut printr-un act sub semnătură privată, calitatea reclamanților de succesori ai defunctului D., cât și faptul că reclamanții au dreptul de a se bucura, în aceeași măsură ca pârâții, de despăgubirile încasate doar de pârâți în temeiul Legii nr. 290/2003; - decizia recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1345-1348 C. civ. în materia faptului juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză în condițiile în care instanțele fondului valorifică procesul-verbal din data de 01.03.2019, prin care pârâții au recunoscut calitatea de moștenitori ai reclamanților, însă reține că acțiunea civilă este inadmisibilă. Recursul pârâților D. și E. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., fiind formulate următoarele critici: - instanța de apel nu a analizat motivul de apel ce vizează încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ. și a prevederilor art. 22 din același cod; pârâții au indicat motive care lipseau de eficiență recunoașterea calității de moștenitori ai reclamanților, însă instanțele fondului nu au oferit răspuns acestor apărări; - instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 686, art. 700 C. civ., art. 5 alin. (3) din Legea nr. 290/2003; - pârâții E. și D. au dobândit calitatea de moștenitori, fiind repuși în termenul de acceptare a succesiunii a defunctului D. decedat la 16.08.1951, prin formularea cererii nr. x/2003 adresată Instituției Prefectului Județului Constanța; - soluționarea favorabilă a cererii reconvenționale se impunea din perspectiva mărturisirii judiciare (în condițiile art. 348 și 349 C. proc. civ.) făcută de reclamanți prin precizarea acțiunii, prin care au recunoscut din proprie inițiativă faptul că nu au făcut acte de acceptare tacită a moștenirii autorului D.; - părțile au fost repuse în termenul de acceptare a succesiunii autorului lor, D. prin apariția Legii nr. 290/2003, care a permis formularea de cereri "proprii" pentru acordarea despăgubirilor; cum doar pârâții au formulat cerere de despăgubiri, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, pentru bunurile aparținând autorului D., aceștia au fost repuși în termenul de acceptare a succesiunii, în timp ce reclamanții, neprocedând în acest fel, au fost decăzuți din dreptul de a solicita aceste compensații; - neexercitarea dreptului de formula cerere în baza Legii nr. 290/2003, în termenul prevăzut de acest act normativ, care are natura unei repuneri în termen pentru acceptarea succesiunii, îi face pe aceștia străini de succesiunea de pe urma autorului comun D., termenul fiind unul imperativ și de decădere; - în opinia pârâților, repunerea în termenul de acceptare a succesiunii vizează numai bunurile ce au făcut obiectul Legii nr. 290/2003, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (1) din această lege constituindu-se într-o excepție de la dispozițiile art. 700 C. civ. de la 1865, sunt de strictă interpretare; - nu s-a făcut dovada că autorii reclamanților (F. și C.) au dobândit calitatea de moștenitor al autorului lor (D.) prin acceptarea moștenirii în termenul prevăzut de lege; nici reclamanții, deși au făcut dovada ca sunt succesibili ai autorului comun, nu au făcut dovada ca au acceptat moștenirea acestuia, în termenul prevăzut de art. 700 C. civ.; - instanțele fondului au reținut nelegal efectele procesului-verbal din data de 01.03.2019 în susținerea recunoașterii calității de moștenitori a reclamanților de către pârâți; eventuala recunoaștere a calității de moștenitori nu este valabilă, înscrisul fiind întocmit de reclamați și G., cea din urmă nefiind ruda autorului D., și neavând mandat de reprezentare a pârâților pentru a realiza o astfel de recunoaștere; - în opinia pârâților, recunoașterea calității de moștenitori a reclamanților, după expirarea termenului de acceptare a succesiunii, nu conduce la dobândirea calității de succesori pentru că nimeni nu poate fi obligat sa accepte o succesiune; singura modalitate prin care reclamanții ar fi putut beneficia de drepturile prevăzute de legea specială consta în aceea că pârâții să fi acționat în baza unui mandat acordat de reclamanți, ipoteză care nu se regăsește în speță; - nici plata unei sume de bani către reclamanți făcută de pârâți în considerarea bunei - credințe a acestora nu poate fi interpretată în sensul dobândirii calității de succesori (și nu de succesibili) a reclamanților, acest fapt putând avea natura unei plăti nedatorate;

Apărările formulate în cauză În termen legal, recurenții-pârâți au depus întâmpinare la motivele de recurs ale reclamanților, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenții-pârâți nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei la motivele de recurs ale pârâților. II Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce succed: În legătură cu recursul declarat de reclamanții A., B. și C.: Printr-o primă critică, invocându-se cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. - "când instanța a depășit atribuțiile judecătorești" - recurenții-reclamanți au susținut că le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil și accesul la justiție prin soluțiile instanțelor de fond care au constatat inadmisibilitatea acțiunii de in rem verso promovată de reclamanți. Se mai susține că instanțele de fond nu au analizat efectiv motivele de fapt și de drept invocate de reclamanți în acțiunea introductivă, precum și în răspunsul la cererea reconvențională, atunci când au pronunțat soluția inadmisibilității actio de in rem verso. Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate este invocat formal, cazul de nelegalitate cuprins în art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nefiind incident în cauză. Pretinsa nemotivare a hotărârilor pronunțate de instanțele de fond s-ar putea circumscrie cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ipoteza "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază", însă, în speță, prin formularea acesteia reclamanții tind să pună în discuție greșita soluționare a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză prin respingerea acesteia ca inadmisibilă, iar nu o eventuală omisiune a instanțelor anterioare de a răspunde motivelor invocate în susținerea demersului judiciar sau a căii de atac. Prin urmare, aceste susțineri ale părților vor fi avute în vedere la analiza criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Este necesar a se sublinia că, față de caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres și limitativ de art. 488, alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, pentru a răspunde exigențelor impuse de dispozițiile legale mai sus menționate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuție modalitatea de interpretare și aplicare a legii la cazul particular dedus judecății de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată. Pe cale de consecință, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuție stabilirea situației de fapt, precum și administrarea și aprecierea probelor, întrucât aceste aspecte vizează temeinicia hotărârii atacate. Printr-o altă critică, reclamanții invocă încălcarea prevederilor art. 1345 - 1348 C. civ. în ce privește faptul licit al îmbogățirii fără justă cauză, susținând - în esență - că acțiunea civilă a fost soluționată în mod eronat prin admiterea excepției inadmisibilității și respingerea acesteia ca inadmisibilă. Critica este susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă este neîntemeiată și nu conduce la nulitatea hotărârii atacate. În speță, reclamanții au invocat, ca fundament al pretențiilor deduse judecății, îmbogățirea fără justă cauză, apreciind că despăgubirile încasate de pârâți în temeiul Legii nr. 290/2003 au condus la majorarea patrimoniului acestora, neexistând o altă cale judiciară pentru a solicita restituirea de către pârâți a sumei de 233.866 RON, De lege lata, faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză este consacrat legislativ, sediul materiei fiind reprezentat de dispozițiile art. 1345-1348 C. civ. Condițiile materiale ale actio de in rem verso vizează existența unei îmbogățiri a pârâtului, a unei însărăciri a reclamantului și a legăturii directe dintre modificările intervenite în cele două patrimonii (art. 1345 C. civ.). Îmbogățirea pârâtului presupune, în esență, obținerea unui avantaj pecuniar de către acesta. Corelativ, însărăcirea părții adverse se referă la pierderea economică pe care o suferă, între cele două fenomene fiind necesar să existe o cauză comună. Condițiile juridice, înscrise în art. 1345 și 1348 C. civ., sunt: lipsa unui temei juridic care să justifice îmbogățirea și însărăcirea corelativă, adică lipsa cauzei juste a mișcării de valori între patrimonii; buna-credință a îmbogățitului, întrucât dacă îmbogățitul a fost de rea-credință, izvorul obligației este faptul juridic ilicit; respectiv, inexistența unei alte acțiuni în justiție la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite. Prima condiție juridică are în vedere absența unui temei juridic în raport de care pârâtul să fie îndrituit să păstreze, în patrimoniu, avantajul pecuniar obținut de la reclamant, iar condiția juridică referitoare la caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso presupune ca însărăcitul să nu aibă nici un alt mijloc juridic pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului, deci nici pe cea izvorâtă dintr-un contract. Toate aceste condiții trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, pentru obținerea unei hotărâri judecătorești favorabile în actio de in rem verso, în caz contrar, soluția fiind de respingere a cererii de chemare în judecată, fie pe fond (pentru neîndeplinirea oricăreia dintre cerințele materiale, respectiv oricăreia dintre primele două cerințe juridice menționate), fie pentru inadmisibilitate (în cazul în care se pune în discuție caracterul subsidiar al acțiunii, constatându-se că reclamantul are opțiunea unui alt mijloc juridic de realizare a dreptului de creanță pretins împotriva pârâtului). Condiția inexistenței unui alt demers judiciar la îndemâna reclamantului pentru restituirea sumei de bani pretinse se cercetează prioritar, întrucât, în caz de neîndeplinire, actio de in rem verso devine inadmisibilă, fiind inutilă cercetarea celorlalte condiții, materiale și juridice. Aceasta înseamnă că valorificarea judiciară a unei pretenții pe calea actio de in rem verso este permisă doar excepțional, ca ultim remediu, care poate fi primit numai atunci când, în situația juridică concretă a reclamantului, este vădit că legea nu îi pune la dispoziție o altă acțiune. O asemenea condiție rezultă din dispozițiile art. 1348 C. civ., potrivit cărora "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat". Când această condiție nu se află îndeplinită, o altă acțiune în justiție putând fi pornită în considerarea altui temei, acțiunea în îmbogățire fără justă cauză trebuie considerată inadmisibilă, instanța fiind ținută să o respingă. Toate aceste statuări corespund raționamentului pe care instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, și-a fundamentat hotărârea, ele fiind esențiale în soluționarea procesului de față. În cauză, instanța de apel a reținut, în mod corect, în considerentele deciziei atacate că, "fundamentul pretențiilor reclamanților este constituit de moștenirea autorului comun D." în contextul în care reclamanții pretind cota - parte din suma primită de pârâți cu titlu de despăgubiri, în temeiul legii speciale de reparație nr. 290/2003, și cuantificată la valoarea de 233.866 RON, din suma totală de 774.714 RON, stabilită prin Hotărârea nr. 370/05.03.2008, emisă de Comisia Județeană Constanța pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. În aceste condiții, este justă susținerea curții de apel, în validarea raționamentului primei instanțe, potrivit căreia raportul juridic dintre reclamanți și pârâți este unul ce derivă din succesiune, iar calea de urmat pentru obținerea cotei - părți din suma obținută de pârâți în temeiul Legii nr. 290/2003, cu titlu de despăgubiri, este partajul judiciar. Această concluzie este întărită, cum corect au reținut și instanțele anterioare, și de dispozițiile legii speciale invocate de reclamanți în argumentarea pretențiilor solicitate, care prin art. 9 dezleagă situația, existentă și în speță, în care după adoptarea și rămânerea definitivă a hotărârii comisiei competente de a stabili despăgubirile, apar persoane având vocație succesorală, conform art. 5 alin. (1) și (2) din aceeași lege, raporturile dintre succesori privind drepturile lor se soluționează potrivit dreptului comun. Înalta Curte notează că instanța de apel a determinat în mod concret care este tipul de acțiune civilă pe care, prioritar în raport cu actio de in rem verso, reclamanții aveau posibilitatea să îl promoveze, valorificând-o ca acțiune principală, deci prevalentă în raport cu acțiunea întemeiată pe art. 1345 - 1348 C. civ., doar în acest fel reclamantul putând înțelege într-o măsură suficientă în ce a constat încălcarea regulii privind caracterul subsidiar al acțiunii de față. Prin motivele de recurs, reclamanții nu au adus argumente specifice pentru a combate statuările instanței de apel, mărginindu-se să reitereze susțineri invocate și în cadrul apelului constând în aceea că situația de fapt este alta, că pârâții au recunoscut atât calitatea de succesori ai reclamanților de pe urma defunctului D., cât și datoria către reclamanți, fiind efectuate plăți parțiale. Or, aceste aspecte nu sunt de natură să conducă la concluzia greșitei soluționări a acțiunii în îmbogățire pentru justă cauză prin admiterea excepției inadmisibilității. În egală măsură, nelegalitatea soluțiilor hotărârilor instanțelor de fond nu poate fi determinată de existența înscrisului prin care pârâții recunosc parțial pretențiile reclamanților întrucât, cum corect a arătat și curtea de apel, primează analiza admisibilității demersului judiciar promovat reclamanți, iar proba invocată privește fondul dreptului dedus judecății. Recursul declarat de reclamanții A., B. și C. este, deci, nefondat și se impune a fi respins. În ce privește recursul declarat de pârâții D. și E., Înalta Curte apreciază că și acesta este nefondat. Sub un prim aspect, pârâții invocă încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, caz de nelegalitate înscris în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pretinzând că instanța de apel nu a analizat motivul ce vizează nemotivarea hotărârii primei instanțe, contrar art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 22 C. proc. civ. Critica pune în discuție nemotivarea, în cascadă, a hotărârilor instanțelor anterioare și este susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar nu în cel indicat de pârâți, urmând a fi analizat ca atare. Alegațiile pârâților nu pot fi primite. În limitele impuse de motivele formulate de pârâți în calea de atac și în acord cu dispozițiile art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel avea prerogativa, dar și obligația examinării apelului din perspectiva susținerilor prezentate de apelant în cerere, ca expresie a respectării principiului disponibilității părților, ce guvernează procesul civil, astfel cum este consacrat în art. 9 alin. (2) din același cod, precum și a principiului aflării adevărului, în condițiile art. 22 alin. (6) din cod, sens în care a și procedat. În esență, instanța de apel avea a verifica îndeplinirea condițiilor necesare pentru a constata că reclamanții sunt străini de succesiunea lui D., decedat la data de 16.08.1951, pretinsă de pârâți în calea de atac față de soluția de respingere a cererii reconvenționale, pronunțată în primă instanță, raționamentul curții expus în decizia atacată reflectând tocmai analiza acestor elemente. Ca atare, instanța de apel a respectat, pe deplin, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Este, de asemenea, nefondată critica formulată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care susține o greșită aplicare a normelor de drept material, respectiv, a dispozițiilor art. 686, art. 700 alin. (1) și art. 5 alin. (3) din Legea nr. 290/2003. Pe de o parte, recurenții - pârâți pretind că instanța de apel, validând raționamentul primei instanțe, a apreciat eronat cu privire la efectele procesului-verbal din data de 01.03.2019, calificat drept contract de tranzacție, reținând că pârâții au recunoscut calitatea reclamanților de moștenitori ai autorului D. în contextul în care acest act de dispoziție a fost încheiat de o altă persoană decât pârâții și cu nerespectarea termenului imperativ de acceptare a succesiuni, prevăzut de dispozițiile art. 700 alin. (1) C. civ. Contrar susținerilor pârâților, Înalta Curte reține că instanța de apel a realizat o corectă calificare a înscrisului din data de 01.03.2019 - de care se prevalează reclamanții în susținerea pretențiilor deduse judecății - apreciind în mod întemeiat că, prin modalitatea de formulare a textelor cuprinse în procesul-verbal, părțile au înțeles să încheie un contract de tranzacție prin care pârâții au recunoscut calitatea reclamanților de moștenitori ai defunctului D. și s-au obligat să plătească reclamanților parte din despăgubirile încasate ca urmare a punerii în executare a Hotărârii nr. 370 din data de 05.03.2008. Cum înscrisul nu a fost anulat, acesta se bucură de prezumția de valabilitate, părțile fiind ținute de cele stipulate în cuprinsul tranzacției, care constituie legea părților, conform art. 1270 C. civ., astfel că orice critici invocate de pârâți care pun în discuție vicii de nevalabilitate a actului - cum sunt cele prin care se arată că tranzacția a fost încheiată de altă persoană, iar nu de către pârâți - nu pot fi avute în vedere în prezentul cadru procesual, astfel cum, de altfel, a reținut și curtea de apel. Pe de altă parte, fără temei susțin recurenții faptul că neexercitarea dreptului de a formula cererea de acordare a despăgubirilor în baza art. 5 din Legea nr. 290/2003, constituie o renunțare la moștenirea autorului comun D.. În acest sens, se susține că termenul instituit de lege specială, imperativ și de decădere, are natura unei repuneri în termen pentru acceptarea succesiunii, iar cum reclamanții nu au formulat o asemenea cerere rezultă că aceștia sunt străini de succesiunea defunctului. În legătură cu aceste susțineri, este justă statuarea instanței de apel ce vizează confuzia pe care recurenții-pârâți o fac între calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri sau compensații, în accepțiunea Legii nr. 290/2003 și calitatea de moștenitor, prin raportare la conținutul cererii reconvenționale formulate în fața primei instanțe. Astfel, prin formularea pretenției pe cale reconvențională în fața primei instanțe, pârâții au solicitat să se constate că reclamanții sunt străini de moștenirea defunctului D., însă motivarea expusă pe parcursul judecății, prin actele de procedură și căile de atac formulate, tinde să releve aspectele legate de calitatea de persoane îndreptățite ale reclamanților potrivit Legii nr. 290/2003. Or, pârâții nu au înțeles să formuleze prin cererea reconvențională și un capăt distinct de cerere prin care să solicite să se constate că reclamanții nu dețin calitatea persoane îndreptățite potrivit legii speciale, astfel încât criticile formulate în legătură cu lipsa calității de moștenitori a reclamanților sunt neîntemeiate. Reținând că pârâții nu au reușit să facă dovada contrară recunoașterii făcute în cuprinsul procesului-verbal din 1.03.2019, prin care pârâții au recunoscut calitatea de moștenitori a reclamanților, în mod corect a apreciat curtea de apel că, în cauză, nu se poate stabilit că reclamanții sunt străini de moștenire. Nu există, așadar, o încălcare sau aplicare greșită a legii de către instanța de apel, astfel încât să poată fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se va respinge, deci, ca nefondat și recursul pârâților D. și E., conform art. 496 și 497 C. proc. civ.