ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1537/2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 01 februarie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat ca prin hotărârea care va fi pronunțată să se dispună obligarea pârâtelor la plata actualizării creanței stabilite prin decizia civilă nr. 1481/20.03.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a dobânzii legale remuneratorii și penalizatoare începând cu data de 20.04.2012 sau, în subsidiar, începând cu data de 16.05.2013 sau de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Prin sentința civilă nr. 801 din 06 iulie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 30 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2012 prin raportare la art. 1 alin. (4) și art. 44 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României, republicată; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate; a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului având ca obiect constatarea nelegalității suspendării prevăzută de O.U.G. nr. 4/2012, înregistrat la 30 martie 2021 pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal; a acordat termen la 15.06.2021, ora 09:50, pentru când părțile au termen în cunoștință.

Împotriva încheierii din 30 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs petentul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 25 mai 2021, sub nr. x/2019/a1, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 5.

Recurentul-petent a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate în ceea ce privește soluția și considerentele asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor alin. (1) al articolului unic din O.U.G nr. 4/2012, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a arătat că cererea de sesizare a Curții Constituționale îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv: excepția a invocată în fața Curții de Apel București, secția a IV-a civilă în cadrul dosarului nr. x/2019, are ca obiect dispozițiile alin. (1) din articolul unic din O.U.G. nr. 4/2012, în vigoare la momentul formulării cererii, a fost invocată de către apelantul-reclamant, parte în dosarul nr. x/2019, are ca obiect dispoziții care nu au fost declarate neconstituționale și care au legătură cu soluționarea cauzei.

A susținut recurentul-petent că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cauza ce are ca obiect cererea acestuia, formulată în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, prin care s-a solicitat actualizarea despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, precum și dobânzi legale penalizatoare și remuneratorii.

Legătura dispozițiilor alin. (1) din articolul unic din O.U.G. nr. 4/2012 cu soluționarea cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2019 constă în aceea că prin intrarea în vigoare a dispozițiilor actului normativ menționat, obligația de emitere a titlului de despăgubiri și de plată a fost suspendată până la data de 15 mai 2013, deși această obligație fusese stabilită prin sentința civilă nr. 4407 din 24 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1481 din 20 martie 2012, pronunțată de Înalta Casație și Justiție.

Odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, la data de 20 mai 20213, procedura de acordare a despăgubirilor la care reclamantul era îndreptățit a fost finalizată, în conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Deși sentința civilă menționată anterior ar fi trebuit executată la data de 20.04.2012 (în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă), iar despăgubirile ar fi trebuit plătite într-o singură tranșă, în conformitate cu dispozițiile aplicabile înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, acestea au fost acordate eșalonat, fapt pentru care reclamantul este îndreptățit la actualizarea creanței și la plata de dobânzi penalizatoare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, așa cum a statuat Curtea Constituțională în considerentele deciziei nr. 321 din 09 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 580 din 20 iulie 2017, în cadrul procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța imediat superioară celei care a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale are o competență specială, limitată exclusiv la examinarea legalității hotărârii pronunțate conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, recursul exercitat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale reprezentând un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului reglementat de C. proc. civ.

Așadar, în cadrul prezentului recurs, este necesar a se realiza un control de legalitate și temeinicie a dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Costituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată, independent de încadrarea sau neîncadrarea criticilor formulate de recurent în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., care reglementează cazurile de casare specifice recursului în materie civilă.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din același articol, dispune că dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, instanța este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze asupra relevanței ori nerelevanței textului denunțat ca fiind contrar legii fundamentale în soluționarea cauzei în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate.

Ca atare, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței de a putea respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, este limitată de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 în a constata condițiile de admisibilitate, printre care și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și în cauza dedusă judecății.

În speță, curtea de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2012 prin raportare la art. 1 alin. (4) și art. 44 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României, republicată, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate privind sesizarea instanței de contencios constituțional, având în vedere că dispozițiile a căror neconstituționalitate s-a invocat nu au legătură cu soluționarea pe fond a litigiului.

Criticând această soluție a instanței de apel, recurentul-petent a susținut că prin intrarea în vigoare a dispozițiilor alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2012, obligația de emitere a titlului de despăgubire și de plată, stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, a fost suspendată până la data de 15 mai 2013, iar procedura de acordare a despăgubirilor a fost finalizată în conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

Astfel, despăgubirile au fost acordate eșalonat, iar nu într-o singură tranșă, cum prevedeau dispozițiile aplicabile înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, fapt pentru care recurentul este îndreptățit la actualizarea creanței și la plata dobânzii penalizatoare.

Dispozițiile alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2012, obiect al excepției de neconstituționalitate, prevăd că:

"La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII «Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv» din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare."

Condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din directa legătură a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma obiectului cauzei, a stadiului procesual și a dispozițiilor legale în temeiul cărora judecata va fi realizată.

Cu privire la relevanța pe care soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată ar avea-o în prezenta cauză, din analiza articolului a cărui neconstituționalitate a fost invocată și a obiectului cauzei, se constată că sunt fondate criticile recurentului, existând legătură între soluția ce ar fi putut fi dată cererii formulate de reclamant și norma juridică a cărei neconstituționalitate a fost invocată.

Astfel, Înalta Curte constată că prin cererea formulată se tinde la obligarea pârâtelor la despăgubiri reprezentând actualizarea creanței, stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, și dobânzi legale penalizatoare și remuneratorii, determinate de atitudinea autorităților publice implicate în procedurile de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 247/2005, care au amânat punerea în executare a sentinței civile, prin care au fost obligate la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri, și acordarea eșalonată a despăgubirilor.

Or, finalitatea urmărită prin susținerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2012 (care impun suspendarea emiterii titlurilor de despăgubire până la data de 15 mai 2013) o reprezintă stabilirea ineficacității unei prevederi legale care ar putea constitui un obstacol în soluționarea favorabilă a cererii formulate de recurent, în condițiile în care acesta solicită obligarea pârâtelor la plata unor sume generate de amânarea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și acordarea eșalonată a despăgubirilor.

Totodată, observă și îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate fiind invocată de recurentul-petent într-un proces aflat pe rolul instanțelor, iar prevederile pretins a fi neconstituționale sunt în vigoare.

Prin urmare, constatând caracterul fondat al criticilor formulate de către recurentul-petent, sub acest aspect, Înalta Curte reține că în cauză ar fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aspect de natură a atrage incidența art. 496 alin. (2) din C. proc. civ.

În raport de caracterul particular al recursului declarat împotriva încheierii de ședință prin care s-a respins, ca inadmisibilă, o cerere de sesizare a Curții Constituționale, cale de atac ce reprezintă un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., astfel cum a fost reținut prin decizia instanței de contencios constituțional nr. 321 din data de 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din data de 20 iulie 2017, va admite recursul, va casa, în parte, încheierea recurată, și, reținând caracterul sui-generis al acestei casări, va admite cererea și va sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2021.

Având în vedere că, prin prezentul recurs, recurentul-petent a formulat critici numai cu privire la soluția dată, prin încheierea recurată, asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, va menține celelalte dispoziții ale încheierii.

Opinia Înaltei Curți, exprimată conform cerinței prevăzute de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, este în sensul că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2012, este neîntemeiată, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se susține nefiind contrare niciunei prevederi constituționale dintre cele invocate de către recurentul-petent.

Astfel, Înalta Curte reține că prevederile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituționalitate (spre exemplu: decizia nr. 802 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 24 octombrie 2012, decizia nr. 183 din 02 aprilie 20213, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 19 iulie 2013, decizia nr. 371 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 05 august 2014), instanța de contencios constituțional reținând că soluția legislativă criticată reprezintă o normă temporară (fiind luată până la data de 15 mai 2013), care nu aduce atingere însăși substanței dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire, obligația statului urmând a se executa după acest termen, iar măsurile stabilite prin acest act normativ sunt în acord cu dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la ocrotirea proprietății, de vreme ce urmăresc un scop legitim - echilibrul bugetar al unui stat aflat în criză economică - și sunt proporționale, având în vedere marja mare de apreciere a statului în domeniul politicilor economice și sociale, precum și echilibrul realizat de către stat prin măsurile respective.

În plus, Curtea Constituțională a constatat că ordonanța de urgență criticată a fost adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, fiind o măsură temporară care va reglementa, pe lângă măsurile privind reformarea legislației în domeniu, și modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor, de natură a oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile reparației.

Prin urmare, în concordanță cu jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, opinia Înaltei Curți este în sensul că o atare măsură instituită prin actul normativ criticat a fost motivată de contextul economic existent la data adoptării și lipsa unui mecanism instituțional și legal, prin care să se valorifice dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea despăgubirilor pentru bunurile preluate în perioada regimului comunist.

Așadar, o astfel de măsură nu aduce atingere, în substanța sa, unui drept de proprietate garantat prin Constituție [art. 44 alin. (2) teza I], valorilor ori principiului separației puterilor în stat prevăzute de același act normativ [art. 1 alin. (3)-(4)].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din 30 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019 și, în consecință:

Casează în parte încheierea atacată și admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2021 prin raportare la art. 1 alin. (4) și art. 44 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României, republicată.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 iunie 2021.