ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1266/2023

Ședința publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra cauzei de față reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 21 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită, cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, a imobilului situat în str. x, localitatea Pitești, jud. Argeș, și valoarea de 5.341.350 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 30 martie 2009 întocmit în dosarul nr. x/CC*, adică suma de 4.737.091 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă

Prin sentința civilă nr. 123 din data de 1 februarie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1377A din data de 6 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 123 din data de 1 februarie 2022 pronunțate de Tribunalului București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1377A din data de 6 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 29 decembrie 2022, sub nr. x/2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2.

I.6. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 9 martie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

I.7. Motivele de recurs

Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 1377A din data de 6 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și, în principal, în măsura în care se va reține motivul de nelegalitate circumscris unei insuficiente motivări a hotărârii recurate – art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. – casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru a se pronunța o hotărâre cuprinzător motivată.

În subsidiar, pentru situația în care s-ar reține incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicită casarea în parte a decizie recurate (în ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei) și trimiterea dosarului, spre rejudecare, instanței de apel.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esență, recurentul-reclamant a arătat că, în opinia sa, hotărârea este insuficient motivată, de vreme ce instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor pe care le-a depus la dosar, care au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și care nu au fost contestate de către aceasta din urmă.

A subliniat că, de altfel, nici nu ar fi putut contesta veridicitatea celor constatate prin respectivele înscrisuri, de vreme ce au fost înaintate chiar de către aceasta.

Recurentul-reclamant a considerat că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze aceste înscrisuri, cu observarea valorii prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce a fost comunicată chiar de către intimata-pârâtă.

Ca atare, a apreciat și că neanalizarea acestor înscrisuri echivalează cu lipsa oricărei analize asupra pretențiilor sale, astfel că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată este insuficient motivată.

În opinia sa, au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora motivarea trebuie să fie cuprinzătoare, clară, precisă, necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar; motivarea hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzut de art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

A subliniat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța care are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

În susținerea criticilor subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, în privința cărora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., iar înscrisurile întocmite de un agent public în limitele atribuției sale, în cazul de față funcționari ai intimatei-pârâte, se bucură de prezumția de autenticitate, iar cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.

În opinia recurentului-reclamant, în cazul de față, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriu era intimata-pârâtă, care putea uza de procedura înscrierii în fals, ceea ce nu s-a întâmplat.

A susținut că înscrisurile înaintate Ministerului Finanțelor de către intimata-pârâtă reprezintă înscrisuri autentice în înțelesul art. 269 C. proc. civ., iar aceasta ar fi trebuit să se înscrie în fals în măsura în care ar fi contestat că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității; or intimata-pârâtă nu a întreprins niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expert și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare; mai mult decât atât, intimata-pârâtă este cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

În concluzie, a apreciat că, în contextul în care nu s-a procedat la contestarea sumelor și înscrierea în fals de către intimata-pârâtă, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., fiind așadar incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și pe cele ale art. 1241 C. civ., împrejurare ce atrage incidența motivului de nelegalitate reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, a susținut că instanța de apel, substituindu-se intimatei-pârâte, a încuviințat o apărare pe care aceasta nu a formulat-o, încălcând prevederile art. 9 C. proc. civ.

I.8. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că acesta nu este temeinic motivat.

Totodată, a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că recurentul-reclamant a înțeles să invoce o chestiune asupra căreia s-a statuat în mod definitiv într-o speță similară.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentul-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Prioritar, în ce privește excepția inadmisibilității recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reține că, la termenul de judecată din data de 19 septembrie 2023, instanța a apreciat că aceasta nu este în sine o veritabilă excepție și a calificat-o a fi o apărare de fond.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Toate criticile formulate au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile pe care le-a depus la dosar și care i-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în etapa prelitigioasă, acestea, în opinia recurentului-reclamant, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului.

În speță, instanța de apel, respingând apelul, a validat soluția tribunalului prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de recurentul-reclamant.

Prin acțiunea introductivă, recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați – în calitate de prepuși ai autorității, cât și în omologarea raportului de evaluare de către intimata-pârâtă, ce a condus la emiterea Deciziei nr. 4540 din data de 23 aprilie 2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În susținerea cererii a depus acte cu privire la care a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 269-270 C. proc. civ., precum și că i-au fost înaintate de către intimata-pârâtă: raportul de evaluare nr. x din data de 30 martie 2009 întocmit de către A. S.R.L.; raportul de verificare nr. x a raportului de evaluare nr. x din data de 30 martie 2009, întocmit în dosarul nr. x C. civ.; raportul de evaluare întocmit de către B. S.R.L. la data de 26 noiembrie 2019; titlul de conversie nr. 773 din data de 14 iulie 2009; Decizia nr. 4540 din data de 23 aprilie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Instanța de apel a reținut că toate criticile formulate de recurentul-reclamant se referă la faptul că, anterior formulării acțiunii de față, intimata-pârâtă a recunoscut că a înregistrat un prejudiciu și că i-a solicitat în mod expres să promoveze acțiunea de față pentru recuperarea sumelor reprezentând diferența dintre valoarea despăgubirilor acordate și valoarea reală a imobilului; această situație ar fi dovedită cu actele autentice care emană de la intimata-pârâtă, iar instanța nu a administrat nicio altă dovadă în contra acestora.

A constatat curtea de apel și că nu au fost formulate critici concrete cu privire la raționamentul instanței și la modul de apreciere a probelor, situație care atrage, în considerarea principiului disponibilității părților, în mod simetric, un control judiciar care să respecte gradul de generalitate al criticilor formulate.

Totodată, a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, iar, în cauză, nu există nicio situație specială care să justifice vreo derogare de la principiul enunțat.

A arătat că tribunalul, în confirmate cu prevederile art. 254 și art. 22 C. proc. civ., a judecat cauza pe baza înscrisurilor depuse de recurentul-reclamant și le-a apreciat liber conform art. 264 C. proc. civ., ținând seama de puterea lor doveditoare.

Astfel, a constatat că prima instanță a soluționat cauza fără a considera necesară administrarea unor dovezi suplimentare, iar critica recurentului-reclamant sub acest aspect a fost înlăturată pentru argumentele arătate anterior și în raport de prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

În ceea ce privește pretinsul caracter autentic al înscrisurilor care emană de la intimata-pârâtă, susținut de către recurentul-reclamant, instanța de apel a reținut că acesta nu a indicat în concret care dintre înscrisurile depuse se încadrează în această categorie și ce aspecte trebuiau considerate ca fiind dovedite cu puterea doveditoare impusă de actul autentic, situație în care a înlăturat această critică, având în vedere că niciunul dintre înscrisurile analizate de prima instanță nu conține constatări făcute personal de cel care le-a întocmit, referitor la stabilirea identității părților sau la exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținutul actului (art. 269 și art. 270 C. proc. civ.).

Potrivit principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Altfel spus, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii.

Dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat – tantum devolutum quantum appellatum – și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță – tantum devolutum quantum iudicatum.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către parte, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cu care: "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Or, în contextul în care partea, prin cererea de apel, nu a formulat critici concrete cu privire la apreciere a probelor de către prima instanță, ci doar a invocat faptul că înscrisurile pe care le-a depus și care emană de la intimata-pârâtă au valoarea probatorie recunoscută actelor autentice, în mod legal instanța de apel a analizat doar dacă se poate reține un atare caracter cu privire la înscrisurile avute în vedere de către prima instanță la pronunțarea sentinței și a înlăturat această susținere reținând că niciunul dintre acestea nu conține constatările la care se referă art. 269 și art. 270 C. proc. civ.

Ca atare, Înalta Curte constată că această conduită a instanței de apel este conformă limitelor învestirii sale, astfel cum acestea au fost trasate de criticile formulate prin cererea de apel, iar dacă, în urma raționamentului juridic pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederilor art. 9 C. proc. civ., prin neanalizarea unor aspecte cu care ar fi fost învestită sau prin încuviințarea unei probe nesolicitate în cauză.

În plus, aprecierea caracterului unor înscrisuri în sens contrar celor susținute de către recurentul-reclamant nu poate echivala cu încuviințarea unei probe nesolicitată de către partea adversă, ci este rezultatul propriei aprecieri a instanței de judecată, conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceleași motive, Înalta Curte reține caracterul nefondat și al criticii, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată este insuficient motivată întrucât instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor anterior menționate, cu observarea prejudiciului care reiese din cuprinsul acestora.

Decizia atacată respectă rigorile impuse considerentelor unei hotărâri judecătorești, atât de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și de art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentate, instanța de apel expunând, așa cum s-a arătat anterior, motivele care au condus la menținerea soluției tribunalului, iar, în analiza efectuată, a răspuns tuturor criticilor formulate prin cererea de apel, printre care nu se regăsesc susțineri concrete care să tindă a demonstra greșita apreciere de către prima instanță a conținutului înscrisurilor analizate.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a reiterat afirmația potrivit căreia înscrisurile pe care le-a depus și care emană de la partea adversă reprezintă înscrisuri autentice și a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 269- 271 C. proc. civ., respectiv pe cele ale art. 1171 vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), împrejurare față de care, în opinia sa, sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În speță, prima instanță, în raport de cele susținute prin cererea de chemare în judecată și de temeiul de drept pe care aceasta a fost întemeiată, a verificat dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, atât în ceea ce o privește pe intimata-pârâtă, cât și pe expertul autorizat de către aceasta, A. S.R.L.

Astfel, analizând raportul de evaluare întocmit în anul 2009 și pe cel de verificare realizat ulterior, a concluzionat că nu se poate reține săvârșirea faptei ilicite în sarcina intimatei-pârâte sau în sarcina expertului autorizat de către aceasta pentru efectuarea raportului de evaluare cu privire la imobilul situat în str. x, localitatea Pitești, județul Argeș, întrucât neconformitățile identificate prin raportul de verificare a raportului de evaluare sunt neîntemeiate, expertul realizând evaluarea aplicând în mod corect metoda comparației directe, având în vedere că a utilizat comparabile situate în aceeași zonă cu imobilul în litigiu.

A mai apreciat și că nu poate fi reținută metoda comparației vânzărilor prin care B. S.R.L. a evaluat imobilul, întrucât comparațiile utilizate de aceasta nu sunt similare celor specifice zonei în care este situat imobilul în litigiu, cel de-al doilea expert utilizând comparabile situate în alte cartiere ale municipiului Pitești.

Instanța de apel, raportat la criticile formulate de recurentul-reclamant prin cererea de apel, prin care acesta a susținut că înscrisurile pe care le-a depus la dosar și care emană de la intimata-pârâtă sunt înscrisuri autentice, a apreciat, astfel cum s-a mai arătat, că niciunul dintre înscrisurile analizate de prima instanță nu conține constatări făcute personal de cel care le-a întocmit, referitor la stabilirea identității părților sau la exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținutul actului.

În ceea ce privește rapoartele de evaluare analizate în cauză, acestea nu au o valoare probatorie absolută, instanța nefiind ținută de concluziile experților, ci i se recunoaște posibilitatea de a le reține sau de a le înlătura motivat, în condițiile în care, așa cum în mod corect a reținut și curtea de apel, acestea nu regăsesc printre ipoteze reglementate la art. 269 C. proc. civ.

A se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către recurentul-reclamant, care în opinia acestuia probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susținerile recurentului-reclamant privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanei îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală.

De altfel, din susținerile recurentului-reclamant reiese că se cere instanței a se da o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și raportului de reevaluare efectuat în anul 2019, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către acesta, afirmându-se că din acte ulterioare, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimțământul intimatei-pârâte cu privire la conținutul înscrisurilor.

Or, deși a invocat că instanța de apel a nesocotit caracterul de act autentic al înscrisurilor de care a înțeles să se folosească, pretinzând încălcarea de către curtea de apel a art. 269-271 C. proc. civ., respectiv a art. 1171 vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), în realitate, recurentul-reclamant nu a arătat de ce cele reținute de către instanța de apel, sub acest aspect, nesocotesc aceste dispoziții legale, criticile părți vizând, în realitate, aprecierea probelor de către prima instanță în soluționarea cauzei, aspect necontestat prin cererea de apel și care nu poate fi supus cenzurii instanței de recurs.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanței de judecată, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.

Ca atare, nu se poate reține concluzia încălcării de către instanța de apel a normelor de drept procesual și material invocate în dezvoltarea acestei critici și, prin urmare, nici incidența, din această perspectivă, a motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1377A din data de 6 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2023.