ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2138/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la 19 august 2021 sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 269.165,94 RON, reprezentând parte din diferența dintre valoare de 773.860 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 23 iunie 2008 întocmit de către S.C. A. S.A. și valoarea de 141.404 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 348 mp și casă în suprafață de 41,86 mp situat în str. x, municipiul Pitești, județul Argeș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1759 din 15 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă, luându-se act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1175A din 8 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1759 din 15 decembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1175A din 8 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. În susținerea căii de atac formulate, recurentul-reclamant a menționat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, instanța reținând în mod greșit, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel al emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Recurentul a invocat, cu titlu de jurisprudență, decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-ar fi statuat în sensul că, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Cu toate acestea, soluția amânării începerii curgerii termenului de prescripție de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripție un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin prisma interpretării dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, recurentul-reclamant a susținut că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că momentul de la care acesta ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia este momentul emiterii deciziei de despăgubire. A apreciat că nu poate fi reținut ca data emiterii titlului de despăgubire nu poate fi reținută drept momentul de început al termenului de prescripție, deoarece la acel moment se cunoștea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite, iar nu existența unei pagube. Printr-o altă critică a susținut că instanța de apel a ignorat prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Astfel, susține că acesta nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Referitor la răspunderea statului, a menționat că sunt aplicabile normele dreptului public, având răspundere directă doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare. Din analiza circumstanțelor cauzei, a indicat că se disting următoarele raporturi de prepușenie: - raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; - raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între ANRP și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. De asemenea, recurentul-reclamant a apreciat că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18 ianuarie 2021 emisă de autoritatea pârâtă, prin care ar fi fost înștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. O ultimă critică privește aplicarea dezlegărilor din decizia nr. 19/2019, pronunțată în recurs în interesul legii, recurentul-reclamant invocând împrejurarea că această decizie privește aplicarea art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, având în vedere specificul relațiilor de muncă. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Imobilelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunțarea deciziei nr. 862 A din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, calificată de instanță ca reprezentând apărare de fond. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul în care instanța de control judiciar a reținut că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire sau, cel mai târziu, acela la care a fost emis titlul de conversie. Criticile astfel formulate sunt nefondate. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reținut că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție este data emiterii deciziei de despăgubire nr. 4714 din 23 aprilie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, cel mai târziu, acela la care a fost emis titlul de conversie nr. 804 din 4 august 2009, neputând fi primită interpretarea că nu se putea cunoaște paguba mai devreme de data înregistrării, în evidențele sale, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021. Instanța de apel a reținut în mod corect că sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.", întrucât în cadrul litigiului se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale. Așa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un caracter mixt, stabilind alternativ două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și al celui al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani -, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite acesteia să acționeze. Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită (data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea), legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Înalta Curte constată că, indicând momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa din 18 ianuarie 2021, prin care s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurentul a susținut că nu au putut acționa mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidențele Ministerului Finanțelor, 19 ianuarie 2021, întrucât nu au avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului. Or, această susținere nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției. În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator și angajat), dar raționamentul și argumentele reținute de Înalta Curte pot fi aplicate, mutatis mutandis, și altor tipuri de raporturi juridice, întrucât există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. De altfel, prin decizia nr. 39/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curții de Apel Constanța ca inadmisibilă, s-a apreciat că dezlegările date prin decizia nr. 19/2019 pot fi aplicate și cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuție, nefiind necesar să se pronunțe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice și aceeași soluție. În realitate, indicând aceste aspecte de fapt vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul i-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18 ianuarie 2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. În exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru judecată, instanța de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune în litigiul de față este momentul emiterii deciziei de despăgubire și a titlului de conversie pe numele beneficiarei - 23 aprilie 2009, respectiv 4 august 2009, constatând în acest sens că la data respectivă reclamantul putea și trebuia să cunoască împrejurările relevante. Nu poate fi primită nici critica prin care recurentul-reclamant susține interpretarea eronată a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954 sub aspectul răspunderii directe a statului doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, nu și pentru fapte ce aparțin instituțiilor față de care nu se află într-un raport de dependență. În această privință, instanța de apel a reținut că statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparație, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, prin adoptarea actelor normative de organizare și funcționare, și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Prin urmare, statul, în raport cu proprii săi agenți, trebuie să manifeste același nivel de vigilență care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligență în desfășurarea procedurii de evaluare și acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilității de a obține protecția juridică prin exercitarea dreptului material la acțiune. Se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și 2 reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e) din lege. De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanță împotriva statului și era valorificat prin conversia acestuia în acțiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a) din același act normativ, ce a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Cu privire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel că putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate. Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existența pagubei și a celui care răspunde de ea chiar la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant putea și trebuia să facă verificări cu privire la acuratețea și legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. Acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligență necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea și trebuia să fie identificată. În acest interval maxim, socotit de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea și trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță - 2021). În acești termeni, demersul judiciar al recurentului-reclamant nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea formulată în anul 2021 (la aproximativ 12 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse-din anul 2009) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă. În ceea ce privește referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, nu s-a demonstrat că vizează o situație identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 310 din 16 februarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași problematică ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs, însă nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.