ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 222/2024

Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea din data de 06.10.2021 înregistrată la Tribunalul București, secția a III- Civilă, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 792.741 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.129.200 RON (prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/11.12.2009, întocmit de către expertul evaluator A.) și valoarea de 336.459 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafață de 1020 mp și clădiri în suprafață totală de 61 mp, situat în Calea x, municipiul Pitești, județul Argeș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, plus dobânda legală pentru aceeași perioadă.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1213 din 27 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins ca tardivă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta ANRP; s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel Prin decizia nr. 960 A/2023 din 15 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul reclamant Statul Roman prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1213/27.07.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul cu nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Anulează sentința apelată și, evocând fondul în apel, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 960 A/2023 din 15 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român. Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel; în rejudecare, a solicitat admiterea apelului și modificarea hotărârii instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 1241 C. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, prin cererea de chemare în judecată au fost indicate înscrisurile în raport cu care s-a invocat incidența prevederilor art. 269-270 din C. proc. civ.. Înscrisul, prin forma și aparența sa exterioară, are înfățișarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuției sale și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, potrivit art. 1241 din C. civ., până la proba contrară, ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia. În cauză, persoana care putea contesta cele consemnate în documente, cu precădere raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare, era chiar intimata-pârâtă, cea de la care emană înscrisurile autentice, însă aceasta nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de experții verificatori și evaluatori. În aceste condiții, instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora. În opinia recurentului-reclamant, în cazul de față, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriu era intimata-pârâtă, care putea uza de procedura înscrierii în fals, ceea ce nu s-a întâmplat. A susținut că înscrisurile înaintate Ministerului Finanțelor de către intimata-pârâtă reprezintă înscrisuri autentice în înțelesul art. 269 C. proc. civ., iar aceasta ar fi trebuit să se înscrie în fals în măsura în care ar fi contestat că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității; or intimata-pârâtă nu a întreprins niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expert și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare; mai mult decât atât, intimata-pârâtă este cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu. În concluzie, a apreciat că, în contextul în care nu s-a procedat la contestarea sumelor și înscrierea în fals de către intimata-pârâtă, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., fiind așadar incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că reținerea curții de apel, în sensul nedovedirii existenței faptei ilicite și a prejudiciului, nu este fundamentată, din moment ce ANRP, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză și a solicitat oficial Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia. este nelegală, având în vedere.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunțarea deciziei nr. 501 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenții-reclamanți a susținut nesocotirea dispozițiilor art. 9 și ale art. 269-271 din C. proc. civ., învederând că înscrisurile administrate în cauză emană de la intimata-pârâtă, fiind întocmite anterior declanșării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora, precum și că înscrisurile respective au forța probantă a unor înscrisuri autentice, iar intimata-pârâtă nu s-a înscris în fals. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat. Astfel, potrivit principiului disponibilității, care este reglementat de art. 9 din C. proc. civ. și care guvernează procesul civil, părțile pot determina nu numai existența procesului, ci și conținutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului și participanților la proces. În strânsă legătură cu acest principiu, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Pe de altă parte, art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum) și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate, expres sau implicit, de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității, astfel cum se prevede la art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. Se constată că instanța de apel a respectat aceste dispoziții legale, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu conduce la concluzia că s-a încălcat principiul disponibilității, câtă vreme analiza s-a circumscris criticilor și apărărilor formulate în apel. În acest sens, se reține că prima instanță a respins cererea ca prescrisă, reținând că termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în răspundere civilă delictuală și pentru solicitarea despăgubirilor începe să curgă, fie la data de 15.06.2009, fie la data de 10.10.2013, când s-au finalizat controalele efectuate de Curtea de Conturi cu privire la dosarele soluționate de ANRP. Instanța de apel, analizând cauza prin propriul filtru a admis apelul declarat de reclamant și, evocând fondul, a respins acțiunea formulată, ca neîntemeiată, reținând că nu a fost făcută dovada prejudiciului. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a analizat comparativ cele două rapoarte de evaluare atașate cererii de chemare în judecată, reținând că ambele sunt afectate de aceleași neregularități. În acest sens, a reținut că ambele rapoarte de expertiză s-au bazat pe oferte de vânzare, reținând că nu este legal și corect din punct de vedere metodologic să se apeleze direct la oferte de vânzare dacă există date privitoare la vânzări efective. Opțiunea pentru oferte de vânzare nu este justificată atunci când există tranzacții efective a unor imobile similare, indiferent de corecțiile aplicate în cazul ofertelor. Criticile din recurs vizează aspecte ce țin de forța probantă a înscrisurilor administrate în cauză, învederându-se că înscrisurile depuse în susținerea cererii introductive emană chiar de la intimata-pârâtă, fiind întocmite anterior declanșării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora și la întrunirea caracterul autentic, în sensul dispozițiilor art. 269 din C. proc. civ. Potrivit art. 269 alin. (1) din C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului. Indiferent dacă forma autentică este adoptată ca urmare a voinței legiuitorului sau a părților, înscrisurile autentice au o forță probantă deosebită, stabilită la art. 270 din C. proc. civ., ce rezultă din împrejurarea că înscrisul a fost întocmit și autentificat sau primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică. Înscrisul autentic face dovada autenticității sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că emană de la autoritatea care l-a întocmit și, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă. Așadar, înscrisul care, prin forma și aparența sa exterioară (semnătura funcționarului, sigiliul autorității, numărul de înregistrare etc.), are înfățișarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, prezumție care are drept efect inversarea sarcinii probei. Ca atare, sarcina probei trece de la persoana care invocă înscrisul ca mijloc de dovadă la persoana care-i contestă exactitatea și autenticitatea, însă cel căruia i se opune un înscris autentic nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals. Dintre înscrisurile administrate în cauză, se constată că doar decizia nr. 7985/23.03.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, titlurile de conversie nr. 852/09.07.2010 și nr. 1548/166.09.2010 corespund definiției înscrisului autentic, în sensul dispozițiilor art. 269 alin. (1) teza I din C. proc. civ. Prezumția operează față de orice persoană și dispensează de orice obligație probatorie pe cel care le evocă, cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., până la declararea sa ca fals. Așadar, revine celui care contestă autenticitatea înscrisului obligația de a iniția demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate, fie prin procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304 și urm. C. proc. civ., fie într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului. De vreme ce, în prezenta cauză, nu s-a uzat de procedura înscrierii în fals împotriva mențiunilor cuprinse în înscrisurile autentice antemenționate, acestea fac dovada că emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sau de la unul dintre angajații acesteia, că semnăturile existente aparțin celor menționați ca semnatari și că actul exprimă voința autorității emitente, cu privire la conținutul înscrisului, condiții în care valorificarea acestor mijloace de probă de către instanța de apel este legală. În consecință, în raport cu obiectul cererii deduse judecății, constând în angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte atât pentru propria faptă ilicită, cât și în calitate de comitent al prepușilor săi, cele trei înscrisuri autentice sunt apte să dovedească doar acordarea, în favoarea persoanelor îndreptățite, a măsurilor reparatorii sub formă de acțiuni, prin emiterea titlurilor de conversie în temeiul Legii nr. 247/2005. În ceea ce privește cele două rapoarte de evaluare, de care s-au prevalat recurenții-reclamanți în susținerea pretenției deduse judecății, se reține că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu putere doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările și concluziile unor specialiști în domeniul evaluării proprietății imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, context în care aprecierea lor s-a putut face în mod liber, potrivit convingerii instanței de apel, în condițiile art. 264 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. Nefondat este motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează încălcarea normelor de drept material, respectiv cele ale art. 1000 din C. civ. de la 1865, recurentul-reclamant susținând că reținerea curții de apel, în sensul nedovedirii existenței faptei ilicite și a prejudiciului, nu este fundamentată, din moment ce ANRP, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză și a solicitat oficial Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia. Admițând apelul declarat de reclamant și evocând fondul, instanța de apel, în raport de cele susținute prin cererea de chemare în judecată și de temeiul de drept pe care aceasta a fost întemeiată, a verificat dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, atât în ceea ce o privește pe intimata-pârâtă, cât și pe expertul autorizat de către aceasta, A.. Astfel, analizând raportul de evaluare întocmit în anul 2009 și pe cel de verificare realizat ulterior, a concluzionat că se poate reține săvârșirea unei faptei ilicite în sarcina expertului autorizat de către pârâtă pentru efectuarea raportului de evaluare cu privire la imobilul în litigiu, precum și a membrilor Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, însă nu se poate reține ca dovedit prejudiciul, întrucât raportul de expertiză de verificare întocmit de S.C. B. S.R.L. este afectat de aceleași neregularități ca primul raport. A mai apreciat și că nu este legal și corect din punct de vedere metodologic să se apeleze direct la oferte de vânzare, dacă există date privitoare la vânzări efective. Opțiunea pentru oferte de vânzare nu este justificată atunci când există tranzacții efective a unor imobile similare, indiferent de corecțiile aplicate în cazul ofertelor. Astfel, a concluzionat că raportul de evaluare întocmit în anul 2020 nu dovedește prejudiciul. Totodată, prima instanță de control judiciar a reținut că nu se pot valorifica susținerile reclamantului în sensul că însușirea de către ANRP a concluziilor raportului de verificare efectuat de respectiva instituție și a concluziilor raportului de evaluare întocmit de S.C. B. S.R.L. în anul 2020, ar fi suficientă pentru admiterea acțiunii, în condițiile în care părțile nu au încheiat o tranzacție. Înalta Curte constată că reținerea instanței de apel în ceea ce privește nedovedirea prejudiciului, raportat la criticile formulate de recurentul-reclamant în recurs, care vizează forța probantă a înscrisurilor depuse în dovedirea cererii, este legală, având în vedere cele ce succed. În ceea ce privește rapoartele de evaluare analizate în cauză, acestea nu au o valoare probatorie absolută, instanța nefiind ținută de concluziile experților, ci i se recunoaște posibilitatea de a le reține sau de a le înlătura motivat, în condițiile în care acestea nu regăsesc printre ipoteze reglementate la art. 269 C. proc. civ. A se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către recurentul-reclamant, care în opinia acestuia probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit. În plus, susținerile recurentului-reclamant privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanei îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală. De altfel, din susținerile recurentului-reclamant reiese că se cere instanței a se da o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și raportului de reevaluare efectuat în anul 2019, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către acesta, afirmându-se că din acte ulterioare, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimțământul intimatei-pârâte cu privire la conținutul înscrisurilor. Or, deși a invocat că instanța de apel a nesocotit caracterul de act autentic al înscrisurilor de care a înțeles să se folosească, pretinzând încălcarea de către curtea de apel a art. 269-271 C. proc. civ., respectiv a art. 1171 vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), în realitate, recurentul-reclamant nu a arătat de ce cele reținute de către instanța de apel, sub acest aspect, nesocotesc aceste dispoziții legale, criticile părți vizând, în realitate, aprecierea probelor de către prima instanță în soluționarea cauzei, aspect necontestat prin cererea de apel și care nu poate fi supus cenzurii instanței de recurs. Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanței de judecată, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. Ca atare, nu se poate reține concluzia încălcării de către instanța de apel a normelor de drept procesual și material invocate în dezvoltarea acestei critici și, prin urmare, nici incidența, din această perspectivă, a motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.