ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2319/2023

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 februarie 2019 pe rolul Tribunalului București, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la plata actualizării creanței stabilite prin decizia civilă nr. 1481/20.03.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a dobânzii legale remuneratorii și penalizatoare începând cu data de 20.04.2012 sau în subsidiar începând cu data de 16.05.2013 sau de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Prin sentința civilă nr. 801 din 6 iulie 2020, Tribunalul București, secția a III- a civilă a respins, ca neîntemeiate, atât excepția prescripției dreptului material la acțiune, cât și cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Prin decizia nr. 993 A din 22 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 801 din 6 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Împotriva deciziei nr. 993 A din 22 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs.

După descrierea situației de fapt, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a respins apelul, reținând o serie raționamente eronate, fundamentate pe o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor normelor de drept material care reglementează regimul general al răspunderii civile pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată, precum și a principiilor generale de drept pentru rezolvarea conflictului de norme. De asemenea, prin hotărârea recurată a fost încălcată autoritatea de lucru judecat, astfel cum aceasta este reglementată prin dispozițiile art. 430 și urm. C. proc. civ.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a menționat că instanța de apel a preluat în mod eronat, în integralitate, raționamentul primei instanței în legătură cu puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1005/15.03.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014, reținând că prin această decizie s-a stabilit legislația aplicabilă procedurii de despăgubire, data exigibilității creanței și modul de stingere a acesteia, respectiv faptul că nu a existat culpa raportat la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Din analiza atât a hotărârii instanței de apel, cât și a hotărârii primei instanțe, rezultă că ambele instanțe au realizat o calificare eronată situației juridice analizate și, în consecință, au stabilit în mod fundamental greșit obiectul propriei învestiri.

Despăgubirile solicitate nu sunt în legătură cu fapta culpabilă a CNCI sau ANRP de a fi emis cu întârziere (raportat la dispozițiile Legii nr. 165/2013) titlul de despăgubire, astfel încât niciuna dintre dezlegările în acest sens din cuprinsul deciziei civile nr. 1005/15.03.2017 nu poate fi reținută ca având putere de lucru judecat în cauză, întrucât aceste dezlegări privesc chestiuni distincte de cele dezbătute în litigiu.

Concret, reclamantul a susținut în prezenta cauză că prejudiciul în considerarea căruia sunt solicitate despăgubiri a fost creat, pe de o parte, prin neexecutarea imediată, la momentul pronunțării hotărârii care constituie titlu executoriu (2012), a obligațiilor stabilite prin aceasta, iar pe de alta parte, prin aplicarea mecanismului de plată stabilit prin Legea nr. 165/2013, respectiv prin eșalonarea plății sumei individualizate prin titlul de despăgubire.

Astfel, prin decizia civilă nr. 1005/15.03.2017, instanța a stabilit că nu ar putea fi reținută o culpa administrativă a CNCI în sensul încălcării dispozițiilor Legii nr. 165/2013 prin emiterea titlului de despăgubire doar în data de 27.02.2014, la aproximativ un an de la intrarea în vigoare a acestui act normativ. Prin hotărârea amintită instanța a reținut, în consecință, că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, CNCI a procedat în conformitate cu dispozițiile procedurale conținute de acest act normativ, însă instanța nu a analizat sub nicio formă dacă, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 a existat sau nu vreo culpă a autorității în sensul neemiterii titlului de despăgubire la momentul la care hotărârea judecătorească, prin care aceasta obligație a fost stabilită, a devenit definitivă. Prin urmare, culpa - fie ea administrativă și/sau civilă delictuală - pentru neemiterea titlului de despăgubire la nivelul anului 2012 nu a fost niciodată analizată, iar respectarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013 în emiterea titlului de despăgubire nu prezintă relevanță din perspectiva unei obligații care preexista intrării în vigoare a acestui act normativ.

Precizează reclamantul că, ceea ce invocă în această cauză, nu se raportează la culpa pentru respectarea termenelor prevăzute de Legea nr. 165/2013, ci că, pe de o parte, neemiterea la timp a titlului de despăgubire a condus la prelungirea soluționării și a atras, în acest mod, incidența Legii nr. 165/2013, iar pe de altă parte, că tocmai promulgarea Legii nr. 165/2013 prin care a fost stabilit un mecanism de plată eșalonată, se constituie în fapte culpabile ale autorității, care atrag dreptul reclamantului de a-i fi reparat prejudiciul încercat prin executarea cu întârziere a obligațiilor stabilite într-un titlu executoriu, inclusiv prin eșalonarea sumei la plată potrivit prevederilor Legii nr. 165/2013.

Având în vedere că decizia civilă nr. 1005/15.03.2017 stabilește faptul că, raportat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, nu a existat culpa administrativă pentru emiterea actului solicitat doar în data de 27.02.2014, iar reclamantul a avut în vedere, în prezentul litigiu, neexecutarea culpabilă în anul 2012 (anterior adoptării Legii nr. 165/2013), de către autoritate, a obligației stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu (hotărâre judecătorească definitivă), este evident că instanța a reținut în mod greșit autoritatea de lucru judecat a deciziei menționate, întrucât nu poate fi primită ipoteza potrivit căreia nu există neexecutare culpabilă în anul 2012, pentru că autoritatea a respectat, în 2014, prevederile unei norme adoptate în 2013. Hotărârea avută în vedere ca având putere de lucru judecat se referă la culpa administrativă a autorităților pentru neemiterea deciziei de compensare începând cu data de 16.05.2013 (a solicitat penalități pentru neemiterea titlului de despăgubire raportat la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, până la momentul emiterii titlului de despăgubire), în timp ce în prezenta acțiune, reclamantul solicită despăgubiri pentru neemiterea titlului de despăgubire de la data la care instanța urmează a obliga pe pârâte.

Atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au încălcat în această modalitate limitele stabilite prin lege autorității de lucru judecat, reținând, practic, incidența în prezentul litigiu a unei dezlegări a unei probleme de drept care nu prezintă nicio relevanta în prezenta cauza.

Pentru a funcționa puterea de lucru judecat cele două procese trebuie să aibă același obiect. Or, cele două litigii (cel care a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 și prezentul litigiu) nu au același obiect deoarece, în primul s-a urmărit sancționarea paratei pentru neemiterea titlului de despăgubire începând cu data de 17.05.2013 până la emiterea titlului de despăgubire în luna februarie 2014, în timp ce în prezentul proces se solicită constatarea culpei pentru neemiterea titlului de despăgubire în anul 2012.

Astfel, față de izvorul distinct al culpei, puterea de lucru judecat nu există și nu poate funcționa în prezenta cauză, astfel încât s-a produs o aplicare greșită a art. 430 C. proc. civ., nefiind în prezența puterii de lucru judecat.

Instanța de apel a respins puterea de lucru judecat a unei hotărâri care stabilea cu certitudine o dată a executării hotărârii judecătorești - hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2013.

Astfel, prin sentința civila nr. 10552/8.10.2014 pronunțată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. x/2013, s-a reținut ca "instanța nu poate retine susținerile contestatoarei potrivit cărora s-a aflat în imposibilitatea punerii în aplicare a hotărârii judecătorești, cată vreme sentința civila nr. 4407/2011 a fost pronunțata la data de 24.06.2011 de Curtea de Apel București, data de la care debitoarea trebuia sa-si execute de bunăvoie obligația stabilita în sarcina sa pe cale judecătoreasca".

În mod eronat, instanța de apel a reținut că data de 24.06.2011 menționată în sentința civilă nr. 10552/8.10.2017 pronunțată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. x/2013 nu reprezintă temei pentru reținerea cu autoritate de lucru judecat a datei respective, atâta vreme cât această dată nu reprezintă un considerent decizoriu, motivul pentru care nu s-a admis în tot contestația și nu s-au anulat toate actele de executare fiind acela că intimata nu și-a executat obligația de a face (emiterea titlului de despăgubire) nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Contrar raționamentului instanței de apel, art. 430 alin. (2) C. proc. civ., reglementând că autoritatea de lucru judecat privește considerentele, nu stabilește nicio altă condiție pentru funcționarea acesteia - art. 430 alin. (2) C. proc. civ. nu impune natura "decizorie" a considerentelor prin care a fost dezlegată o problema de drept cu relevanță în cauza, ci, dimpotrivă, atribuie puterea lucrului judecat oricărei chestiuni litigioase care ar fi fost tranșată într-un litigiu anterior între aceleași părți.

Astfel, singura condiție necesară pentru invocarea autorității de lucru judecat este ca aceasta să dezlege o chestiune litigioasă. Ori, tocmai acest lucru a fost stabilit prin hotărârea Judecătoriei Sector 2 București, respectiv faptul că hotărârea prin care se recunoaște dreptul reclamantului la despăgubiri trebuia să fie executată încă din data de 24.06.2011.

Prin urmare, și acest aspect reprezintă o aplicare greșita a prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., prin adăugarea unor condiții inexistente în C. proc. civ.

De asemenea, contrar susținerilor instanței de apel, data de 24.06.2011 reprezintă un considerent decizoriu, acesta fiind reținut de către instanța pentru a fundamenta concluzia ca Autoritatea nu și-a îndeplinit obligațiile, instanța stabilind data la care trebuia sa le execute.

Instanța de apel a mai reținut faptul ca Judecătoria Sector 2 București nu a analizat incidența O.U.G. nr. 4/2012, astfel că nu s-ar aplica autoritatea de lucru judecat. Și această constatare nu este legală deoarece instanța de apel nu a observat faptul ca hotărârea menționată a fost pronunțată cât timp dispozițiile O.U.G. nr. 4/2012 erau în vigoare, astfel că evident Judecătoria Sector 2 București a analizat deja implicațiile suspendării asupra obligației emiterii titlului de despăgubire, obligație stabilită prin hotărâre judecătoreasca și a concluzionat că obligația stabilită prin hotărâre judecătoreasca trebuia să fie executată voluntar, la o dată anterioară celei de intrare în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, indiferent de existența acestui act normativ.

Începând cu data de 24.06.2011 pârâta ar fi avut obligația să emită titlul de despăgubire. Pentru a determina momentul de la care curge dreptul reclamantului la accesorii, trebuie avute în vedere dispozițiile aplicabile plății titlurilor prevăzute de Legea nr. 247/2005.

Având în vedere cuantumul creanței stabilit prin sinteza evaluării în dosarul nr. x, reclamantul avea dreptul la despăgubiri prin conversia în acțiuni la Fondul Proprietatea începând cu data de 20.04.2012, cel mai târziu.

Prin O.U.G. nr. 4/2012 emiterea titlurile de despăgubire a fost suspendată până la data de 15 mai 2013, iar la data de 20 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013.

Recurentul-reclamant arată, în continuare, că măsurile dispuse prin O.G. nr. 4/2012 și prin Legea nr. 165/2013 au natura unei suspendări legale a executării titlurilor executorii (în cazul de față hotărârea judecătorească) și nu se poate reține neexigibilitatea creanțelor. Având în vedere ca instanța de judecată a stabilit suma datorata reclamantului cu titlu de despăgubire, creanța este certă, lichidă și exigibilă. Ceea ce se amâna este punerea în executare (fie voluntar, fie prin executare silită) a creanței consfințite prin titlul executoriu, iar nu existența ori întinderea și nici exigibilitatea ei ca atare. Prin urmare, pentru o creanță stabilită prin hotărâre judecătorească dobânda legală curge de la momentul exigibilității, suspendarea neavând niciun impact asupra dreptului de a primi dobânda legală și actualizarea sumei.

Prin sentința civilă nr. 10552/8.10.2014 s-a stabilit faptul că pârâtele trebuiau sa își execute obligația începând cu data de 24.06.2011, dată la care se constata exigibilitatea creanței reclamantului, însă a înțeles să solicite acest drept începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, astfel că cererea sa a vizat perioada începând cu data de 20.04.2012.

Consideră că în mod eronat instanța nu a luat act de puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 10552/8.10.2014 și nu avut în vedere drept dată a exigibilității creanței data de 24.06.2011 sau data de 20.04.2012 (dată la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă, plus 30 de zile).

În mod eronat prima instanța a prorogat termenul pentru executarea obligației stabilite prin hotărâre judecătorească până la data de 16.06.2013, considerând că efectele hotărârii judecătorești nu puteau supraviețui O.U.G. nr. 4/2012 - în acest sens, reținând, de altfel, puterea lucrului judecat a chestiunilor dezlegate prin decizia Înaltei Curți nr. 1005/15.03.2017 pronunțată în recurs, în dosarul nr. x/2014.

Complementar încălcării în acest mod a limitelor autorității de lucru judecat, acest artificiu este în neconcordanță atât cu jurisprudența CEDO, cât și cu jurisprudența constituțională, care au stabilit ca efectele hotărârii judecătorești nu pot fi suspendate nici măcar prin proces legislativ.

Astfel, potrivit jurisprudenței CEDO, autoritățile obligate să execute o hotărâre judecătorească nu pot crea ele însele situații de natură să facă imposibilă executarea. Recurentul-reclamant arată că trebuie a fi avute în vedere hotărârile de condamnare pronunțate de către instanța europeana respectiv în cauza Nitescu c. României, Chibulcutean c. României, Sabau-Popescu c. României, Dragne și a.c. României, unde Curtea a apreciat ca statul prin organele de specialitate nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârile judecătorești, fiind încălcat art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile privind principiul legii speciale, prin care se deroga de la legea generala.

Astfel, cu titlu preliminar, menționează că regula de principiu potrivit căreia norma specială se aplică în mod prioritar față de norma generală, prezintă aplicabilitate pentru rezolvarea conflictului de norme și, în consecință, presupune ca aceeași problemă juridică să fie susceptibilă de a fi rezolvată prin cel puțin două seturi de norme cu aplicabilitate simultană, situație în care este necesar a se determina care este gradul de specializare al fiecăreia dintre norme, pentru ca, mai apoi, să se determine norma aplicabilă conform regulii specialia generalibus derrogant. Cu alte cuvinte, pentru a fi aplicabil acest principiu, trebuie ca legea specială să conțină o dispoziție expresă, derogatorie de la regimul instituit prin norma de drept comun.

Concret, în privința normelor de drept material incidente în prezenta cauză, Legea nr. 165/2013 reprezintă legea specială, însă nu conține nicio dispoziție prin care este înlăturat dreptul titularului dreptului la despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de a pretinde reparația integrală a prejudiciului ce i-a fost cauzat prin executarea cu întârziere a obligației de plata a despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale.

Faptul ca în privința Legii nr. 165/2013 nu a fost admisa nicio excepție de neconstituționalitate, nu exclude dreptul reclamantului la accesorii. Faptul ca jurisprudența CEDO conferă Statului dreptul de a eșalona debitele, nu exclude dreptul cetățeanului de a-i fi reparat prejudiciul încercat prin faptul eșalonării.

Obligația de plată a despăgubirilor cuvenite potrivit Legii nr. 165/2013 (sau oricărei legi anterioare de reparație) este și rămâne o obligație supusă regimului general aplicabil obligațiilor civile, inclusiv din perspectiva posibilității ca executarea cu întârziere a acesteia să cauzeze un prejudiciu creditorului, pentru a cărui reparație integrală se impune, pe de o parte, actualizarea valorii creanței cu indicele de inflație, pe de alta parte, aplicarea dobânzii legale, de la momentul exigibilității, pana la momentul plății integrale.

Faptul ca norma specială de reparație nu conține nicio dispoziție expresă referitoare la accesoriile creanței și la actualizarea acesteia, impune cu necesitate completarea sa cu dispozițiile legii generale.

În lipsa unei dispoziții exprese a Legii nr. 165/2013, prin care ar fi prevăzută interdicția actualizării valorii sumelor acordate cu titlu de despăgubiri sau a calculării dobânzii legale - penalizatoare sau remuneratorie, după caz - este evident ca această situație, nefiind reglementată de legea specială, rămâne guvernată de dispozițiile normei generale, în speță, de dispozițiile C. civ., referitoare la modalitatea de reparare integrală a prejudiciului.

Legea nr. 165/2013 reprezintă doar o lege de finalizare a procesului de despăgubire, iar cererea subsemnatului nu a fost soluționată în fond pe baza acesteia, ci pe baza prevederilor Legii nr. 247/2005, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 fiind parcursă în întregime. Prin urmare, doar plata despăgubirilor este supusă prevederilor Legii nr. 165/2013, drepturile reclamantului fiind reglementate de Legea nr. 247/2005.

Or, prin normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 247/2005 s-a prevăzut dreptul reclamantului la actualizarea sumei reprezentând despăgubirea, iar titlul de despăgubire nu ia în considerare acest drept.

Măsura suspendării legale a executării hotărârii judecătorești nu provine de la un terț cu care debitorul să nu aibă legătura, ci măsura a fost impusă, unilateral, de stat în legătura cu creanțe asupra sa sau asupra instituțiilor din sistemul bugetar.

Prin urmare, s-a produs o depășire a exigibilității creanței, depășire pentru care Statul trebuie să acopere prejudiciul încercat de reclamant prin stabilirea unei suspendări legale în ceea ce privește emiterea titlului de despăgubire și stabilirea unei eșalonări la plata debitului.

Cumulul dobânzii cu rata inflației este recunoscut atât de literatura juridica, cat și de practica judiciară, iar prin actualizarea sumelor datorate cu rata inflației se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperită de dobândă.

De asemenea, problema cumulului a fost rezolvata prin art. 1535 din C. civ. care prevede la alin. (3) că dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

Solicitarea reclamantului este justificată și de existenta art. 44 alin. (1) din Constituția României conform căruia "dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate".

Prin suspendarea emiterii titlului de plata și eșalonarea creanței pe o perioada de 5 ani se aduce atingere dreptului de proprietate (dreptul la despăgubire fiind considerat un bun în sensul Protocolului 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului).

În cauza lmmobiliare Saffi împotriva Italiei (Hotărârea din 29 iulie 1999 - paragraful 74) s-a arătat ca o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată de circumstanțe particulare, dar întârzierea nu poate avea drept consecință atingerea substanței dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenție. Ori, prin amânarea executării pe o perioada de 8 ani de zile se aduce atingere dreptului de proprietate, reclamantului nepredându-i-se valoarea actuală a dreptului de proprietate exprimată în bani, ci doar o sumă de bani, mult diminuată prin erodarea valorii reale a despăgubirii.

În aplicarea prevederilor legii speciale, instanța a considerat că absența dobânzii legale și a actualizării reprezintă simple modalități de a plafona o creanța. Acesta raționament este nelegal aceasta deoarece orice exercițiu al unui drept poate fi implementat strict, potrivit art. 10 din C. civ.

Mai mult decât atât, instanța de apel face confuzia între despăgubire, care evident poate fi plafonată și daune interese pentru neexecutare. Având în vedere natura diferită a acestora este nepermisă utilizarea analogiei pentru a ajunge la concluzia că creanța a fost plafonată prin lipsa prevederii unui mecanism care să sancționeze statul pentru modalitatea în care își executa obligațiile.

Mai mult, posibilitatea de a încasa valoarea de piața a imobilului nu era prevăzută la momentul soluționării cauzei în apel, astfel că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 6 din C. civ. retroactivând prevederile Legii nr. 165/2013 la o situație deja soluționată, ajungând la concluzia ca reclamantului i s-a dat valoarea de piața a imobilului. Ori, spre deosebire de situația reținută de instanța de apel, reclamantului i s-a acordat valoarea de piața a imobilului din anul 2008, chiar dacă despăgubirea a fost achitată cu peste 10 ani întârziere.

Intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare, comunicată, solicitând în principal respingerea recursului ca inadmisibil - invocând, în fapt, nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursului și respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În ceea ce privește excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, invocată de intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, se constată că în cuprinsul cererii de recurs se dezvoltă critici de natură a fi analizate din perspectiva dispozițiilor de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., astfel încât excepția nulității urmează a fi respinsă. Criticile vor fi însă evaluate împreună, întrucât au incidență în diversele etape ale raționamentului dezvoltat de instanța de apel pentru confirmarea soluției de respingere a pretenției reclamantului.

În esență, din circumstanțele factuale ale cauzei reiese că reclamantul a promovat o acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtelor la plata actualizării creanței stabilite prin decizia nr. 1481 din 20 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv a dobânzii legale remuneratorii și penalizatoare începând cu data de 20 aprilie 2012 (data expirării celor 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate de instanța supremă de contencios administrativ și fiscal) sau, în subsidiar, începând cu data de 16 mai 2013 ori de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 și până la data emiterii titlului de despăgubiri nr. 359 din 27 februarie 2014.

Reclamantul susține că prejudiciul în considerarea căruia a înțeles să solicite despăgubiri în cauză a fost creat, pe de o parte, prin neexecutarea imediată, la momentul pronunțării hotărârii care constituie titlu executoriu (încă din anul 2012), a obligațiilor stabilite prin aceasta, iar pe de altă parte, prejudiciul a fost creat prin aplicarea mecanismului de plată stabilit prin Legea nr. 165/2013, respectiv prin eșalonarea plății sumei individualizate prin titlul de despăgubire. A precizat că, ceea ce invocă în această cauză, nu se raportează la culpa pentru nerespectarea termenelor prevăzute de Legea nr. 165/2013, ci că, pe de o parte, neemiterea la timp a titlului de despăgubire a condus la prelungirea soluționării și a atras, în acest mod, incidența Legii nr. 165/2013, iar pe de altă parte, că tocmai promulgarea Legii nr. 165/2013 prin care a fost stabilit un mecanism de plată eșalonată, se constituie în fapte culpabile ale autorității, care atrag dreptul reclamantului de a-i fi reparat prejudiciul încercat prin executarea cu întârziere a obligațiilor stabilite într-un titlu executoriu.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanțele de fond au realizat o calificare exactă a situației juridice analizate și au stabilit specificul cauzei, reținând că, în speță, valoarea despăgubirii a fost stabilită conform prevederilor Legii nr. 247/2005, iar executarea sumei s-a realizat conform dispozițiilor Legii nr. 165/2013, evidențiind în mod corect modificările și evoluția legislației în materia imobilelor preluate abuziv de către stat.

Supunând controlului de legalitate decizia instanței de apel, recurentul-reclamant susține că instanța nu a analizat sub nicio formă dacă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 a existat sau nu vreo culpă a autorității în sensul neemiterii titlului de despăgubire la momentul la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească prin care această obligație a fost stabilită.

Înalta Curte constată că motivarea instanței de apel tocmai cu această analiză debutează, la paginile 23 - 24 din cuprinsul considerentelor punctând-se etapele procesuale și administrative parcurse de la momentul pronunțării sentinței civile nr. 4407 din 24 iunie 2011 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1418 din 20 martie 2012 pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție (prin care a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire) și până la data emiterii efective a titlului de despăgubire nr. 359 din 27 februarie 2014 în favoarea reclamantului, titlu în baza căruia au fost emise ulterior titlurile de plată, achitate gradual între 18 iulie 2014 - 19 decembrie 2018.

Astfel, instanțele de fond au reținut că hotărârea judecătorească prin care pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire a rămas irevocabilă la 20 martie 2012, dată la care erau aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 4/2012 - act normativ intrat în vigoare la data de 15 martie 2012, conform căruia era suspendată, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Ulterior, prin intrarea în vigoare la 20 mai 2013 a Legii nr. 165/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, procedura de acordare a despăgubirilor la care era îndreptățit reclamantul a fost finalizată în conformitate cu dispozițiile tranzitorii prevăzute de art. 41 alin. (1) din această lege, prin care se prevede că "plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri bănești în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014."

Se constată că referitor la neexecutarea anterioară adoptării Legii nr. 165/2013), în mod legal au stabilit instanțele de fond faptul că nu poate fi reținută în sarcina pârâtei o culpă în neexecutarea hotărârii judecătorești rămasă irevocabilă la data de 20 martie 2012, în condițiile în care, la momentul respectiv, conform legii, procedura de emitere de titlurilor de despăgubire era suspendată până la data de 15 mai 2013, iar la data de 20 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care reglementa o nouă procedură administrativă pentru executarea obligației privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a legii respective.

O altă critică inserată în cuprinsul motivelor de recurs vizează greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 430 C. civ., sub două aspecte.

În primul rând, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel, încălcând autoritatea de lucru judecat și limitele impuse de lege, a preluat în mod eronat raționamentul primei instanței în legătură cu puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1005/15.03.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014. Apreciază că niciuna dintre dezlegările în acest sens din cuprinsul acestei decizii nu poate fi reținută ca având putere de lucru judecat în cauză, întrucât aceste dezlegări privesc chestiuni distincte de cele dezbătute în litigiu.

În al doilea rând, apreciază că în mod greșit instanța nu a aplicat puterea de lucru judecat care rezultă din hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2013.

Susținerile recurentului sunt nefondate.

Cu privire la primul aspect, instanța de apel, validând raționamentul primei instanțe, a reținut că, în mod legal, aceasta a dat eficiență prezumției de lucru judecat a ceea ce s-a statuat judecătorește în litigiul anterior.

Astfel, Curtea a arătat că decizia civilă nr. 1005 din 15 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014 se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., așa încât dezlegarea dată prin această sentință problemei de drept referitoare la legislația aplicabilă procedurii de despăgubire, data exigibilității creanței și modul de stingere a acesteia, se impune în prezenta cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Instanța de apel a reținut prezumția de lucru judecat și nu autoritatea de lucru judecat, astfel cum se susține pe alocuri în cererea de recurs, având în vedere că nu era îndeplinită condiția identității de cauză între cele două litigii.

Cu titlu teoretic, se impune a fi precizat faptul că principiul autorității de lucru judecat prevăzut de art. 430 C. proc. civ. în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, presupune că o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanță, nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanță nu poate contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare.

Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat.

Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Potrivit prezumției lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției. Această manifestare procesuală, de prezumție, se constituie într-un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să justifice modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în cadrul acestor raporturi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Așadar, prezumția efectului pozitiv al autorității de lucru judecat are la bază regula potrivit căreia o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Spre deosebire de excepția autorității de lucru judecat (efectul negativ), efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune diversitate de acțiuni și identitate de chestiuni, astfel încât nu pot fi primite susținerile recurentului în sensul că, pentru a se putea reține puterea de lucru judecat, cele două procese trebuie să aibă același obiect.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect, vizând sentința nr. 10552 din 8 octombrie 2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2013, în mod corect nu s-a reținut puterea de lucru judecat a acestei hotărâri dat fiind că, așa cum a arătat și instanța de apel, în cauza respectivă nu s-a analizat incidența O.U.G. nr. 4/2012, iar menționarea datei de 24 iunie 2011 ca fiind data la care trebuia executată hotărârea nu a reprezentat un considerent decizoriu. Considerentul pentru care nu s-a admis în tot contestația și nu s-au anulat toate actele de executare a fost acela că intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu și-a executat obligația de a emite titlul de despăgubire nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, caracterul decizoriu, deși nu este prevăzut expres, rezultă din interpretarea textului de lege ce imprimă putere de lucru judecat numai acelor considerente care sprijină soluția și care dezleagă o chestiune litigioasă, constituind temeiul pe care se mulează soluția adoptată. Beneficiază, așadar, de puterea lucrului judecat acele considerente în lipsa cărora nu ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii, precum și considerentele decisive, adică acelea care constituie susținerea necesară dispozitivului, formând corp comun cu acesta.

Cum în cauza supusă analizei, menționarea datei de 24 iunie 2011 ca fiind cea de la care trebuia executată hotărârea, nu a constituit considerentul care a determinat adoptarea soluției, nu se poate reține că s-a dat o dezlegare acestei chestiuni de natură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor referitoare la puterea de lucru judecat.

Pentru considerentele anterior expuse, se constată că instanța de apel nu a adăugat textului legal condiții inexistente în C. proc. civ., astfel cum a afirmat recurentul, ci a făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 430 C. proc. civ., cu privire la ambele aspecte evidențiate.

În ceea ce privește angajarea răspunderii pârâtei pentru achitarea cu întârziere a dreptului de creanță născut, în opinia apelantului la 20 aprilie 2012, Curtea a reținut că în cauză sunt incidente prevederile legii speciale, care nu conțin nicio reglementare cu privire la actualizarea sumelor acordate sau a calculării dobânzii legale.

Titlurile de despăgubire nu sunt purtătoare de accesorii (dobânzi sau actualizare cu rata inflației), chiar dacă plata lor se face eșalonat. Curtea Constituțională a analizat constituționalitatea măsurii criticate de recurent, astfel cum aceasta a fost legiferată, și a constatat că legiuitorul român s-a plasat în interiorul marjei de apreciere oferită drept criteriu de jurisprudența CEDO, plafonarea despăgubirilor fiind aptă să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității.

Contrar alegației prezentate de recurentul-reclamant referitoare la regula de principiu potrivit căreia norma specială se aplică în mod prioritar față de norma generală, se reține că norma specială se completează cu norma generală, dar numai în măsura în care nu este contrară sau incompatibilă.

În cauză, dispozițiile referitoare la despăgubirile prevăzute de legea specială nu se pot completa cu prevederile dreptului comun, cât timp există reglementări speciale, reglementarea privind reparația fiind stabilită în integralitate potrivit procedurii din actul normativ special, inclusiv sub aspectul accesoriilor. Argumentele expuse de recurent nu pot fi validate, cât timp legea specială cuprinde totalitatea componentelor indemnizării persoanelor îndreptățite la despăgubiri ca urmare a constatării naționalizării, plafonarea sumelor de bani fiind compatibilă cu convenția și cu jurisprudența CEDO.

Ca un ultim aspect, se reține că, astfel cum a arătat și instanța de apel, nu prezintă importanță faptul că în Legea nr. 247/2005 s-a prevăzut actualizarea sumei reprezentând despăgubire cu rata inflației, cât timp, în cauză, valoarea despăgubirii a fost stabilită conform prevederilor Legii nr. 247/2005, însă executarea sumei s-a realizat conform art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de fundament, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 993 A din 22 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2023.