ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 379/2024

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a III-a Civilă, sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), solicitând anularea Deciziei nr. 6229/22.02.2021 emise de pârâtă în dosarul administrativ nr. x/08.05.2019, obligarea pârâtei să emită o decizie prin care să invalideze Hotărârea nr. 2471/10.04.2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, prin care s-a respins cererea înregistrată la Comisia Municipiului București sub nr. x/19.08.2004 de către reclamantul A., în sensul admiterii cererii de retrocedare în favoarea reclamanților și stabilirii cuantumului despăgubirilor la care sunt îndreptățiți pentru bunurile de care au fost deposedați cu ocazia refugierii din satul Copceac, jud. Tighina (Basarabia) în anul 1944, bunuri ce au aparținut autorilor lor, H. și I..

Prin sentința civilă nr. 1817/02.12.2021, Tribunalul București – secția a III-a Civilă a admis excepția inadmisibilității, a respins al doilea capăt de cerere, ca inadmisibil, a admis în parte cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și, în consecință, a anulat Decizia de validare nr. 6229/22.02.2019 emisă de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 384/17.03.2022, Tribunalul București – secția a III-a Civilă a admis cererea formulată de petenții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1817/02.12.2021 în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 5850,7 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1615A din 4 noiembrie 2022 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 26.01.2021 a aceleiași instanțe, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 384/17.03.2022 pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a Civilă, în dosarul nr. x/2021.

S-a admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 1817/02.21.2021 pronunțate de Tribunalul București – secția a III-a Civilă în dosarul nr. x/2021.

S-a admis apelul formulat de către apelanții-reclamanți A., B., C., D., E., F. și G. împotriva sentinței civile nr. 1817/02.21.2021, pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a Civilă, în dosarul nr. x/2021

A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că:

S-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității.

S-a anulat în parte Decizia de validare nr. 6229/22.02.2019 emisă de pârâtă în ceea ce privește terenul în suprafață de 12 ha și 175 m.p. situat în satul Copceac, județul Tighina, Republica Moldova.

A fost obligată pârâta ANRP să emită dispoziție prin care să invalideze hotărârea nr. 2471/10.04.2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003 în ceea ce privește terenul în suprafață de 12 ha și 175 m.p. situat în satul Copceac, județul Tighina, Republica Moldova și să stabilească valoarea despăgubirilor pentru acest teren.

S-a respins în rest contestația ca neîntemeiată.

S-a menținut în rest sentința apelată.

A fost obligată apelanta pârâtă la plata către apelanții reclamanți a sumei de 3529,94 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel constând în onorariul avocat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B., F., C., G., D., A. și E., precum și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, admiterea în tot a apelului formulat de reclamanți și schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurenții reclamanți au susținut că în mod eronat instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, ce trebuiau coroborate cu cele ale art. 5 din Legea nr. 290/2003 în privința celorlalte bunuri pentru care instanța de apel nu a admis cererea reclamanților.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 290/2003, ignorând prevederile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice care prevăd că cererea de acordare a despăgubirilor se completează cu două declarații autentice de martori, astfel că art. 4 din Legea nr. 164/2014 a fost interpretat restrictiv.

De asemenea, recurenții reclamanți au apreciat că instanța a făcut o interpretare excesivă și o aplicare greșită a art. 4 din Legea nr. 164/2014 și din perspectiva calificării noțiunii de "acte care atestă existența dreptului la despăgubiri", la pg. 2, alin. (5) din decizie reținându-se că adresele emise de autoritățile Republicii Moldova nu se pot încadra în sfera acestor acte.

Recurenții reclamanți au arătat că în acest caz existau indicii din alte acte cu privire la deținerea dreptului de proprietate, cu referire la actul asupra terenului în suprafață de 12 ha și 175 mp, coroborat cu actele de stare civilă, extrasul din situația nominală a cetățenilor, care fac dovada că locuiau într-o casă și se întrețineau cu animalele crescute, în acea localitate, la data refugiului, cu întreaga familie.

Fiind dovedită imposibilitatea depunerii unor acte, în contextul părăsirii forțate a Basarabiei, au fost depuse la dosarul administrativ declarațiile de martor autentificate.

Recurenții reclamanți au considerat că cerința instanței de apel prin care se apreciază că s-ar aplica art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul că ar fi necesare și alte acte, încalcă principiul rezonabilității în privința posibilității reale de a obține o probă, în condițiile contextuale date de refugiul care presupune o părăsire forțată a unui teritoriu.

Sub un alt aspect, recurenții reclamanți au considerat că pârâta nu își poate invoca propria culpă în nesoluționarea dosarului timp de 17 ani, într-un termen rezonabil, având în vedere că reclamanții au făcut dovada îndeplinirii condițiilor de acordare a despăgubirilor încă din anul 2007.

Recurenții reclamanți au susținut că instanța de apel a încălcat art. 2 alin. (5)

3

din Normele metodologice, care prevede că imposibilitatea de a procura anumite înscrisuri se dovedește și cu demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, fiind ignorate adresele emise de MAI, de Arhiva Națională a Republicii Moldova, de Primăria satului Copceac și de Primăria comunei 1 decembrie.

În drept, recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a arătat că dovada continuității dreptului de proprietate nu poate fi realizată cu declarații de martori având în vedere prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât acestea pot doar completa actele care atestă existența dreptului la despăgubiri.

În atare situație, dosarul constituit în baza Legii nr. 290/2003 trebuia completat cu o dovadă scrisă prin care să fie demonstrată continuitatea dreptului de proprietate al autorilor asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, având în vedere intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actului de proprietate (1932) și momentul refugiului autorilor, interval în care bunul ar fi putut fi înstrăinat prin convenții civile încheiate între proprietari sau foștii proprietari și terțe persoane.

În consecință, în lipsa unor dovezi din care să rezulte continuitatea dreptului de proprietate, respectiv a faptului că, la data refugiului, autorii reclamanților erau titularii dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 12 ha și 175 mp, în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile legale pentru a putea beneficia de despăgubiri.

În ceea ce privește obligarea sa la plata sumei de 9380,64 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, recurenta pârâtă a solicitat cenzurarea soluției primei instanțe și a instanței de apel, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a acestora, proporțional cu gradul de dificultate și munca prestată efectiv în prezenta cauză. Recurenta pârâtă a invocat Decizia nr. 492/2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006 pronunțată de Curtea Constituțională, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta pârâtă a susținut că, având în vedere valoarea creanței ce face obiectul prezenței acțiuni, conform Ghidului orientativ al onorariilor minimale aprobat prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 174/24.06.2021, pentru sume între 25.001 RON și 100.000 RON, onorariul avocatului este de 4% din valoarea litigiului, însă nu mai puțin de 1800 RON. Recurenta pârâtă a solicitat diminuarea onorariului, în raport de complexitatea, volumul și activitatea avocatului depusă în dosar.

În dovedirea argumentelor din memoriul de recurs, recurenta a depus practică judiciară, respectiv Decizia nr. 1057A/28.06.2022 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2021.

Atât recurenții-reclamanți, cât și recurenta-pârâtă au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului părții adverse, iar recurenții-reclamanți au formulat și răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamanți, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Motivele de recurs încadrate de recurenții-reclamanți în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate. În prealabil, întrucât criticile din recurs pun în discuție nevalorificarea de către instanța de apel a unor dovezi care ar fi fost permise în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 164/2014, dispozițiile art. 4 din lege având din această perspectivă un caracter procesual, instanța de recurs constată că dezvoltarea motivelor de recurs permit încadrarea acestora și în cazul de casare reglementat de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.. În esență, recurenții reclamanți au criticat modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat exigențele de probă reglementate de art. 4 din Legea nr. 164/2014, prin raportare la art. 5 din Legea nr. 290/2003 și art. 2 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2013.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947: "Cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi.".

Având în vedere că Hotărârea nr. 2471/2019 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 10.04.2019, fiind validată prin Decizia nr. 6229/22.02.2021 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, aceasta din urmă fiind anulată în parte prin decizia instanței de apel din cauza de față, se reține că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 164/2014 (publicată în M. Of. nr. 910 din 15 decembrie 2014), date fiind prevederile art. 3 din acest act normativ. Conform acestor prevederi, dispozițiile legii referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a acestei legi.

Mai mult, art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede în mod explicit opțiunea legiuitorului ca dispozițiile legii noi să fie aplicate și cererilor aflate în curs de soluționare, statuând după cum urmează: "Cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate."

Atare dezlegare este confirmată și de raționamentul expus de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 346 din 2016 care a fost reținută și de instanța de apel în considerentele deciziei recurate. Astfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004).

În ceea ce privește înscrisurile care trebuie să fie depuse în susținerea cererii de acordare a despăgubirilor, Legea nr. 290/2003 prevedea, sub aspect probatoriu, la art. 5 alin. (1) paragraful ultim, că "cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate", textul de lege reglementând în acest mod modalitatea de a face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care beneficiarii legii pot solicita despăgubiri.

Art. 2 pct. 4 din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, prevedeau următoarele: "(4) Cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate".

Așa cum în mod corect a constatat instanța de apel, în prezenta speță, raportat la situația concretă de fapt reținută, prevederile expuse nu se aplică, fiind incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, care nu mai recunosc posibilitatea dovedirii dreptului la despăgubire prin declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, în situația în care partea a făcut dovada imposibilității de a procura acte certificate de la autorități.

Astfel, pe de o parte, dispozițiile din art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006 pot fi invocate numai în corelație cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, iar nu cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Pe de altă parte, împrejurarea că în această materie există atât soluția legislativă de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 (neabrogată în mod expres), cât și cea de la art. 4 din Legea nr. 290/2003 (act normativ ulterior și care, din perspectiva celor ce interesează speța de față, conține o soluție legislativă diferită, mai restrictivă sub aspect probatoriu pentru obținerea măsurilor reparatorii reglementate prin acest act normative în favoarea destinatarilor legii), conduce la concluzia că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost implicit abrogate prin prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Drept urmare, în prezent, doar prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu în privința actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, iar nu și cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.

În concluzie, întrucât la data emiterii hotărârii de respingere a cererii reclamantului A. (hotărârea nr. 2471/2019 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 10 aprilie 2019), era deja în vigoare Legea nr. 164/2014 de modificare a actului normativ de referință - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar și în baza regulii tempus regit actum – în mod corect instanța de apel a stabilit că în cauză se aplică art. 4 al acestei legi care stabilește că cererile de despăgubire "se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate".

Se observă că dispozițiile Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003), modifică regimul mijloacelor de probă admisibile pentru dovedirea îndreptățirii la măsuri reparatorii, în sensul în care reclamantul este ținut să dovedească dreptul la despăgubiri cu acte care atestă acest drept, certificate de autorități, ce pot fi doar completate cu declarații de martori autentificate.

Astfel, dovezile necesare reclamanților pentru a obține o soluționare pozitivă a cererii erau reprezentate de înscrisurile menționate în textele de lege enunțate, respectiv acte care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, declarațiile autentificate ale martorilor fiind permise, exclusiv, în completarea situațiilor certificate prin respectivele înscrisuri.

Fără a reanaliza probele administrate în cauză și cercetate de către curtea de apel, o reanalizare a probelor deja administrate nefiind permisă instanței de recurs, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată s-a reținut că recurenții-reclamanți nu au făcut dovada cu înscrisuri certificate de autorități, care să poată fi completate cu declarații de martori, în privința dreptului de proprietate al autorilor acestora, asupra celorlalte bunuri în litigiu.

Astfel, instanța de apel a examinat probatoriul administrat în cauză și a reținut că, deși reclamanții au prezentat un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1932 cu privire la terenul de 12 ha și 175 mp, care atestă dreptul de proprietate asupra acestui imobil, nu aceeași este situația și în ceea ce privește celelalte bunuri care formează obiectul acțiunii.

În ceea ce privește celelalte bunuri pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, instanța de apel a constatat că apelanții reclamanți își susțin cererea întemeindu-se pe adresa nr. x/05.04.2005 emisă de Arhiva Națională a Republicii Moldova, în care se menționează că, "în fondul arhivistic de stat predat spre păstrare Arhivei Naționale a Republicii Moldova nu s-au depistat informații referitoare la proprietățile ce au aparținut lui H. (...)"; pe adresa din 07.06.2019 emisă de Primăria satului Copceac, în care se menționează că, "acte ce ar confirma că H. a deținut anumite proprietăți pe raza localității, nu se regăsesc"; pe declarația martorilor J. și K. autentificată prin încheierea nr. 1192/25.04.2007 la BNP L. în cuprinsul căreia declară că H. și I. au fost deportați în anul 1944 și au avut în proprietate două imobile în comuna Copceac și teren agricol 12 ha; declarația martorului M., cetățean al Republicii Moldova, autentificată sub nr. x/13.04.2007; declarația martorului N., cetățean al Republicii Moldova, autentificată sub nr. x/13.04.2007, aceștia doi din urmă declarând identic că H. și I. și fiul lor O. s-au refugiat în anul 1944 în România și că de pe urma lor au rămas în satul Copcec două case de locuit, curte mare de aproximativ 0,50 ha cu magazii pentru cereale, șură pentru inventarul agricol, grajd cu doi cai, două vaci și aproximativ 20 de oi, precum și teren agricol cu suprafață de 12 ha, inclusiv 9 ha de pământ arabil, 2 ha pășuni și 1 ha de plantație de viță de vie, precum și pe declarația pe propria răspundere a solicitantului A..

Astfel, în mod corect s-a constatat că reclamanții s-au prevalat doar de declarații de martori, declarația unuia dintre reclamanți, acte de stare civilă și adrese care atestă că nu se regăsesc informații referitoare la bunurile solicitate.

În condițiile în care în speță nu își găsesc aplicarea prevederile H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, înscrisurile de care s-au prevalat recurenții reclamanți nu pot fi valorificate ca și mijloace de probă pentru dovedirea pretențiilor concrete care au fost supuse spre cercetare instanței de judecată, întrucât acestea, singure, fără a fi coroborate cu alt material probatoriu, impus expres de prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu pot dovedi dreptul de proprietate al autorului recurenților-reclamanți asupra bunurilor în discuție.

În contextul expus, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea în speță a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, analizând dacă s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului recurenților-reclamanți asupra bunurilor în litigiu, în conformitate cu aceste prevederi legale, respectiv cu înscrisuri certificate de autorități, care să poată fi completate cu declarații de martori.

În ceea ce privește sintagma acte care să ateste existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 164/2014, aceasta vizează documentele care atestă în mod direct existența dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită acordarea măsurilor reparatorii.

În consecință, în mod corect a reținut instanța de apel că, în condițiile noii legi, nu mai este suficient să se depună la dosar adrese emise de autoritățile Republicii Moldova care menționează că nu au depistat informații referitoare la proprietățile ce au aparținut lui H. sau că nu se regăsesc acte ce ar confirma că H. a deținut anumite proprietăți pe raza localității pentru se putea trece la dovedirea dreptului la despăgubiri în temeiul declarației pe proprie răspundere a solicitantului și a unor declarații de martor autentificate.

În acest sens, instanța de apel a apreciat că, în condițiile dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, adresele emise de autoritățile Republicii Moldova nu pot fi apreciate ca încadrându-se în noțiunea de acte care atestă existența dreptului la despăgubiri având în vedere că acestea atestă doar că nu se regăsesc informații referitoare la bunurile solicitate, apreciere corectă prin prisma celor arătate mai sus în privința noțiunii de acte atestă existența dreptului la despăgubiri.

Datorită contextului legal care impune un anumit standard de probă, în sensul că dovada dreptului la despăgubiri nu mai putea fi realizată prin declarația solicitantului însoțită de declarații de martori, fiind obligatorie prezentarea unor acte care să ateste existența dreptului la despăgubiri, nu pot fi primite susținerile reclamanților referitoare la încălcarea "principiului rezonabilității în privința posibilității reale de a obține o probă" și nici trimiterile acestora la H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Astfel, aceste din urmă norme legal instituiau posibilitatea ca, în situația imposibilității dovedite de a procura acte, cererea să se completeze cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, or, astfel cum s-a arătat, aceste norme legale nu sunt aplicabile în cauză. În consecință, în lipsa unei norme legale care să instituie o astfel de posibilitate, susținerile recurenților reclamanți referitare la efectele imposibilității procurării actelor nu pot avea efectul dorit de aceștia, în sensul probării pretențiilor în alt mod decât cel expres prevăzut de lege.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de către recurenții-reclamanți referitoare la valoarea probantă a înscrisurilor depuse în susținerea acțiunii, în sensul că acestea ar atesta existența dreptului la despăgubiri, Înalta Curte constată că nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât vizează netemeinicia hotărârii instanței de apel și nu nelegalitatea acesteia, iar reanalizarea probelor administrate de instanțele de fond nu este permisă în faza recursului, această cale extraordinară de atac urmărind să supună analizei conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Susținerile recurenților reclamanți privind nerespectarea unui termen rezonabil în soluționarea dosarului administrativ nu prezintă relevanță în privința regimului probatoriu aplicabil în dovedirea pretenției formulate, acesta decurgând din interpretarea și aplicarea legii în vigoare, în raport cu cele arătate mai sus, conduita procesuală a pârâtei în soluționarea dosarului neputând produce un efect asupra fondului pretențiilor sau a legii aplicabile.

În acest sens, Curtea Constituțională a considerat, prin Decizia nr. 14 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 22 martie 2016, paragraful 24, că, în acord cu jurisprudența sa, aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcție de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996).

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea pârâtă, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Este nefondată critica prin care recurenta pârâtă a susținut că instanța de apel a nesocotit normele de drept din materia probațiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014 și art. 2 alin. (1) și (4) din H.G. nr. 1120/2006, precum și normele relative la sarcina probei, atunci când a statuat cu privire la existența în patrimoniul autorilor reclamanților, la momentul refugiului, a dreptului de proprietate asupra terenului de 12 ha și 175 mp pentru care pretind despăgubiri pe temeiul Legii nr. 290/2003, critică ce se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a susținut că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 obligă reclamanții să probeze cu înscrisuri nu doar dobândirea ci și continuitatea dreptului de proprietate asupra imobilului teren până la momentul refugiului din 1944, înțelegând prin aceasta obligația de a proba faptul neînstrăinării imobilelor de către proprietari anterior acestui moment. Această continuitate nu poate fi dovedită, în absența unor înscrisuri doveditoare administrate în acest sens, cu declarații de martori, cum au susținut și probat reclamanții la judecata în fond a cauzei, deoarece aceste declarații, potrivit normei de drept, pot doar completa proba cu înscrisuri.

În considerarea celor ce succed, susținerea părții pârâte nu poate fi primită.

Prin decizia recurată, au fost înlăturate susținerile apelantei pârâte potrivit cărora nu s-a făcut dovada continuității până la data refugiului cu privire la terenul de 12 ha și 175 m.p., instanța de apel apreciind că, din moment ce s-a făcut dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamanților, situația se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 4 din Legea nr. 164/2014, dovada continuității, privită ca o componentă a dreptului la despăgubiri, putând fi făcută și cu declarații autentificate de martori. Aceste din urmă probe au confirmat existența în patrimoniul autorilor reclamanților a terenului la data la care au fost nevoiți să se refugieze în România.

Astfel cum s-a arătat mai sus, art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune dovedirea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul solicitantului, dovadă care se realizează în modalitatea expres arătată în tetul legal, și anume, prin acte care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente. Obligația de a proba faptul neînstrăinării imobilelor de către proprietari anterior momentului refugiului, invocată de recurenta pârâtă, nu se referă la dovada actului juridic care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a se impune, în condițiile legii, proba cu înscrisuri, ci la dovada unor împrejurări ulterioare dobândirii dreptului de proprietate.

Prin urmare, nu este posibilă o interpretare restrictivă a art. 4 din Legea nr. 164/2014 în privința dovedirii continuității dreptului de proprietate, respectiv a faptului că, la data refugiului, autorii reclamanților erau titularii dreptului de proprietate asupra terenului, deoarece, pe de o parte, ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probațiunii, și, pe de altă parte, dat fiind obiectul probei, în sensul celor anterior arătate, trebuie să aibă țină seama de dispozițiile legale din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, art. 250 din C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui fapt juridic, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu.

Așa fiind, în absența unor norme care să fie prevăzute de actele normative menționate și prin care să se interzică proba cu martori în dovedirea împrejurării arătate, în considerarea și a intenției legiuitorului de facilitare a probațiunii în privința cererilor de despăgubire, se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia declarațiile de martori sunt admisibile cel puțin după regulile prevăzute în dreptul comun. Astfel, statuând că analizarea și soluționarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probațiunii cu declarații de martori pentru dovedirea de fapte conexe, aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri.

Concluzia este susținută și de conținutul normativ al art. 309 din C. proc. civ., care instituie admisibilitatea probei cu martori în toate cazurile în care legea nu prevede altfel.

Or, invocând sintagma "continuitatea dreptului", partea pârâtă pretinde că era necesar să se fi dovedit cu înscrisuri, la judecata în fond a cauzei pendinte, faptul deținerii imobilelor la momentul refugiului de către autorii intimatelor.

În privința acestui fapt, proba cu martori este pe deplin admisibilă potrivit dreptului comun, astfel că, în considerarea celor arătate în precedent, ea este admisibilă și potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, martorii putând relata aspecte veridice de care au luat cunoștință personal și care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt în care s-a produs abandonarea respectivelor imobile în anul 1944 de către proprietari.

Valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 din C. proc. civ., așa că, în stabilirea existenței sau inexistenței faptelor pentru care au fost administrate, atât autoritățile administrative, învestite cu soluționarea cererii de despăgubire ori a contestațiilor, cât și judecătorii, învestiți potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informațiilor astfel obținute.

Așa fiind, în considerarea celor expuse, critica privind greșita interpretare a normelor de drept speciale relative la probațiunea continuității dreptului de proprietate se dovedește a fi nefondată.

Nu poate fi primită spre examinare nici solicitarea prin care partea pârâtă pretinde instanței de recurs, pe temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., să reducă cuantumul cheltuielilor de judecată, reprezentând onorarii avocațiale, la plata cărora a fost obligată de instanțele de fond.

În acest sens, recurenta pârâtă a solicitat cenzurarea soluției primei instanțe și a instanței de apel, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a cheltuielilor de judecată, proporțional cu gradul de dificultate și munca prestată efectiv în prezenta cauză.

Recurenta pârâtă a invocat Decizia nr. 492/2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006 pronunțată de Curtea Constituțională, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a solicitat diminuarea onorariului, în raport de complexitatea, volumul și activitatea avocatului depusă în dosar.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., a fost pronunțată, de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, decizia nr. 3/2020 prin care s-a stabilit că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, verificările privind proporționalitatea unor astfel de cheltuieli de judecată cu complexitatea și circumstanțele de fapt ale unei cauze, pe de o parte, și cu activitatea desfășurată de avocați, pe de altă parte, se realizează de instanța în fața căreia respectivele cheltuieli au fost avansate.

În decizia menționată, s-a statuat că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În consecință, s-a reținut că proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, excedând astfel controlului care poate fi exercitat de instanța de recurs în cadrul art. 488 din C. proc. civ.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, reținând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți B., F., C., G., D., A. și E. și de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) împotriva deciziei nr. 1615A din 4 noiembrie 2022 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți B., F., C., G., D., A. și E. și de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) împotriva deciziei nr. 1615A din 4 noiembrie 2022 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2024.