ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1570/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 04.05.2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea Deciziei de invalidare nr. 5896/19.03.2020 emisă de pârâtă și a Hotărârii nr. 5063/05.12.2018 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, cu obligarea pârâtei să soluționeze dosarul nr. x/2019, prin acordarea măsurilor compensatorii pentru bunurile abandonate de autorul acestora, K., în cuantumul ce urmează a se stabili în prezenta cauză. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 164/2014, respectiv art. 7 alin. (7) și art. 10 din Legea nr. 9/1998. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților D., F., G., H., I. și J.; excepția lipsei calității procesuale pasive a ANRP cu privire la capătul de cerere privind anularea Hotărârii nr. 5063/05.12.2018 emisă de Comisia Municipiului București din cadrul Instituției Prefectului Municipiul București; excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Hotărârii nr. 5063/05.12.2018 emisă de Comisia Municipiului București din cadrul Instituției Prefectului Municipiul București. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 568/08.04.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților D., F., G., H., I., J. și a respins acțiunea în consecință; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților A., B., C., E..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1153A/08.07.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții A., B., C. și E.. După expunerea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, recurenții au arătat că în mod greșit instanța a apreciat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/11.06.1947 ca având valoare compensatorie (chiar numai pentru ratele considerate neachitate în proporție de 70%), ca urmare a aplicării Decretului nr. 553/1953. Art. 1 din acest decret prevede anularea, în măsura în care nu au fost achitate, a sumelor datorate drept preț, de coloniștii evacuați din Dobrogea de Sus, pentru terenurile si construcțiile primite de aceștia potrivit contractelor încheiate în baza Legii nr. 766/1941. Scutirea autorilor recurenților de plata ratelor prin Decretul nr. 553/1853 nu afectează dreptul de despăgubiri acordate prin Legea nr. 9/1998, neexistând o legătură de cauzalitate, obligațiile având altă cauză juridică. Încheierea Contractului de colonizare și atitudinea ulterioară a statului, de a-i scuti pe cumpărători pentru restul de preț, nu poate fi prezumată ca o reparație în sensul Legii nr. 9/1998, neexistând nicio dovadă a unei legături cu aceste bunuri și a stabilirii valorii acestora corespunzător cu bunurile ce au făcut obiectul contractului de colonizare. Mai arată recurenții că în mod greșit instanța de apel reține valoarea compensatorie a contractului menționat, întrucât prețul ar fi fost stabilit în condițiile art. II și III din Legea nr. 715/1946 privind stabilirea despăgubirilor cuvenite populației evacuate din Dobrogea de Sud în urma Tratatului Româno-Bulgar din 07.09.1940, ca diferență dintre bunurile abandonate în Cadrilater și valoarea bunurilor primite de la stat de evacuați. În realitate, în acest contract se arată că "prețul terenului vândut s-a stabilit conform dispozițiilor art. III din Legea nr. 715/1946", deci stabilirea valorii bunurilor cumpărate și a prețului s-a realizat prin raportare la criteriile prevăzute în art. III din Legea nr. 715/1946. Contractul nu face nicio referire la art. II din Legea nr. 715/1946 privind reevaluarea bunurilor abandonate de evacuați în Cadrilater, astfel că în mod greșit susține instanța de apel, acesta nefiind aplicat în stabilirea prețului contractului de vânzare-cumpărare din 1947. De asemenea, art. III alin. (2) din Legea nr. 715/1946 se referă la datoriile/despăgubirile populației evacuate și la modul de stingere al acestora, fără nicio legătură cu stabilirea prețului din contractul de vânzare-cumpărare din 1947. Aplicarea Legii nr. 715/1946 presupunea îndeplinirea unor operațiuni administrative și adoptarea unui act administrativ supus controlului judiciar, iar, în speță, nu exista dovada efectuării procedurii prevăzute de Legea nr. 715/1946. Nu s-a invocat și nici nu s-a dovedit existența vreunei decizii de stabilire a despăgubirilor emisă în baza Legii nr. 715/1946 a eventualelor datorii ale colonistului K. sau a sumei rezultate în urma compensării acestora, rezultând astfel că Statul Român nu a stabilit și cu atât mai puțin, plătit sau compensat, în ce privește pe autorul recurenților, vreo despăgubire.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția de nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat intimata că, așa cum în mod corect a constatat și instanța de apel, actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1947 are natura juridică a unui act reparatoriu-compensatoriu față de autorul K.. În aceste condiții, devin incidente în cauză dispozițiile art. 3 din Legea nr. 9/1998, potrivit cărora "în cazul în care, anterior, cei îndreptățiți au fost despăgubiți parțial, în bani sau în natură, pentru prejudiciile suferite în urma aplicării tratatului, aceștia au dreptul la compensație, proporțional, pentru prejudiciul rămas neacoperit, în limitele stabilite la art. 2". Astfel, recurenții-reclamanți trebuie să fie despăgubiți cu diferența dintre bunurile abandonate de autor în Bulgaria și cele primite de acesta prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1947, dacă este cazul. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, din perspectiva neîncadrării motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a căror incidență a fost invocată în susținerea căii de atac, Înalta Curte constată următoarele: În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că recursul trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Corelativ, art. 489 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică. De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 489, aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, și concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurenții să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea atacată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ. și în același timp să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată, pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv. Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, iar instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunțate în apel, prin raportare la soluția și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în oricare dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Verificând conținutul memoriului de recurs formulat de recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că, deși a fost încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta nu conține critici care să poată fi subsumate textului de lege evocat. Cu alte cuvinte, celor statuate prin decizia nr. 1153A din 8 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, recurenții-reclamanți nu le-au adus critici punctuale de nelegalitate, care să se subsumeze vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceștia rezumându-se la contestarea situației de fapt, respectiv a valorii compensatorii reținute contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.06.1947. Deși invocă greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1 din Decretul nr. 553/1953 și a dispozițiilor art. II și III din Legea nr. 715/1946, se constată că, în realitate, această critică este una formală. În realitate, potrivit susținerilor formulate, recurenții-reclamanți urmăresc doar reevaluarea situației de fapt și modificarea deciziei, urmare a unei reaprecieri a probatoriului administrat, prin care să tindă la a demonstra lipsa caracterului compensatoriu al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.06.1947, pentru a justifica, astfel, calitatea lor de persoane îndreptățite la despăgubiri, conform Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 164/2014. Potrivit dispozițiilor procedurale menționate anterior, instanța de recurs nu examinează însă faptele cauzei, existența și aprecierea lor aparținând puterii de apreciere a instanțelor de fond, cele care administrează probele și, evaluându-le, stabilesc situațiile de fapt. Astfel, constată Înalta Curte că recurenții-reclamanți se limitează la a indica, în esență, faptul că "în realitate, în contractul de vânzare-cumpărare din 1947, la art. 2, se arată că prețul terenului vândut s-a stabilit conform dispozițiilor art. III din Legea nr. 715/1946". Indicarea dispozițiilor art. II și III din Legea nr. 715/1946 este lipsită de relevanță câtă vreme nu se indică în ce ar fi constat consecințele juridice, respectiv dacă prețul din contract reprezenta sau nu sold între valoarea bunurilor abandonate și cea a bunurilor primite de la stat, de vreme ce instanța s-a raportat la valoarea bunului din contract (de 571.147 RON, necontestată de părți), așa cum a fost ea realizată de ANRP, conform metodologiei actuale, determinând proporția de 70% din aceasta. La fel, deși pretinde că nu s-a făcut dovada urmării procedurilor administrative prevăzute de art. III din Legea nr. 715/1946, pentru a se stabili datorii ale autorului sau că acestea ar fi fost compensate, critica este formală și nu combate statuările instanței de apel, care a reținut lipsa de relevanță a aspectului, de vreme ce nu s-a procedat la o actualizare a restului de preț, ci la o evaluare a bunurilor abandonate și a celor primite de la stat, conform metodologiei actuale a ANRP. De asemenea, aspectele legate de interpretarea clauzelor contractului de vânzare-cumpărare evocat nu se pot constitui în critici de nelegalitate, care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, fiind critici de netemeinicie, care vizează interpretarea și valoarea dată actului juridic. Pe acest aspect, se constată însă că dispozițiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. din 1865, care stabileau ca motiv de nelegalitate situația când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, abrogate în prezent ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu își mai găsesc un corespondent în actuala reglementare procesual civilă, astfel încât asemenea critici, fundamentate pe interpretarea greșită a unui act juridic, iar nu a legii, se plasează în afara sferei motivelor de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Nici trimiterea la prevederile Legii nr. 715/1946, cu referire la aplicarea greșită a acestora, nu se constituie într-o veritabilă critică de nelegalitate, din moment ce, în realitate, prin aceasta, recurenții-reclamanți supun examinării instanței de recurs modalitatea de interpretare, de către instanța de prim control judiciar, a clauzelor contractului de vânzare-cumpărare antemenționat, trimiterea la textul juridic fiind făcută doar în scopul de a justifica lipsa caracterului compensatoriu al acestui act juridic, în interpretarea dată de instanțele fondului. Așadar, în realitate, recurenții-reclamanți nu au realizat o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept și aptă de cenzură de legalitate, ci s-au limitat la a reproșa modalitatea în care instanța de apel a interpretat probele, reiterând contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare. Drept urmare, nefiind susținute critici de nelegalitate, în sensul real al acestei noțiuni, controlul de legalitate specific instanței de recurs nu poate fi realizat, iar cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamanții A., B., C. și E. împotriva deciziei nr. 1153A din 8 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.