ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2637/2024

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 23 noiembrie 2018, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Instituția Prefectului Municipiului București-Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 la invalidarea hotărârii nr. 5009/27.09.2018 și emiterea unei hotărâri, prin care să fie admise cererile nr. x/1033+1353/03.05.1998 și nr. 5551/1033+1353, având ca obiect compensații de pe urma lui B..

Prin sentința civilă nr. 1261 din 1 septembrie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, invocată prin întâmpinare, a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a respins, ca nefondată, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Instituția Prefectului Municipiului București-Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, precum și cu intervenientul forțat C..

Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 1736/A din 3 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a anulat, în parte, sentința apelată, respectiv în ceea ce privește soluția dată cererii formulate în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, precum și cu intervenientul forțat C. și a reținut cererea pentru evocarea fondului, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia civilă nr. 1856A din 8 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a anulat, în parte, decizia de validare nr. 5579/28.02.2019, în ce o privește pe reclamantă, a obligat pârâta A.N.R.P. să emită o decizie prin care să invalideze în parte hotărârea nr. 5009/27.09.2018 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, în ce o privește pe reclamantă, și să acorde compensații bănești acesteia pentru bunurile defunctei B., trecute în proprietatea statului bulgar, respectiv teren agricol în suprafață de 50 ha, locuință în suprafață de 18 mp și teren aferent locuinței în suprafață de 1.000 mp, situate în județul Caliacra.

Împotriva deciziei civile nr. 1856A din 8 decembrie 2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Imobilelor a declarat recurs, solicitând casarea deciziei, respingerea apelului și menținerea sentinței primei instanțe.

Recurenta-pârâtă a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 9/1998, prin raportare la Acordul Anexă C la Tratatul româno-bulgar de la Craiova, sens în care a arătat următoarele:

Instanța de apel a ignorat procesul-verbal întocmit de Subcomisia mixtă româno-bulgară la 21 februarie 1942, considerând, în mod eronat, că, în privința bunurilor imobile pe care B. le-a avut în proprietate în județul Caliacra, sunt aplicabile prevederile art. V din Anexa C la Tratatul româno-bulgar de la Craiova, neavând relevanță împrejurarea că autoarea reclamantei era de origine etnică bulgară, interesând doar că aceasta avea cetățenie română.

Pot beneficia de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 9/1998, numai supușii români de origine etnică română din județele Durostor și Caliacra, care au fost obligați să vină în România, precum și supușii bulgari de origine etnică română din celelalte regiuni ale Bulgariei (altele decât județele Durostor și Caliacra), care au ales, din proprie inițiativă, să se stabilească în România. Or, autoarea B., fiind de etnie bulgară, nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii. Deși a plecat din Cadrilater în luna septembrie 1940, autoarea B. nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 9/1998, întrucât, așa cum s-a constatat și prin procesul-verbal întocmit la 21 februarie 1942, nu este de origine etnică română, iar bunurile imobiliare declarate de aceasta nu pot fi considerate ca abandonate statului bulgar.

Contrar celor reținute de instanța de apel, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 164/2014, raportat la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, pentru ca reclamanta să beneficieze de despăgubiri pentru bunurile imobile ce au aparținut autoarei B., întrucât acestea nu au trecut în proprietatea statului bulgar în temeiul Acordului la Tratatul româno-bulgar.

În ce privește documentul avut în vedere de către instanța de apel, drept dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor abandonate în Bulgaria de către autoarea B., respectiv extrasul din "tabelul de cetățeni români de origine etnică străină care posedă bunuri imobiliare în Dobrogea de Sud", acesta nu a fost comunicat pârâtei, fiind încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare. De asemenea, în niciunul din dosarele soluționate în temeiul Legii nr. 9/1998, nu a fost întâlnit un astfel de document.

La 14 martie 2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 5 aprilie 2024, intimata-pârâtă Instituția Prefectului Municipiului București-Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., s-a reținut că decizia instanței de apel este supusă recursului și că recursul este formulat în termen și este scutit de plata taxei judiciare de timbru, completul de filtru urmând a aprecia dacă argumentele evocate în memoriul de recurs se pot subsuma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1).

În conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., raportul a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților, pentru a depune, în scris, un punct de vedere.

Prin încheierea din 19 septembrie 2024, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru judecarea sa.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul civil de față, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Cu toate că recurenta-pârâtă a invocat, în mod expres, motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., se constată că argumentele prezentate la pct. II din memoriul de recurs, privind încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, prin necomunicarea extrasului din "Tabelul de cetățeni români de origine etnică străină care posedă bunuri imobiliare în Dobrogea de Sud", se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., dat fiind că privesc încălcarea unor norme de procedură ce reglementează principiile fundamentale ale procesului civil. În consecință, recursul va fi analizat din perspectiva criticilor invocate de către pârâtă, care se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare, întrucât nu i-a comunicat extrasul din "Tabelul de cetățeni români de origine etnică străină care posedă bunuri imobiliare în Dobrogea de Sud", eliberat de către Arhivele Naționale.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât art. 10 din C. proc. civ. impune în sarcina părților anumite obligații procesuale, printre care acelea de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului și de a urmări finalizarea acestuia. În lumina acestor dispoziții legale, recurenta-pârâtă avea obligația de a efectua diligențele necesare pentru a lua cunoștință de înscrisurile ce au fost depuse la 24 iunie 2021, odată cu răspunsul la întâmpinare, act de procedură care, potrivit dispozițiilor art. 201 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., nu se comunică. Dată fiind conduita procesuală culpabilă a recurentei-pârâte, aceasta nu poate invoca faptul că instanța de apel ar fi încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentei-pârâte, potrivit căreia în niciunul dintre dosarele soluționate în temeiul Legii nr. 9/1998 nu a fost întâlnit un atare document, întrucât se contestă, în realitate, valoarea probatorie a înscrisului denumit "Tabelul de cetățeni români de origine etnică străină care posedă bunuri imobiliare în Dobrogea de Sud", eliberat de Arhivele Naționale, iar instanța de recurs nu are competența legală de a verifica temeinicia deciziei instanței de apel, ci doar legalitatea acesteia, prin prisma motivelor prevăzute, în mod limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor propuse a fi administrate în apel, precum și de modul în care instanța de apel le-a coroborat nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului. Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurenta-pârâtă pune în discuție o eventuală greșită stabilire a situației de fapt, critică ce nu poate fi, însă, analizată în recurs, față de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate. De altfel, art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu, aspect ce nu poate forma obiectul controlului de legalitate. Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și/sau administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanței de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă recurenta-pârâtă nu critică încălcarea, de către instanța de apel, a unor norme de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor, care să fie prevăzute de lege sub sancțiunea nulității. Cu alte cuvinte, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu și concludența și utilitatea ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință.

Relativ la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că acesta a fost invocat formal, fără a fi argumentat.

Dincolo de acest aspect, se reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Obligația privind motivarea hotărârii judecătorești este edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție, precum și pentru a se putea exercita controlul judiciar.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României).

În cauză, se constată că instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, prezentând argumentele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată, care nu sunt nici contradictorii, nici străine de natura pricinii, astfel că nu este incidentă în cauză niciuna dintre cele trei ipoteze distincte reglementate la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Invocând, în continuare, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 9/1998, cu referire la art. 1 din Acordul Anexă C la Tratatul româno-bulgar de la Craiova

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 9/1998, cu modificările și completările ulterioare: "(1) Cetățenii români prejudiciați în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, au dreptul la compensațiile stabilite potrivit prezentei legi, în măsura în care nu au primit anterior sau au primit numai parțial compensații ori despăgubiri pentru bunurile imobile pe care le aveau în proprietate în județele Durostor și Caliacra, cedate Bulgariei, pentru recoltele neculese de porumb, bumbac și floarea-soarelui, precum și pentru plantații de pomi fructiferi și/sau pepiniere de pomi fructiferi altoiți. (3) Beneficiază de prevederile alin. (1) și cetățenii români prejudiciați în urma imigrării facultative sau obligatorii prevăzute la art. III din tratat, din alte județe ale Bulgariei decât județele cedate, Durostor și Caliacra."

Conform art. III din Tratatul dintre România și Bulgaria de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940: "(1) Înaltele Părți Contractante sunt de acord pentru a proceda, într-un termen de trei luni, cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare ale prezentului Tratat, la schimbul obligatoriu dintre supușii români de origine etnică bulgară din județele Tulcea și Constanta (acesta din urmă în delimitarea dinainte de 14 iunie 1925) și supușii români de origine etnică română din județele Durostor și Caliacra. (2) Întrucât privește supușii români de origine etnică bulgară și supușii bulgari de origine etnică română din alte regiuni ale României și Bulgariei, imigrarea acestora în țara lor de afinitate etnică rămâne facultativă, într-un termen de un an, cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului de față. (3) S-a convenit totuși că Guvernul român va putea decreta emigrarea obligatorie în Bulgaria a unui număr de supuși români de origine etnică bulgară egal cu acela al supușilor bulgari de origine etnică română, ce și-ar fi exercitat facultatea de a emigra, potrivit alineatului precedent, Guvernul bulgar angajându-se a primi pe teritoriul său pe zișii supuși români de origine etnică bulgară. (4) În mod reciproc, Guvernul bulgar va putea decreta emigrarea obligatorie în România a unui număr de supuși bulgari de origine etnică română egal cu acela al supușilor români de origine etnică bulgară, care și-ar fi exercitat facultatea de a emigra, în conformitate cu alineatul al doilea al articolului de față, Guvernul român angajându-se a-i primi pe teritoriul său. (5) Chestiunile tehnice referitoare la transferul de populațiuni fac obiectul unui Acord special între Înaltele Părți Contractante (Anexa C)."

Potrivit art. 1 din Legea nr. 164/2014: "(1)Stabilirea și plata despăgubirilor acordate persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, se realizează potrivit prevederilor prezentei legi. (2) Sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și moștenitorii legali, până la gradul IV inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, dacă aveau, la data depunerii cererii de acordare a despăgubirilor, cetățenia română. Dovada calității de moștenitor se face prin certificatul de moștenitor, prin certificatul de calitate de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se atestă această calitate."

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, aceste dispoziții legale, atunci când a reținut că intimata-reclamantă este îndreptățită să beneficieze de despăgubiri pentru bunurile situate în județul Caliacra, care au aparținut autoarei sale, B., și pe care aceasta le-a abandonat în favoarea statului bulgar, ca urmare a aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria din 1940.

Sub un prim aspect, se constată că, în ceea ce privește domeniul de reglementare, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998 se referă la "cetățenii români prejudiciați în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940", legiuitorul nefăcând nicio mențiune despre originea etnică, ci impunând două condiții cumulative, pentru ca o persoană să poată fi beneficiar al dreptului la compensații: (i) să fie cetățean român și (ii) să fie prejudiciat în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria din 1940.

Aceste două condiții legale sunt îndeplinite în persoana autoarei B., din înscrisurile administrate în fața instanțelor de fond rezultând că era cetățean român și că a fost prejudiciată în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria din 1940, din moment ce și-a abandonat bunurile imobile în favoarea statului bulgar în luna septembrie 1940, când a plecat din județul Cadrilater, împreună cu soțul său (D., cetățean român de origine etnică română, care a făcut obiectul schimbului obligatoriu de populație, conform art. III din Tratatul între România și Bulgaria din 1940).

În consecință, sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte, în sensul că autoarea B., fiind de etnie bulgară, nu se încadrează în categoriile prevăzute de lege și nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 9/1998, întrucât, astfel cum a constatat și Subcomisia mixtă româno-bulgară prin procesul-verbal întocmit la 21 februarie 1942, nu este de origine etnică română, iar bunurile imobiliare pe care le deținea nu pot fi considerate ca abandonate statului bulgar.

Dat fiind contextul normativ prezentat anterior, este lipsită de relevanță împrejurarea că autoarea intimatei-reclamante era de origine etnică bulgară.

Este adevărat că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 9/1998 se referă la "cetățenii români prejudiciați în urma imigrării facultative sau obligatorii prevăzute la art. III din tratat, din alte județe ale Bulgariei decât județele cedate, Durostor și Caliacra", însă această normă juridică reglementează o a doua ipoteză legală, distinctă de cea prevăzută la art. 1 alin. (1) din aceeași lege, concluzie la care se ajunge în urma interpretării gramaticale (folosirea adverbului "și").

Prin urmare, sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora pot beneficia de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 9/1998, doar supușii români de origine etnică română din județele Durostor și Caliacra, care au fost obligați să vină în România, și supușii bulgari de origine etnică română din celelalte regiuni ale Bulgariei (altele decât județele Durostor și Caliacra), care au ales, din proprie inițiativă, să se stabilească în România. Contrar acestor susțineri, legiuitorul a prevăzut, la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998 și la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, că au dreptul la compensații cetățenii români (fără referire la originea etnică) care au fost prejudiciați în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria din 1940, cum este situația autoarei B., precum și moștenitorii lor legali sau testamentari, cum este situația intimatei-reclamante.

În al doilea rând, se constată că instanța de apel a reținut, în mod corect, că autoarea intimatei-reclamante intră sub incidența prevederilor art. V din Anexa C la Tratatul între România și Bulgaria din 1940, conform cărora "Statul Român ia în sarcina sa despăgubirea românilor ce părăsesc bunurile lor rurale situate în teritoriile transferate Bulgariei", corelate cu prevederile art. IV alin. (2) din aceeași Anexă, potrivit cărora "proprietățile imobiliare rurale aparținînd românilor obligați să părăsească, în virtutea prezentului Acord, teritoriile transferate Bulgariei, devin proprietatea Statului Bulgar." Se observă că ambele articole precitate se referă la români, adică la supușii (cetățenii) români, neavând, relevanță originea lor etnică, astfel că susținerile recurentei sunt nefondate.

În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora bunurile imobile pe care autoarea B. le-a avut în proprietate în județul Caliacra nu au trecut în proprietatea statului bulgar, nefiind aplicabile prevederile art. V din Anexa C la Tratatul româno-bulgar de la Craiova. În realitate, chiar dacă autoarea B., fiind cetățean român de origine etnică bulgară, nu a făcut obiectul schimbului obligatoriu de populații (art. III alin. (1) din Tratat), imigrării facultative (art. III alin. (2) sau emigării obligatorii (art. III alin. (3) și (4) din Tratat), ea intră sub incidența prevederilor art. IV alin. (2) și ale art. V din Anexa C la Tratatul între România și Bulgaria.

Prin urmare, în mod greșit, s-a reținut, prin hotărârea nr. 5009/27.09.2018 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, validată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin decizia nr. 5579/28.02.2019, faptul că autoarea B. a fost în dezacord, respectiv că a beneficiat de prevederile art. V din Tratat, conform cărora: "Bunurile rurale - proprietăți cladite și necladite - situate în județele Durostor și Caliacra (în delimitarea lor dinainte de 14 iunie 1925), dobândite potrivit legilor române și aparținând tuturor românilor ce nu sunt cuprinși în transferul de populatiuni, vor putea fi lichidate liber și nesilit de proprietarii lor, fără piedici ce ar rezultă din dispozițiuni legislative sau administrative bulgare, într-un termen de 18 luni, cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului de față. După expirarea acestui termen, autoritățile bulgare vor putea expropria aceste proprietăți, în schimbul unei juste și prealabile despăgubiri, stabilită după evaluarile făcute de Comisiunea Mixtă pentru schimbul de populatiuni".

Sub acest aspect, instanța de apel, valorificând adresa nr. x/03.08.2022 emisă de Arhivele Naționale-Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale, a reținut că B. nu figurează în tabelele cuprinzând proprietarii care au beneficiat de art. V din Tratatul încheiat între România și Bulgaria în 1940. Se mai reține că, potrivit Memoriului privind condițiunile de executare ale Tratatului de la Craiova, întocmit în luna septembrie 1945 de către Comisiunea mixtă româno-bulgară, "de îndată ce statul bulgar a intrat pe teritoriul cedat, acești proprietari care nu erau cuprinși în transferul de populații, au fost împiedicați, prin dispoziții legislative și administrative bulgare, în exercițiul liber și legal al drepturilor lor, prin acte și fapte care constituie o neexecutare evidentă și continuă a art. V din Tratat (...). Au fost stânjeniți în libera lor dispoziție, pentru lichidarea acestor bunuri și li s-a contestat dreptul de proprietate și posesie, dobândite potrivit legilor române, cerânduli-se să îndeplinească formalități și condiții potestative, edictate de legi și dispoziții administrative bulgare, contrare prevederilor Tratatului de la Craiova".

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1856 A din 8 decembrie 2022 pronunțate Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2024.