ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 173/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă în 11.10.2022, sub nr. x/3/2022, reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 6741/29.08.2022 emise de pârâtă, prin care s-a validat Hotărârea nr. 2758/28.05.2020 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București. În drept, au fost invocate prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014 și cele ale Legii nr. 290/2003.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1080/03.10.2023, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 208A/22.02.2024, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul B. Prin unicul motiv de recurs invocat, recurentul susține că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii. Relevând situația de fapt, recurentul a precizat că prin decizia emisă de intimata-pârâtă, contestată în prezenta cauză, a fost validată Hotărârea nr. 2758/28.05.2020 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, în sensul neacordării de compensații bănești pentru C, A (în calitate de moștenitor testamentar al lui D – fostă E, fiica lui F - fostă H), I și B. Prezentând circumstanțele cauzei, arată că pentru recurent nu a fost formulată o cerere inițială, ca în cazul moștenitorilor autorilor F (fostă H) și J, însă prin memoriul explicativ din 28.03.2005, depus în completarea cererii nr. 5090/23.03.2004, după intrarea în posesia certificatelor de arhivă eliberate de Arhiva Republicii Moldova, s-au făcut precizări/completări în termenul legal de depunere a cererilor de acordare despăgubiri, ceea ce în opinia recurentului echivalează cu o cerere depusă în termenul legal. Astfel, prin acest memoriu explicativ, din 28.03.2005 depus în completarea cererii nr. 5090/23.03.2004, motivat de faptul că la momentul depunerii cererii inițiale solicitanții nu dețineau acte doveditoare, ulterior obținând certificatele de arhivă nr. 24-12/2908 din 24.09.2004 emise de Arhiva Națională a Republicii Moldova, pentru bunurile abandonate în localitatea Mingir s-au solicitat despăgubiri în numele tuturor moștenitorilor autorilor inițiali ai lui K și L, respectiv: A (moștenitorul lui J, născută H), M și N (moștenitorii lui O, născută H), D și C (moștenitorii lui F - născută H) și B (moștenitorul lui P). Ulterior, la dosarul nr. x, au fost conexate și cererile formulate de moștenitorii fraților și surorilor defunctei J (născută H), care aveau ca autor comun pe L (bunica lui A), actul de proprietate comun tuturor părților fiind reprezentat de actul de partaj voluntar nr. 47/1938 de pe urma defunctului R (cunoscut și sub numele de K), soțul lui L. Precizează că, astfel cum a indicat și prin cererea de apel, în ceea ce privește dosarul administrativ, la cererea nr. 5090/2545/23.03.2004 au fost conexate și cererile celorlalți moștenitori, iar faptul că intimata-pârâtă a înțeles să emită două decizii de validare, nu îi poate fi imputat, în cadrul acestui dosar analizându-se cererile tuturor moștenitorilor autorilor inițiali. Astfel, instanța de apel, prin respingerea căii de atac, pe de o parte, reține existența a două dosare administrative și că, în cazul de față, prezintă interes dosarul nr. y, constitutit în baza cererii nr. 2235/09.02.2004 formulată de D, în calitate de nepoată a autorilor K și L și fiică a defunctei F, la care a fost anexat același proces-verbal (nr. 47/1938 - actul de partaj) și că memoriul depus la 28.03.2005, invocat de reclamant, nu conduce la o altă concluzie. Pe de altă parte, instanța de apel reține că din cuprinsul memoriului rezultă, în mod neîndoielnic, că, pentru bunurile din localitatea Mingir, s-au solicitat despăgubiri de către toți moștenitorii de pe urma defuncților K și L, concluzionând că: „rezultă, însă, fără niciun dubiu, că în dosarul administrativ nu a existat o cerere care să vizeze bunurile deținute în proprietate exclusivă, în urma partajului voluntar din anul 1938, de P, situație în care, în mod corect, prima instanță a respins contestația ca neîntemeiată.”

Apărări formulate în cauză Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, în termenul legal, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În dezvoltarea excepției nulității recursului, intimata-pârâtă a invocat că memoriul de recurs nu conține precizări care să reprezinte o minimă argumentare a vreunei critici de nelegalitate de natură să învestească instanța de recurs cu soluționarea căii de atac. Astfel, a precizat că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal, recurentul fiind nemulțumit, practic, de hotărârea pronunțată de instanța de apel și de aspectele de fapt reținute de către instanță. De asemenea, susținerile recurentului reclamant nu constituie critici ale argumentelor legale, ci reiterări ale motivelor de netemeinicie expuse în fața instanței de apel. Pe fondul recursului, a menționat că, deși recurentul susține că prin memoriul explicativ din 28.03.2005 s-au solicitat despăgubiri în numele tuturor moștenitorilor inițiali ai lui K și L, așa cum a constatat și instanța de apel, memoriul la care face referire recurentul a fost depus în completarea cererii nr. 5090/23.03.2004, prin care s-au solicitat despăgubiri de pe urma autoarei J. Relevând circumstanțele factuale, precizează că, în cauză, dosarul administrativ conține două cereri de acordare de despăgubiri, respectiv cererea nr. 2235/2197/09.02.2004, formulată de doamna D, decedată ulterior formulării cererii, având ca moștenitor pe reclamantul A, prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru bunurile ce au aparținut autoarei F, născută H, și cererea nr. 5090/2545/23.03.2004, formulată de reclamantul A, prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru bunurile ce au aparținut autoarei J, născută H. În susținerea ambelor cereri, ca dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, a fost depus actul de partaj voluntar nr. 156/1938, întocmit de pe urma defunctului R, prin care autoarele F și J au moștenit o serie de bunuri din averea tatălui lor, R. Deși în respectivul act de partaj sunt menționați și alți moștenitori ai defunctului R, respectiv L (soție), O (fiică) și P, având în vedere că nu au fost formulate cereri prin care să se fi solicitat despăgubiri de pe urma acestora, respectând limitele învestirii, atât Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr.290/2003 cât și intimata-pârâtă au soluționat cererile care îi vizau doar pe autorii F și J. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat și, astfel, excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate. Prin susținerile formulate, subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cum s-a arătat, recurentul a invocat existența unei motivări contradictorii a deciziei atacate, prin aceea că, deși instanța de apel a reținut „că, în cazul de față, interesează doar dosarul administrativ nr. y, constituit în baza cererii nr. 2235/09.02.2004, formulată de D, în calitate de fiică a defunctei F și de nepoată a autorilor K și L, și că memoriul depus la 28.03.2005 nu conduce la o altă concluzie”, totuși a stabilit că „din cuprinsul memoriului rezultă, în mod neîndoielnic, că pentru bunurile din localitatea Mingir s-au solicitat despăgubiri de către toți moștenitorii de pe urma defuncților K și L”, iar ulterior să concluzioneze în sensul că „rezultă, însă, fără niciun dubiu, că în dosarul administrativ nu a existat o cerere care să vizeze bunurile deținute în proprietate exclusivă, în urma partajului voluntar din 1938, de P.” Ipoteza normativă de care se prevalează recurentul presupune, pentru a determina casarea, ca pretinsa contrarietate decelată în considerente să afecteze fundamental raționamentul judiciar, în sensul de a releva motive care se exclud reciproc (fiecare determinând concluzii diametral opuse, ireconciliabile) și care fac imposibilă verificarea jurisdicțională a hotărârii de către instanța de recurs. Așa fiind, contradicția la care se referă legiuitorul trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, întrucât nu se pot stabili motivele adoptate de instanța de apel, dat fiind că din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia acesteia, fiind afectată însăși construcția juridică ce sprijină soluția pronunțată. Or, făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în prezenta cauză, se constată că susținerile recurentului referitoare de existența unor considerente opuse nu se verifică, reținerile instanței de apel fiind în deplină concordanță unele cu altele și fundamentând, astfel, în mod corespunzător, soluția cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului reclamantului-recurent împotriva hotărârii primei instanțe. Astfel, reiese, din conținutul considerentelor deciziei atacate, că instanța de apel a realizat, în motivarea hotărârii, un examen al stării de fapt, pe baza probelor administrate, reținând, în raport cu limitele învestirii instanței (astfel cum au fost prefigurate prin acțiunea formulată), că litigiul pendinte vizează contestația reclamanților împotriva Deciziei nr. 6741/29.08.2022, emisă de intimata-pârâtă, prin care a fost validată Hotărârea nr. 2758/28.05.2020 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 (prin care a fost respinsă cererea nr. 2235/2197/09.02.2004 formulată de doamna D, decedată ulterior formulării cererii, având ca moștenitor pe A, prin care se solicita acordarea de compensații în schimbul drepturilor pe care aceasta le-ar fi avut în calitate de fiică a defunctei F, cât și în calitate de nepoată a autoarei L, în legătură cu bunurile rămase în localitatea Mingir, județul Cahul, care le-au fost atribuite prin actul de partaj voluntar certificat de Judecătoria Ocolului Mixt Leova, județul Cahul, prin procesul-verbal nr. 47/27.07.1938). În conturarea întregului cadru factual relevant speței, instanța de apel a reținut și existența unui alt dosar administrativ (constituit în baza cererii nr. 5090/2545/23.03.2004), distinct de obiectul judecății din prezenta cauză, având ca obiect compensațiile solicitate de pe urma autorilor S și J, astfel cum au fost identificate prin actul de partaj din 1938, dosar soluționat prin Decizia nr. 6742/29.08.2022 a intimatei-pârâte (prin care a fost validată parțial Hotărârea nr. 2759/28.05.2020 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, în sensul acordării de compensații în cuantum de 136.386,37 lei lui A și a menținerii propunerii comisiei, de respingere a cererii în ceea ce îi privește pe B și pe I, întrucât nu a fost făcută dovada calității acestora de moștenitori ai defunctei J). În continuare, subsecvent reținerilor anterioare, instanța de apel a constatat că, prin sentința nr. 2497/30.10.2019, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis cererea formulată de A, I și B, de obligare a comisiei la soluționarea cererilor ce formau obiectul dosarelor administrative nr. z și nr. y (în legătură cu care a fost emisă decizia atacată în prezenta speță). Odată stabilite circumstanțele factuale ce interesează soluționarea pricinii, în exercitarea controlului devolutiv, instanța de apel a reținut, în acord cu cele stabilite de prima instanță, că decizia administrativă contestată în litigiul pendinte „nu a soluționat cererea depusă de B pentru bunurile ce au aparținut bunicului său, P”, pentru faptul că „în dosarul administrativ nu a existat o cerere care să vizeze bunurile deținute în proprietate exclusivă, în urma partajului voluntar din anul 1938, de P”. Acest considerent se fundamentează, în mod logic, pe interpretarea dată instanței de apel de probatoriul administrat, care a relevat, deopotrivă, solicitarea în completare, de către comisie, a unor dovezi referitoare la calitatea de moștenitori de pe urma defuncților L, S și J, „nu cu privire la defunctul P”, respectiv că răspunsul părților, prin I, a fost formulat doar prin referire la succesiunea defuncților L, respectiv S și J. Reiese, așadar, cu claritate, din conținutul considerentelor deciziei atacate, că instanța de apel a realizat, în dezvoltarea silogismului juridic, un examen al stării de fapt, astfel cum a rezultat pe baza probelor administrate, stabilind, în mod coerent, aspectele ce configurează limitele învestirii organului administrativ cu cererea de despăgubire pentru bunurile rămase pe raza Republicii Moldova (în baza căreia a fost emisă decizia contestată), în sensul că solicitarea, obiect al analizei, este mărginită la tulpina F (atât pentru bunurile deținute în proprietate exclusivă, cât și a celor ce îi reveneau acesteia în calitatea sa de moștenitoare a autoarei L). În acest context, nu este contradictorie, ci în deplină concordanță cu statuările anterioare, argumentația juridică a instanței de apel în sensul că „memoriul depus la 28.03.2005 nu conduce la o altă concluzie”, respectiv că „din cuprinsul acestuia rezultă în mod neîndoielnic că, pentru bunurile din localitatea Mingir, s-au solicitat despăgubiri, de către toți moștenitorii, de pe urma defuncților K și L”, cât timp acestea se corelau, în mod firesc, cu reținerile anterioare (care stabiliseră lipsa învestirii comisiei cu o cerere de despăgubire corespunzătoare bunurilor autorului recurentului, P), solicitările formulate pe calea memoriului explicativ („de către toți moștenitorii”) fiind apreciate prin raportare la tulpina F, în acord cu cele arătate anterior, unica în legătură cu care intimata-pârâtă a fost chemată să se pronunțe prin decizia contestată. Astfel, se constată că, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a realizat o analiză jurisdicțională grefată pe probatoriul administrat, neputându-se reține existența unor contradicții, argumentele instanței constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-au fundamentat statuările curții. În consecință, împrejurarea că instanța de apel a detaliat, în considerentele deciziei pronunțate, conținutul unui înscris (depus de părți în susținerea solicitării de compensare) nu are valențele pe care încearcă recurentul să i le confere, nefiind incidentă o motivare contradictorie, ci expunerea, pe larg, a contextului factual necesar corectei analize a cauzei și, astfel, a premisei cercetării legalității deciziei de validare a hotărârii de respingere a cererii nr. 2235/2197/09.02.2004 (în privința soluției de neacordare de compensații bănești recurentului pentru bunurile defunctei F). Se constată, așadar, că situația evidențiată de parte nu se încadrează în ipoteza afirmată a motivului de casare invocat (din moment ce nu vizează existența unor considerente opuse, care să evidențieze eventuale raționamente sau concluzii incompatibile între ele și care să genereze, astfel, confuzie și ambiguitate în ceea ce privește soluția pronunțată), ci vizează mai degrabă dezacordul recurentului în raport cu hotărârea atacată. Or, acest motiv de casare nu poate fi invocat pentru a supune examinării instanței de recurs critici privind calificarea ori interpretarea unor mijloace probatorii sau determinarea situației de fapt, ci doar pentru a evoca o eventuală incompatibilitate a argumentelor reținute de instanța de apel, viciu de motivare neregăsit în speță, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, considerentele deciziei atacate converg, în mod firesc, în susținerea soluției dispuse. Prin urmare, date fiind dezlegările clare date de către instanța de apel aspectelor deduse judecății, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B împotriva deciziei nr. 208A din 22 februarie 2024 a Curții de Apel București - Secția IV-a civilă.