ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1710/2022

Ședința publică din data de 04 octombrie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 164/2014 - Guvernul României - Instituția Prefectului Municipiului București, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 5618/04.04.2019 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul de aplicare a Legii nr. 290/2003, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună anularea deciziei nr. 5618/04.04.2019 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru Aplicarea Legii 290/2003, prin care a fost validată Hotărârea nr. 2191/05.12.2017, emisă de Comisia de Aplicare a Legii nr. 164/2014 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, anularea Hotărârii nr. 2191/05.12.2017 emise de Comisia de Aplicare a Legii nr. 164/2014 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, constatând ca reclamanta are calitatea de persoana îndreptățită la plata despăgubirilor, obligarea pârâtei Comisia Municipiului București de Aplicare a Legii nr. 290/2003 să emită o hotărâre prin care să se stabilească nivelul despăgubirile aferente pentru bunurile ce au fost abandonate de autorii săi, ca urmare a refugiului în Romania, în termen de 30 de zile, sub sancțiunea plații de penalități de 100 RON/zi de întârziere după trecerea termenului, în caz de neîndeplinire a obligației și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 2905/06.12.2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 164/2014, ca neîntemeiată; a respins excepția inadmisibilității capetelor 2 și 3 de cerere, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a anulat Decizia nr. 5618/04.04.2019 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul de Aplicare a Legii nr. 290/2003 și Hotărârea nr. 2191/05.12.2017 emisă de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 164/2014 și a respins capătul 3 de cerere, ca neîntemeiat.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civile nr. 1225A din 30 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ambele apeluri formulate de apelantele pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 2905/06.12.20219, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B., ca nefondate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1225A din 30 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

II.1. Motivele de recurs

Recurenta-pârâtă, în susținerea căii de atac, se prevalează de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Se arată în dezvoltarea motivelor de recurs că instanța de apel în mod nelegal a respins apelul ambelor pârâte, confirmând soluția primei instanțe de respingere a excepției de inadmisibilitate a cererii de anulare a hotărârii emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Recurenta-pârâtă arată că s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 6, 7 și 8 din Legea nr. 164/2014.

În acest sens, se învederează că Legea nr. 164/2014 a prevăzut o procedură specială de urmat în cazul soluționării cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 și al Legii nr. 290/2003, procedură derogatorie de la dreptul comun reprezentat de dispozițiile art. 8 și următoarele din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea nr. 2191/05.12.2017, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 conține doar o propunere a comisiei cu privire la modul de soluționare a cererii formulate în temeiul Legii nr. 290/2003, astfel încât recurenta-pârâtă susține că nu poate fi atacată în instanță de persoanele interesate, fiind supusă controlului A.N.R.P care validează său invalidează hotărârea respectivă, după analizarea dosarului privind acordarea de despăgubiri.

În urma acestei analize, A.N.R.P. emite decizie care poate fi atacată în termen de 30 de la comunicare.

Așa fiind, recurenta învederează că în acest mod, nu este încălcat dreptul la acces la instanță, întrucât aspectele care vizează nelegalitatea hotărârii nr. 2191/05.12.2017 sunt supuse verificării A.N.R.P. fiind apoi deduse controlului jurisdicțional pe calea contestării deciziei emise de A.N.R.P.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 164/204 actul administrativ prin care se recunoaște dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora este, după caz:

a) hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, emisă înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi;

b) ordinul emis de șeful Cancelariei Primului-ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările-ulterioare, respectiv decizia de plată emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi;

c) decizia de validare, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților după intrarea în vigoare a prezentei legi, cu privire la hotărâri emise în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de comisiile județene, respectiv a municipiului București, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi;

d) decizia de validare, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu privire la hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioarele, comisiile județene respectiv a municipiului București, după intrarea în vigoare a prezentei legi.

În speță, Hotărârea nr. 2191/05.12.2017 Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014.

Astfel, având în vedere faptul că dispozițiile legale menționate mai sus nu prevăd posibilitatea contestării hotărârilor comisiilor județene ori a Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, recurenta solicită instanței de recurs admiterea excepției inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea nelegalității Hotărârii nr. 2191/05.12.2017.

Se mai susține de către recurentă că încălcând dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 și normele legale incidente în cauză, instanța de apel a considerat că, înscrisurile depuse la dosar sunt suficiente pentru a face dovada că autorii C. și D. au deținut în proprietate bunurile pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri.

Se arată că instanța de apel a reținut că înscrisurile depuse de reclamantă respectă prevederile art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006, ce prevăd că, în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, declarații autentificate. Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondentei purtate cu diferite instituții din Romanați Ucraina și Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz.

Conform principiul aplicării imediate a legii noi, prevăzut de art. 6 alin. (2) din Noul C. civ., legea noua se aplică tuturor situațiilor juridice, născute, modificate sau stinse după intrarea sa în vigoare, situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.

Prin Legea nr. 164/2014 a fost reglementată o nouă procedură cu privire la soluționarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, precum și de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile emise de comisiile județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Conform art. 3 alin. (1) din actul normativ de referință: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Astfel, având în vedere că până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, cererea nr. x/28.08.2003 formulată de A. (între timp, decedată) nu a fost soluționată, recurenta susține că aceasta trebuia soluționată de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 în condițiile legii noi; în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri, așa cum prevede art. 4 din Legea nr. 164/2014, cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate."

Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 ce prevede că, cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate, iar art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006 prevăd că, în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația, autentică petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate. Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondentei purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente adeverințe sau certificate de arhivă, precum și traducerea acestora, după caz, nu își mai găsesc aplicabilitatea în prezent.

Mai mult, având în vedere că, obiectul reglementării din art. 4 al Legii nr. 164/2014 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 este același, întrucât se referă la mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea existenței dreptului la despăgubiri reglementat de Legea nr. 290/2003, reiese că, prin intrarea în vigoarea Legii nr. 164/2014, a intervenit o abrogare tacită a legii vechi, în măsura în care aceasta avea dispoziții contrare celei noi, soluție ce decurge din prevederile art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

De asemenea, având în vedere prevederile art. 4 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 și forța juridică inferioară a prevederilor art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006 în raport cu art. 4 din Legea nr. 164/2014, și aceste dispoziții legale din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003 au fost considerate abrogate implicit, prin intrarea în vigoare a art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Recurenta învederează că dispozițiile Legii nr. 164/2014 nu sunt în dezacord cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție care prevăd faptul că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Se opinează de către aceeași recurentă că textul din Legea nr. 164/2014 nu conține, în sine, nicio dispoziție cu caracter retroactiv, textul urmând a-și găsi aplicarea exclusiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 (15 decembrie 2014), data publicări acesteia în Monitorul Oficial al României.

De exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, Curtea Constituțională a statuat, că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

În privința modului de soluționare a dosarelor aflate pe rolul autorităților publice, dosare care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, recurenta solicită instanței de recurs a constata faptul că, prin noua lege, s-a făcut aplicarea principiului tempus regit actum.

În condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014, dovada dreptului de proprietate la momentul refugiului se face cu contracte de vânzare-cumpărare chitanță de plată a impozitelor, extrase din cărțile de imobil planuri și autorizații de construcție, rapoarte de expertiză etc.

În speță, pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri, în susținerea cererii, au fost depuse următoarele documente la dosarul administrativ: declarația pe propria răspundere a solicitantei; declarațiile martorilor E., F. și G.; adeverința nr. x/14.07.2014, eliberată de Primăria Răculesti, raionul Criuleni, în care se menționează că Registrele de gospodării-pentru anii 1941-1944 nu se păstrează la primărie.

Astfel, din analiza actelor menționate anterior, se poate constata că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri, nefiind depus niciun act doveditor certificat de autorități, conform dispoziției legale invocate.

Se mai arată de către recurentă că reprezintă o dovadă scrisă de recunoaștere a unui drept, un înscris care este emis de organul/instituția care a instituit acel drept în favoarea solicitantului și doar în situația în care dreptul solicitantului își are izvorul într-o normă legală ale cărei efecte se manifestă de drept și pentru care nu este necesară existența unui alt act, subsecvent, care să confere, prin individualizare și indicare, întinderea și existența dreptului în beneficiul unei persoane.

În condițiile în care doar actele care îndeplinesc condițiile de validitate și de probațiune pot avea aptitudinea de a dovedi existența unui drept de proprietate asupra acestor bunuri, o simplă "adeverință" nu le poate suplini.

Se mai arată de către recurentă că nici declarațiile martorilor nu pot face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, ci pot doar completa actele care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, potrivit dispozițiilor anterior precizate.

Recurenta susține, în concluzie, că pentru imobilele pentru care s-au solicitat despăgubiri, dovada dreptului de. proprietate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, putea fi făcută cu înscrisuri doveditoare, pe care însă intimata-reclamantă nu le-a produs în cauză, nici în fața instanței de judecată.

Din cele expuse, recurenta concluzionează că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, întrucât nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri.

Se mai arată că prin Legea nr. 164/2014 s-au luat măsurile necesare ca procesul de evaluare a dosarelor să se desfășoare într-o perioadă de timp rezonabilă.

În forma inițială, Legea nr. 290/2003 prevedea la art. 7 că, în situația imposibilității temporare de a procura acte doveditoare, solicitanții vor depune, cererea însoțită de acte incomplete sau neînsoțită de acte, cu mențiunea că era necesară procurarea dovezilor în maximum 3 luni de la împlinirea termenului prevăzut la art. 5 alin. (1), respectiv 1 august 2007.

Totodată, pentru respectarea principiilor de constituționalitate, prin art. 12 din Legea nr. 164/2014 s-a instituit un nou termen (120 de zile, ce putea fi prelungit, la cerere, cu încă 60 de zile) în care persoanele care au formulat cereri de acordare de despăgubiri pot completa, cu înscrisuri, dosarele aflate în curs de soluționare, termen ce începe să curgă "de la data la care persoanei i se comunică, în scris, care sunt documentele necesare soluționării cererii."

Recurenta arată că în speță, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a dat dovadă de rol activ în soluționarea cererii, solicitând, prin adresa din 09.11.2016, înaintată petentei, completarea dosarului, cu înscrisuri doveditoare pentru dreptul de proprietate asupra bunurilor pentru care a solicitat acordarea de compensații bănești, respectiv acte care să ateste existenta dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente (...), în sensul legii.

Or, petenta nu a depus documentele solicitate în termenul de 120 de zile stabilit de textul de lege menționat.

Din motivele expuse, recurenta consideră că emițând Decizia nr. 5618/04.04.2019 prin care a fost validată Hotărârea nr. 2191/05.12.2017 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, dispozițiile legale incidente au fost pe deplin respectate.

II.2. Apărările formulate în cauză

Recurenta - pârâtă Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, în termen legal, a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând, în principal, respingerea acestuia ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat.

În susținerea excepției, s-a arătat că potrivit art. 7 alin. (4) și (5) din Legea nr. 9/1998 și art. 8 alin. (5) și (6) din Legea nr. 290/2003 (anterior abrogării lor prin Legea nr. 164/2014), hotărârile Comisiei Centrale erau supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul; hotărârile pronunțate de tribunal erau supuse doar recursului.

Ulterior, prin art. 8 din Legea nr. 164/2014 s-a stabilit că deciziile de validare/invalidare ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților pot fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază domiciliază solicitantul. Hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ este supusă căilor de atac în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (recurs).

Norma anterior citată a fost însă modificată prin art. IV al Legii nr. 212/2018, intrată în vigoare la 01.08.2018, în sensul că:

"Deciziile de validare/invalidare ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii."

În susținerea acestei excepții, intimata face trimitere și la prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. Alin. (2) din același text stabilește că dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară.

Intimata susține că din coroborarea acestor prevederi legale, rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul litigiilor întemeiate pe aceste legi speciale (nr. 9/1998, nr. 290/2003, nr. 164/2014) erau, la data sesizării tribunalului, supuse căii de atac a apelului la instanța ierarhic superioară, (calea de atac de drept comun, de reformare), rațiunea modificării art. 8 din Legea nr. 164/2014 fiind asigurarea unui regim juridic unitar în soluționarea cererilor ce decurg din aplicarea legilor reparatorii, precum și echilibrarea numărului de dosare între secțiile instanței de judecată, astfel cum rezultă din expunerea de motive ce a stat la baza acestor modificări, iar nu instituirea unui nou grad de jurisdicție.

În subsidiar, intimata solicită admiterea criticii prin care recurenta contestă respingerea excepției inadmisibilității contestării hotărârii nr. 2191/05.12.2017, având în vedere că prin hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, se soluționează cererile, în sensul propunerii de acordare/neacordare a compensațiilor, în condițiile în care nu există o prevedere în legea specială care să reglementeze anularea în instanță a hotărârii comisiei, ci doar a deciziei ANRP, atunci când sunt constatate motive temeinice.

În opinia sa, intimata arată că este fondat motivul de recurs ce vizează aprecierea instanței de apel cu privire la dovedirea dreptului de proprietate.

Din coroborarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) cu cele ale art. 4 din Legea nr. 164/2014 rezultă că cererea nr. x/28.08.2003, formulată de reclamantă este supusă prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014.

Or, dosarul administrativ nu conține acte doveditoare ale dreptului de proprietate pentru bunurile abandonate, deși prin adresa nr. x/09.11.2016 reclamantei i-au fost aduse la cunoștință modificările legislative, precum și necesitatea completării dosarului administrativ cu înscrisuri doveditoare, întrucât lipsa unui răspuns din partea autorităților competente nu poate constitui o dovadă a dreptului de proprietate potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 164/2014, proba cu martori nu mai reprezintă o posibilitate alternativă de probă, așa cum prevedea Legea nr. 290/2003, ci doar o probă complementară, declarațiile martorilor fiind lipsite de eficiență, în absența unor înscrisuri certificate de autorități care să ateste dreptul la despăgubiri.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Prealabil, se impune însă constatarea admisibilității recursului promovat de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei instanței de apel, față de obiectul cererii de chemare în judecată și conținutul art. 8 din Legea nr. 164/2014, potrivit cărora:

"Deciziile de validare/invalidare ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii."

Astfel, intimata-reclamantă, prin demersal inițiat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 2191/05.12.2017 emise de pârâta Comisia municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și împotriva Deciziei nr. 5618/04.04.2019 emise de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând anularea hotărârii și deciziei atacate și obligarea pârâtei Comisia municipiului București de Aplicare a Legii nr. 290/2003 să emită o hotărâre prin care să se stabilească cuantumul despăgubirilor aferente pentru bunurile ce au fost abandonate de autorii săi, ca urmare a refugierii acestora din Basarabia în Romania, în termen de 30 de zile, sub sancțiunea plații de penalități de 100 RON/zi de întârziere după trecerea termenului, în caz de neîndeplinire a obligației.

Din perspectivă procedurală, temeiul contestației adresate primei instanțe este dat de prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014, anterior citate.

Înalta Curte constată, în economia legii speciale, că nici norma evocată și, de altfel, nici alte norme subsecvente acesteia, nu arată calea de atac ce poate fi promovată împotriva soluției secției civile a tribunalului norma specială îi atribuie competența materială de soluționare în primă instanță a contestațiilor promovate în această materie.

Ca atare, dacă legea specială nu reglementează acest aspect în mod derogatoriu, înseamnă că în privința căilor de atac sunt aplicabile dispozițiile de drept comun din C. proc. civ., potrivit celor prevăzute de art. 2 din cod.

Or, art. 466 alin. (1) din C. proc. civ. stabilește fără echivoc că hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

În ceea ce privește recursul (cale de atac ce privește excepția inadmisibilității invocată de intimată), Înalta Curte constată că hotărârile pronunțate în contestațiile prevăzute de Legea nr. 164/2014 nu sunt înscrise în cuprinsul art. 483 alin. (2) teza I din C. proc. civ. între materiile exceptate de la exercitarea recursului și, astfel cum s-a arătat, nici legea specială nu stabilește că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului (în sensul tezei a doua din norma invocată) pentru a se conchide în sensul suprimării dreptului de exercitare a recursului în această materie.

Drept urmare, în aplicarea prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat în cauza de față este admisibil.

Recurenta-pârâtă, în cererea de recurs, s-a prevalat de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin intermediul primei critici, recurenta susține însă greșita respingere a excepției inadmisibilității contestației formulate de intimata-reclamantă împotriva Hotărârii nr. 2191/5.12.2017 emise de Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, hotărâre atacată alături de Decizia nr. 5618/4.04.2019, emisă de recurenta-pârâtă ANRP.

Ca atare, aceste critici ale recurentei relevă invocarea încălcării unor norme procedurale (din cuprinsul legii speciale), astfel încât, Înalta Curte apreciază că acestea sunt susceptibile de analizare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, inadmisibilitatea contestației împotriva Hotărârii Comisiei a fost invocată prin întâmpinarea formulată de fiecare dintre pârâte în fața primei instanțe, excepția fiind respinsă ca neîntemeiată de tribunal.

Ambele pârâte au formulat apel împotriva soluției primei instanțe, iar între criticile susținute de acestea se înscrie și cea privind greșita respingere a excepției inadmisibilității contestației împotriva Hotărârii nr. 2191/5.12.2017, emise de Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003.

Din cuprinsul deciziei recurate, reiese că instanța de apel a răspuns amplu și argumentat acestui motiv comun de apel, însă, recurenta-pârâtă ANRP, în cadrul acestui motiv de recurs, nu critică această dezlegare dată de curtea de apel, ci doar reiterează excepția, ignorând judecata realizată în apel asupra acestui aspect.

Drept urmare, Înalta Curte constată că aceasta nu este o critică aptă să declanșeze un veritabil control de legalitate asupra chestiunii admisibilității contestației formulate (și) împotriva Hotărârii Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, astfel cum a fost deja reținută de instanța de control judiciar.

Într-o altă critică dezvoltată pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susține greșita aplicare a normelor din cuprinsul Legii nr. 164/2014, cu referire la regimul probator al pretențiilor formulate de intimată în baza Legii nr. 290/2003, dar, totodată, invocă și chestiuni ce privesc un conflict de legi în timp, dezvoltând critici și din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 6 din C. civ.

Drept urmare, se constată că acest motiv de recurs al recurentei implică atât aspecte de ordin procedural (probarea pretențiilor potrivit regulilor din cuprinsul legii speciale), dar și critici referitoare la soluționarea unui conflict de legi civile în timp, astfel încât, vor fi evaluate și în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, iar nu numai în temeiul motivului de la pct. 8.

Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt fondate.

În primul rând, trebuie precizat că dată fiind împrejurarea că instanța de recurs are competență exclusiv pentru efectuarea controlului de legalitate a hotărârii atacate, în prezentul recurs nu se va analiza modalitatea în care curtea de apel a aplicat prevederile din legea specială ce reglementează modalitatea specifică de dovedire a dreptului la despăgubirile pretinse în temeiul Legii nr. 290/2003 (așadar, aspectele de temeinicie), ci va verifica, în baza criticilor recurentei, doar chestiunea de drept privind normele direct incidente, sub aspect probatoriu, în speța dedusă judecății, date fiind modificările relevante introduse prin Legea nr. 164/2014, intrată în vigoare la 18 decembrie 2014 (respectiv, la 3 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial nr. 910 din 15 decembrie 2014).

Întrucât atât Hotărârea nr. 2191/05.12.2017 a Comisiei municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, cât și Decizia nr. 5618/04.04.2019 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul de Aplicare a Legii nr. 290/2003 au fost adoptate după intrarea în vigoare a legii noi, rezultă că incidența acestui act normativ în cauza de față nu poate fi ignorată.

Mai mult decât atât, se constată că art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede în mod explicit opțiunea legiuitorului ca dispozițiile legii noi să fie aplicate și cererilor aflate în curs de soluționare, după cum urmează:

"Cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate."

Dispoziția legală precitată are valoarea unei norme tranzitorii în domeniul de reglementare a legii speciale, astfel încât, nu este necesară recurgerea la aplicarea regulilor de drept comun privind soluționarea conflictului de legi în timp reglementat de art. 6 alin. (2) - (6) din C. civ., fiind suficientă doar observarea regulii de la alin. (1) din aceeași normă privind aplicarea imediată a legii noi.

În plus, se constată că art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 prevede astfel:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi"

Or, astfel cum s-a arătat, la data intrării în vigoare a legii noi cererea nr. x/28.08.2003 formulată de intimata A. (între timp, decedată) nu era soluționată prin emiterea unei hotărâri de Comisia municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003, astfel încât, legea nouă este pe deplin aplicabilă în cauză, cum corect susține recurenta-pârâtă ANRP.

Atare dezlegare este confirmată și de raționamentul expus de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 346 din 2016 (în special, paragrafele 17-20).

Înalta Curte constată că instanța de apel, în privința regimului probator stabilit pentru acordarea de despăgubiri sau compensații reglementate ca măsuri reparatorii prin Legea nr. 290/2003 pentru bunurile proprietatea cetățenilor români sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, este cel prevăzut de dispozițiile art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, iar în privința recoltelor neculese, s-a reținut aplicabilitatea art. 9 alin. (1) și (3) din aceleași Norme metodologice.

Art. 2 alin. (4) și (5) din Norme prevăd astfel:

"(4) Cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate.

(5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz."

În acest context, trebuie observat că aceste dispoziții din normele metodologice, aprobate prin-un act administrativ cu caracter normativ de către Guvern, având menirea de a asigura organizarea aplicării legii (neputând să adauge sau să modifice dispozițiile legale în aplicarea cărora sunt emise), erau în deplină concordanță cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, conform cărora:

"(1) Persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate."

În consecință, dispozițiile din art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006 pot fi invocate numai în corelație cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, iar nu cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Pe de altă parte, împrejurarea că în această materie există atât soluția legislativă de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 (neabrogată în mod expres), cât și cea de la art. 4 din Legea nr. 290/2003 (act normativ ulterior și care, din perspectiva celor ce interesează speța de față, conține o soluție legislativă diferită, mai restrictivă sub aspect probatoriu pentru obținerea măsurilor reparatorii reglementate prin acest act normative în favoarea destinatarilor legii), conduce la concluzia că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost implicit abrogate prin prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Drept urmare, în prezent, doar prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu și cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.

Așa fiind, Înalta Curte constată că în mod nelegal curtea de apel a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006 care erau adoptate pentru punerea în aplicarea a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 290/2003, normă care nu mai este în vigoare, fiind substituită de cea de la art. 4 din Legea nr. 164/2014.

În consecință, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta ANRP, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, în cauză fiind întrunite cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1225A din 30 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 octombrie 2022.