ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2260/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 5 iunie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâtele Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și Instituția Prefectului Municipiului București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța: - să constate că reclamanții sunt persoane ce au dreptul la despăgubiri bănești în sensul art. 1 din Legea nr. 290/2003; - să oblige pârâtele să emită hotărârea prin care să acorde despăgubiri reclamanților în baza Legii nr. 290/2003, conform raportului de expertiză judiciară care se va efectua în cauză, în termen de 20 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești; - să fie obligate pârâtele să achite către reclamanți, cu titlu de daune cominatorii, suma de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației de a emite hotărârea prin care să acorde despăgubiri reclamanților în baza Legii nr. 290/2003. Cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea din 06.12.2019, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Instituția Prefectului Municipiului București și a calificat excepția inadmisibilității invocată de pârâta Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 ca fiind o apărare de fond.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 678/19.06.2020 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâta Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006. A respins acțiunea în contradictoriu cu Instituția Prefectului Municipiului București, ca fiind formulată împotriva unei părți fără calitate procesuală pasivă. A constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la despăgubiri bănești, potrivit art. 5 din Legea nr. 164/2014, pentru imobilele teren arabil în suprafață de 3.276 m.p., situat în satul Briceni, județul Hotin, teren arabil în suprafață de 5.460 m.p., situat în satul Briceni, județul Hotin, teren intravilan în suprafață de 6.446 m.p., situat în satul Briceni, județul Hotin și construcțiile situate pe acesta, respectiv casa construită în anul 1939, în suprafață de 110 m.p., fundație de piatră de carieră, pereți de cărămidă tencuiți cu mortar de ciment, acoperiș realizat cu plăci de eternit, dușumea și tavane din scândură vopsite în ulei, tâmplărie stejar, 3 sobe de teracotă și casa veche de locuit, 2 magazii, pivniță. A obligat pârâtă să emită hotărâre prin care să acorde despăgubiri în cuantum de 70.213 RON pentru aceste imobile. A respins celelalte cereri, ca neîntemeiate. A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1816 A din 14 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul pârâtei Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006 împotriva sentinței menționate. A admis apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe civile. A schimbat în parte sentința civilă apelată, cu privire la cuantumul despăgubirilor, care va fi de 155.743,60 RON. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A luat act că apelanții-reclamanți și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Recursul formulat în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel București, a declarat recurs pârâta Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a susținut, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor Legii nr. 164/2014 de completare și modificare a Legii nr. 290/2003 și cu încălcarea prevederilor acestei legi, în vigoare, care sunt de strict, imediată și exclusivă aplicare, făcând aplicarea unor dispoziții reglementate de art. 35 alin. (2) cu raportare la art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, cu completările și modificările ulterioare, care nu-și au aplicabilitate în cauză, potrivit obiectului de reglementare distinct, potrivit caracterului de lege special, derogatoriu de la dreptul comun care caracterizează fiecare dintre aceste două legi și contrar practicii și jurisprudenței în materie (în acest sens fiind considerentele de la pct. 153-166 și urm. din Decizia nr. 45 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013). În acest sens, arată că în mod greșit, instanțele de fond nu s-au raportat la prevederile art. 8 din Legii nr. 164/2014 (care limitează exercițiul instanțelor la controlul judiciar asupra deciziei emisă de ANRP în executarea art. 7 din lege). Mai mult, ambele instanțe au interpretat greșit prevederile art. 8 la care face trimitere art. 15 din Legea nr. 164/2014 și au încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) din această lege care dispune explicit: "Stabilirea și plata despăgubirilor acordate persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) ... din Legea nr. 290/2003... se realizează potrivit prevederilor prezentei legi" și s-au raportat, prin extindere nepermisă de interpretare, la prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 care reglementează un drept de contestație, precum și la unele considerente exprimate în altă materie, distincte de materia reglementată de Legea nr. 164/2014. Totodată, invocă, la rândul său, prin extindere de raționament, considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care s-au reținut prin Decizia nr. 45 din 14 octombrie 2019, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, respectiv paragrafele 160 și 161 ce au statuat contrar considerentelor reținute prin hotărârile instanțelor de fond: "160. Rigorile legale care caracterizează acțiunea expres reglementată sunt de strictă interpretare și aplicare, în conformitate cu principiul general de drept exceptio est strictissmae interpretationis. 161. Interpretarea logică și istorico-teleologică a normei, astfel cum am arătat anterior, exclude extinderea aplicării art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și la alte acțiuni prin care se tinde cenzurarea de către instanța de judecată a refuzului nejustificat al entității investite de lege de soluționare a notificării, altele decât cele prevăzute de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.". Or, ambele instanțe de fond au ignorat faptul că cererea de despăgubire la care reclamanții se referă nu a fost soluționată de către Comisie prin hotărârea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 164/2014, nici de către ANRP prin decizia prevăzută de art. 7 din aceeași lege, au nesocotit aceste dispoziții și au extins/adăugat, în mod nejustificat și nelegal, la interpretarea prevederilor art. 15 rap. la art. 13 și la art. 8 din Legea nr. 164/2014 care guvernează raportul juridic de drept material special/regimul juridic aplicabil soluționării prezentei cauze. De asemenea, s-au raportat la dispoziții ale art. 22, art. 33 și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 care se referă la un raport juridic de drept material distinct (părți, obiect, cauză), fără nicio legătură cu prezenta cauză, potrivit prevederilor legii și a practicii jurisprudențiale ale instanței supreme și, în mod nelegal, au respins excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată invocată de Comisie și, fără a avea nicio competență atribuită prin lege în mod explicit, au soluționat fondul pretențiilor reclamanților împreună cu soluționarea acțiunii cu obiect obligația de a face. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, admiterea apelului pârâtei și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au invocat excepțiile tardivității, inadmisibilității și nulității recursului și au solicitat, în subsidiar, respingerea recursului solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor părților adverse și admiterea recursului.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 29 martie 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 5 iunie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. La termenul din 17 noiembrie 2022 au fost respinse excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate prin întâmpinare, iar excepția tardivității căii de atac nu a mai fost susținută, instanța rămânând în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele de recurs vizează greșita soluționare a inadmisibilității acțiunii introductive de instanță, în contextul în care atât prima instanță, cât și instanța de apel au apreciat că deși legea conferă competență comisiei speciale pentru soluționarea cererilor de despăgubire, în cazul în care aceasta nu soluționează cererea în termenul prevăzut de lege, partea se poate adresa instanței fie cu o cerere de obligare la soluționare, fie cu o cerere de constatare a calității de persoană îndreptățită și stabilirea despăgubirilor, instanța substituindu-se, în acest caz, comisiei, astfel încât au soluționat cererea pe fondul ei. Din această perspectivă, recurenta susține că, în mod greșit, instanțele de fond nu s-au raportat la prevederile art. 8 din Legii nr. 164/2014 (care limitează exercițiul instanțelor la controlul judiciar asupra deciziei emisă de ANRP în executarea art. 7 din lege). Mai mult, ambele instanțe au interpretat greșit prevederile art. 8 la care face trimitere art. 15 din Legea nr. 164/2014 și au încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) din această lege care dispune explicit: "Stabilirea și plata despăgubirilor acordate persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) ... din Legea nr. 290/2003... se realizează potrivit prevederilor prezentei legi" și s-au raportat, prin extindere nepermisă de interpretare, la prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 care reglementează un drept de contestație, precum și la unele considerente exprimate în altă materie, distincte de materia reglementată de Legea nr. 164/2014. Totodată, invocă, la rândul său, prin extindere de raționament, considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care s-au reținut prin Decizia nr. 45 din 14 octombrie 2019, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, respectiv paragrafele 160 și 161 ce au statuat contrar considerentelor reținute prin hotărârile instanțelor de fond. Criticile sunt nefondate. Inadmisibilitatea reprezintă "sancțiunea" procesuală care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu-l prevede ori îl interzice, sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală, fiind, prin urmare, o cauză de respingere a cererii de chemare în judecată prin care se tinde la valorificarea unui astfel de drept, dar fără a se intra în cercetarea fondului. Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea 164/2014 - "(1) Comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, au obligația de a soluționa, prin hotărâre, cererile de acordare a despăgubirilor înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, după cum urmează: a) în termen de 9 luni, comisiile care mai au de soluționat un număr de până la 500 de cereri depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare; b) în termen de 18 luni, comisiile care mai au de soluționat un număr între 501 și 1.000 de cereri, depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare; c) în termen de 36 de luni, comisiile care mai au de soluționat un număr de peste 1.000 de cereri depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare. (2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2015.". De asemenea, potrivit art. 15 din același act normativ - În cazul nerespectării termenelor stabilite la art. 13 alin. (1) și la art. 14 alin. (1) și (2), persoana îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la art.

Contrar susținerilor recurentei și în acord cu raționamentul instanțelor de fond, Înalta Curte reține că nici prin art. 8 și art. 15 din Legea r./164/2014 și nici printr-o altă dispoziție legală nu este prohibită acțiunea persoanei la formularea unei cerere de constatare a calității de persoană îndreptățită și stabilirea despăgubirilor, textele de lege invocate nelimitând competența instanței la obligarea comisiei județene, respectiv a Municipiului București, să emită o hotărâre prin care să soluționeze cererea de despăgubire, situație în care se aplică principiile generale de drept. Prin urmare, nu poate fi negat nici atributul instanței de judecată de a soluționa, cu plenitudine de jurisdicție, în cadrul acțiunii reclamanților toate aspectele deduse judecății în ceea ce privește aplicarea Legii nr. 9/1998 cu modificările și completările ulterioare, în condițiile în care nu rezultă din conținutul legii că aceasta ar institui norme derogatorii de la dreptul comun, atât sub aspect procedural, cât și substanțial. Această interpretare se află în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind necesitatea asigurării accesului la o instanță, din perspectiva art. 6 paragraful 1 din Convenție, care să garanteze dreptul oricărei persoane de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale. În mod legal, instanța de apel s-a raportat la raționamentele similare reținute în Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Deciziei nr. 14 din 8 aprilie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, în considerarea plenitudinii de jurisdicție a instanțelor în ceea ce privește stabilirea unei juste despăgubiri pentru imobilele pierdute în anumite condiții istorice, precum și a principiului liberului acces la justiție, în cazul în care dreptul la despăgubire este negat, persoana nemulțumită se poate adresa instanței, în vederea realizării drepturilor sale. Respingerea unei asemenea acțiuni ca inadmisibilă nu corespunde exigențelor art. 21 alin. (1) din Constituția României, republicată, și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de vreme ce afectează însăși substanța dreptului de acces la o instanță, fără a exista justificarea unui scop legitim și fără păstrarea raportului rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Prin urmare, susținerile recurentei-pârâte prin care se invocă imposibilitatea legală a instanței de a putea analiza pe fond cererea reclamanților sunt eronate, inclusiv trimitererile făcute la dispozițiile Legii nr. 164/2014 și ale Legii nr. 165/2013. Contrar aserțiunilor din recurs, Înalta Curte reține că inclusiv statuările din Decizia nr. 45 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept întăresc argumentele admisbilității acțiunii de față, instanța supremă reținând că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, stabilește următoarele: Termenul de 6 luni nu se aplică cererilor formulate împotriva refuzului entităților învestite de lege de soluționare a notificării, altele decât cele prevăzute de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013. Obligația entității învestite conform legii de soluționare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, se menține chiar în condițiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013.". De altfel, art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 prevede că "În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.". Prin urmare, instanța de apel s-a raportat la prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 pentru a demonstra similaritatea soluțiilor în ceea ce privește plenitudinea de jurisdicție a instanțelor pentru stabilirea unei juste despăgubiri pentru imobilele pierdute în anumite condiții istorice, reținând că aceasta este consacrată chiar la nivel legislativ, iar nu pentru a stabili că acestea sunt incidente în cauză, astfel cum nefondat se susține prin recurs. Deosebit de relevante sunt în cauză și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în special ale art. 6 din această convenție, privind dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și impune soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, precum și privind dreptul de acces la o instanță care să îi analizeze reclamantului pe fond pretențiile, fără a i se opune o serie de excepții, în mod constant, o perioadă îndelungată de timp, excepții ce împiedică instanța să analizeze temeinicia drepturilor invocate de către acesta. Așadar, având în vedere întreaga situație de fapt și de drept, respectiv intervalul de 15 ani de la formularea cererii de acordare a despăgubirilor (cererea de despăgubiri a fost formulată în 2004, iar prezentul demers judiciar inițiat în 2019), pasivitatea constantă și evidentă a autorităților administrative, natura dreptului litigios, condițiile în care s-a produs paguba, (prejudiciul adus dreptului de proprietate producându-se în anul 1936), vârsta reclamanților, legislația în continuă schimbare cu efecte negative asupra recunoașterii dreptului la despăgubire în special prin prorogarea termenelor pentru soluționarea cererilor, duce la concluzia că reclamanților li s-ar impune o sarcină disproporționată, excesivă și nejustificată, incompatibilă cu respectarea dreptului de acces la instanță recunoscut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Scopul Convenției nu este să protejeze drepturi teoretice și iluzorii, ci drepturi concrete și efective, or, în condițiile în care practica națională, atât a autorităților administrative implicate în procesul de despăgubire, cât și a autorității legislative relevă fie o încălcare a obligației de despăgubire, fie o prorogare continuă a soluționării cererilor, prorogare lipsită de un orizont clar de finalizare, Înalta Curte nu poate decât să dea eficiență Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței sale, așa cum a fost reținută și de instanța de apel. Așadar, în mod corect a fost soluționată excepția inadmisbilității acțiunii. În considerarea tuturor acestor motive, constatând legalitatea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.