ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2731/2024

După deliberare, asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17 decembrie 2018, sub nr. x/3/2018, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și Instituția Prefectului Municipiului București, să se constate nelegalitatea Hotărârii nr. 2313 din 30 octombrie 2018 emise de pârâta Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003; să se dispună anularea acesteia în temeiul dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu precizarea că hotărârea, care propune neacordarea compensațiilor bănești, a fost dată în temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, și să se cenzureze actele și operațiunile administrative care au stat la baza emiterii hotărârii contestate.

În drept, a invocat dispozițiile art. 7 alin. (5), art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, art. 5, art. 8 alin. (2) ind. 1 și alin. (2) ind. 2, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 290/2003, Legea nr. 164/2014, Decizia Curții Constituționale nr. 865/2015 și art. 2 din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 1120/2006.

Pârâta Instituția Prefectului Municipiului București a depus întâmpinare, la data de 27 februarie 2019, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că nu are atribuții în soluționarea cererilor formulate de cetățeni în temeiul Legii nr. 290/2003.

Pârâta Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a depus întâmpinare, la data de 27 februarie 2019, prin care a invocat excepția necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ a Tribunalului București, conform dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 290/2003, excepția inadmisibilității primului capăt de cerere deoarece nu există o prevedere legală în legea specială care să dispună anularea, pe calea instanțelor de judecată, a hotărârii comisiei, ci doar a deciziei Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și numai când motivele sunt temeinice. Singurul act care poate fi anulat de către instanță este decizia emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care implică și o analiză a legalității actului administrativ inițial. Pârâta a precizat că invocarea nelegalității unui act pe calea contenciosului administrativ, prin alt mijloc decât cel prevăzut de Legea nr. 290/2003, este inadmisibilă.

Prin încheierea din data de 11 martie 2019, Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București a admis excepția necompetenței sale funcționale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a V-a a Tribunalului București, la data de 20 mai 2019.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, la data de 2 mai 2019, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Hotărârii nr. 2313 din 30 octombrie 2018.

Reclamanta a depus, la data de 11 iulie 2019, răspuns la întâmpinările formulate de pârâte, prin care a invocat inadmisibilitatea emiterii Hotărârii nr. 2313 din 30 octombrie 2018 și a solicitat respingerea excepției inadmisibilității invocate de către pârâte, ca neîntemeiată, întrucât Legea nr. 164/2014 nu este aplicabilă în cauză, conform dispozițiilor art. 24 și 25 C. proc. civ., coroborate cu jurisprudența europeană și decizia Curții Constituționale nr. 528/2014.

Reclamanta a depus, la data de 9 decembrie 2020, o cerere prin care a invocat excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 1828 din 8 august 2014 a Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003.

Prin încheierea din data de 15 aprilie 2021 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Instituției Prefectului Municipiului București.

Prin sentința civilă nr. 795 din 20 mai 2021, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, privind constatarea nelegalității Hotărârii nr. 2313 din 30 octombrie 2018 emise de pârâta Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003. A respins, ca inadmisibil, primul capăt al cererii de chemare în judecată având ca obiect „acțiune în constatare - Legea 9/1998”, formulat de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, reprezentată de Instituția Prefectului Municipiului București, Instituția Prefectului Municipiului București și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și, pe cale de consecință, a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 1828 din 8 august 2014, precum și că petitele doi și trei ale cererii au rămas fără obiect.

Prin decizia civilă nr. 1424A din 20 octombrie 2022, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamanta A împotriva sentinței civile nr. 795 din 20 mai 2021 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, reprezentată de Instituția Prefectului Municipiului București, și Instituția Prefectului Municipiului București, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 1424A din 20 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate, și trimiterea cauzei, spre judecare, la instanța de fond.

Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (2) C. civ. Astfel, prin cererea de chemare în judecată a solicitat să se constate nelegalitatea Hotărârii nr. 2313 din 30 octombrie 2018 emise de Comisia Municipiului București în baza Hotărârii nr. 1828 din 8 august 2014 (anterioară Legii nr. 164/2014), învederând instanțelor că se pune problema existenței unui raport juridic complex, deoarece această hotărâre reprezintă efectul unei proceduri administrative anterioare.

Astfel, prin Hotărârea nr. 1828 din 8 august 2014 a Comisiei Municipiului București (anterioară Legii nr. 164/2014) se revocase Hotărârea nr. 222/2008 adoptată de Comisia Municipiului București, prin care s-a aprobat cererea nr. 7135/2819 din 21 aprilie 2004 formulată de B pentru recunoașterea dreptului la despăgubiri. Hotărârea a fost emisă în temeiul deciziei Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților nr. 151 din 1 februarie 2010, prin care, anterior apariției Legii nr. 164/2014, se pronunțase asupra validității/nevalidității hotărârii de aprobare a cererii nr. 222/2008, solicitând revocarea acesteia.

Potrivit logicii juridice, o hotărâre emisă după adoptarea Legii nr. 164/2014, care pune în aplicare un act al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (decizia nr. 151 din 1 februarie 2010), nu mai are fundament să fie validată de aceeași autoritate, conform art. 9 din Legea nr. 164/2014, în speță nefiind aplicabile prevederile acestei legi.

Prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (2) C. civ., potrivit cărora „Actele și faptele juridice încheiate, ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”, recurenta a afirmat că Hotărârea nr. 2313 din 30 octombrie 2018 emisă de Comisia Municipiului București este efectul procedurii juridice administrative anterioare Legii nr. 164/2014, procedură care trebuie privită ca un tot unitar, fără de care efectele actelor administrative componente nu pot fi ignorate.

A arătat că, în mod nelegal, instanța de fond și, ulterior, instanța de apel au reținut că, în cauză, sunt aplicabile prevederile legii menționate, motiv pentru care, au admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Art. 3 din Legea nr. 164/2014 prevede că dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării sale în vigoare.

Prin urmare, condiția aplicării dispozițiilor acestei legi era nesoluționarea cererii de despăgubiri, condiție de care însăși prima instanță nu a fost sigură, afirmând că „cererea aparent nu a fost soluționată.” În realitate, în speță, s-a emis o hotărâre de acordare a despăgubirilor înainte de apariția Legii nr. 164/2014, hotărârea intrând în circuitul civil înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ, astfel că Hotărârea nr. 222 din 17 octombrie 2008 a produs efecte juridice, drepturile pe care aceasta le conferea destinatarului său fiind realizate integral.

Recurenta a susținut că, potrivit deciziei nr. 528 din 12 decembrie 2013 a Curții Constituționale, această hotărâre îi conferă un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, aspect de care instanțele nu au ținut cont.

De asemenea, în considerarea dispozițiilor art. 373 ind. 1 alin. (2) C. proc. civ., Judecătoria Sectorului 2 București a încuviințat executarea silită, prin încheierea din camera de consiliu de la data de 5 septembrie 2012, apreciind că Hotărârea nr. 222 din 17 octombrie 2008 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 constituie titlu executoriu. Executarea silită, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, a încetat în condițiile art. 371 ind. 5 C. proc. civ., întrucât „s-a realizat integral obligația prevăzută în titlul executoriu și s-au achitat cheltuielile de executare”, depunându-se la dosar recipisa de consemnare nr. 3380434 din 17 ianuarie 2013 cu care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a pus la dispoziția executorului judecătoresc suma de 1.175.247,58 lei, precum și ordinul de plată.

Cu prilejul contestației la executare formulate de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care a făcut obiectul dosarului nr. x/300/2012, s-a reținut, prin sentința civilă nr. 3145 din 27 februarie 2013 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, că B este titulara unui drept de creanță ce constituie un drept de proprietate asupra unui „bun”, conform art. 1 din Primul Protocol al Convenției, drept care nu este revocabil.

Ca efect al acestei sentințe, recurenta a apreciat că s-a confirmat și validat încă odată titlul executoriu, respectiv Hotărârea nr. 222 din 17 octombrie 2008, prin care cererea de despăgubire a fost, în fapt, soluționată, fiind pronunțată în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Decizia Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților nr. 151 din 1 februarie 2010, în baza căreia a fost adoptată Hotărârea nr. 1828 din 8 august 2014 a Comisiei Municipiului București de revocare a Hotărârii nr. 222 din 17 octombrie 2008 a fost constatată ca fiind nelegală, potrivit sentinței civile nr. 8084 din 15 iunie 2016 pronunțate în dosarul nr. x/300/2015 al Judecătoriei Sector 2 București, rămasă definitivă prin respingerea recursului.

În aceste condiții, este evident că nelegalitatea Hotărârii nr. 2313 din 30 octombrie 2018 emise de Comisia Municipiului București trebuie analizată conform procedurii și în baza normelor juridice care au creat contextul în care a apărut, fiind un efect al procedurii administrative anterioare Legii nr. 164/2014.

Prin urmare, motivarea primei instanțe, însușită de instanța de apel, potrivit căreia recurenta a contestat doar hotărârea comisiei, deși actul care stabilește dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora este reprezentat de decizia emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 9 lit. d) din Legea nr. 164/2014, nu poate fi primită, întrucât în speță nu este aplicabilă această lege, în baza căreia s-a invocat excepția inadmisibilității.

Conform procedurii prevăzute de Legea nr. 290/2003, în temeiul căreia a fost adoptată Hotărârea nr. 222/2008 de acordare a despăgubirilor, a fost emisă, anterior, de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților o decizie de invalidare, solicitându-se revocarea Hotărârii nr. 222/2008 de aprobare a cererii nr. 7135/2819 din 21 aprilie 2004 formulate de B privind stabilirea despăgubirilor.

Însă, decizia nr. 151/2010 a Autorități Naționale pentru Restituirea Proprietăților a fost constatată ca fiind nelegală în anul 2016, prin sentința civilă mai sus - menționată, anterior emiterii Hotărârii nr. 2313 din 30 octombrie 2018 a Comisiei Municipiului București, contestată în cauză.

Până în prezent, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a emis o altă decizie de validare sau de invalidare, care, dacă s-ar fi aplicat dispozițiile Legii nr. 164 din 11 decembrie 2014, ar fi trebuit să fie dată în termen de 18 luni de la momentul intrării în vigoare a legii. În acest context, trimiterea instanței de apel la dispozițiile art. 8 din Legea nr. 164/2014 rămâne fără o aplicabilitate practică, afectând securitatea raporturilor juridice, cu ignorarea actelor administrative irevocabile, hotărârilor judecătorești și cu încălcarea drepturilor generate de „bunul” prevăzut de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Procedând astfel, instanțele care s-a pronunțat în cauză au creat un precedent judiciar, întrucât, oricând prin adoptarea unei noi legi se poate ajunge la ignorarea unor realități juridice, cu consecința insecurității circuitului civil, dar și a nerespectării hotărârilor instanțelor de judecată.

Întrucât Hotărârea nr. 2313 din 30 octombrie 2018, contestată, reprezintă efectul sau rezultatul unui întreg parcurs administrativ desfășurat înainte de apariția Legii nr. 164/2014, efectele acesteia trebuie să fie raportate la dispozițiile administrative în baza cărora a fost adoptată, fiind într-o situație de interdependență cu actele administrative anterioare acestei legi.

În consecință, recurenta solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, pentru judecarea sa, la instanța de fond.

Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, intimata Instituția Prefectului Municipiului București a solicitat respingerea cererii de recurs, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Intimata Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a formulat întâmpinare, în termen legal, și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și judecarea cauzei doar în contradictoriu cu intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, întrucât comisia este lipsită de capacitate de folosință.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta A, ca nefondat.

Nu s-a formulat răspuns la întâmpinări.

Prin încheierea din data de 30 mai 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei nr. 1424 din 20 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. De asemenea, a fixat termen de judecată la data de 17 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, ulterior dispunând amânarea cauzei la data de 28 noiembrie 2024.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Pe calea acestui demers, recurenta-reclamantă A a solicitat verificarea legalității Hotărârii nr. 2313 din 30 octombrie 2018 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, act emis în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 290 din 27 iunie 2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietatea acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate. Acțiunea cuprinde și două petite accesorii, care vizează constatarea nelegalității aceluiași act, pe cale de excepție, și cenzurarea operațiunilor administrative care au stat la baza hotărârii atacate.

Atât instanța de fond, cât și cea de apel au apreciat că primul capăt de cerere este inadmisibil, iar petitele doi și trei au rămas fără obiect. Față de această împrejurare, reclamanta a declarat recurs, susținând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte va grupa argumentele din cuprinsul cererii de recurs, pentru a putea să răspundă tuturor aspectelor esențiale ce țin de legalitatea hotărârii recurate, respectând, astfel, cerințele impuse de legislația națională și europeană.

În primul rând, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (2) C. civ. atunci când a reținut incidența, în speță, a Legii nr. 164 din 15 decembrie 2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate.

Criticând raționamentul instanței, sub acest aspect, recurenta - reclamantă a reiterat demersurile efectuate și actele emise de autoritățile statului, arătând că elementele de fapt ar fi trebuit să conducă la o altă concluzie, respectiv aceea că procedura administrativă urmată nu este supusă Legii nr. 164/2014.

Pentru evaluarea criticilor formulate, referitoare la aplicarea legii în timp, Înalta Curte apreciază că este necesară prezentarea cronologică a actelor anterioare, premergătoare celui supus controlului judiciar.

Astfel, autoarea recurentei - reclamante a formulat cererea nr. 7135/729+2819 din 21 aprilie 2004, care a fost soluționată prin Hotărârea nr. 222 din 17 octombrie 2008 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003.

Acest act a fost revocat prin Hotărârea nr. 1828 din 8 august 2014 a aceleiași autorități, ca urmare a Deciziei nr. 151/2010 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Ulterior, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a adoptat Hotărârea nr. 2313 din 30 octombrie 2018, prin care au fost respinse cererea nr. 16442/729+2819 din 8 septembrie 2003 și cererea nr. 7135/729+2819 din 21 aprilie 2004 și s-a propus neacordarea compensațiilor bănești domnului C și doamnei A, pentru bunurile defunctului D.

Acest ultim act face obiect al prezentului litigiu.

Înalta Curte reține că hotărârea Comisiei Municipiului București, supusă controlului judiciar, a fost emisă la data de 30 octombrie 2018, după publicarea Legii nr. 164/2014 în Monitorul Oficial nr. 910 din 15 decembrie 2014.

Prin urmare, sunt incidente dispozițiile art. 3 din acest act normativ, potrivit cu care, ,,(1) Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Dispozițiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998 republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a Legii nr. 290/200, cu modificările și completările ulterioare.”

Această opțiune a legiuitorului pentru legea nouă rezultă și din conținutul art. 4 din Legea nr. 164/2014, care prevede că ,,Cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate.”

În cauză, pentru cererea autoarei recurentei - reclamante formulată în cursul anului 2004, a fost adoptată, de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, Hotărârea nr. 2313 la data de 30 octombrie 2018, așadar după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, fiind aplicabile dispozițiile art. 3 și 4 din acest act normativ.

În acest context factual, în mod corect, instanța de apel a reținut că dispozițiile Legii nr. 164/2014 se aplică cererii în curs de soluționare, depuse de autoarea recurentei-reclamante în anul 2004.

Nu prezintă relevanță argumentul invocat în cererea de recurs, în sensul că actul normativ menționat nu poate fi aplicat, deoarece intimatele se află în culpă pentru nerespectarea termenului pentru validarea sau invalidarea hotărârii comisiei.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 3 din Legea nr. 164/2014 nu fac nicio distincție asupra aplicării sale în funcție de această împrejurare. Prin urmare, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

De asemenea, nu este fondată nici critica potrivit căreia susținerea incidenței legii noi ar încălca principiile de aplicare a legii civile în timp, statuate prin art. 6 C. civ. Așa cum s-a arătat anterior, legiuitorul a reglementat, în mod expres, în cuprinsul dispozițiilor art. 3 și ale art. 4 din Legea nr. 164/2014, modalitatea de rezolvare a cererilor pentru care, până la intrarea în vigoare a acestui act normativ, nu au fost emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților hotărâri de respingere a cererii sau de acordare de despăgubiri.

De altfel, în Decizia nr. 157 din 30 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 665 din 19 iulie 2023, Curtea Constituțională a României a statuat că:

,,20. (...) Recunoscând dreptul la despăgubire născut sub imperiul vechii legi, dispozițiile Legii nr. 164/2014 nu încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2), care consacră principiul neretroactivității legii civile. (...) Legiuitorul, având în vedere că reglementările anterioare s-au dovedit ineficiente și nu au permis o reală verificare a existenței drepturilor pentru care se solicitau despăgubiri, a considerat necesar ca noul act normativ să stabilească o serie de măsuri care să acopere toate situațiile regăsite în cererile nesoluționate. Prin urmare, Legea nr. 164/2014 nu face altceva decât să refuze supraviețuirea anumitor dispoziții din vechea reglementare (Legea nr. 9/1998 și Legea nr. 290/2003), cu privire la modalitatea de despăgubire a persoanelor îndreptățite, și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Ca atare, dispozițiile de lege criticate reprezintă opțiunea legiuitorului, prin care acesta nu refuză plata despăgubirilor stabilite conform Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003, ci doar stabilește anumite măsuri pentru finalizarea procesului de despăgubire. (...)

În concluzie, în lumina acestor considerente, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile recurentei - reclamante, în sensul că, aplicând în cauză Legea nr. 164/2014, instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 6 alin. (2) C. civ.

În al doilea rând, recurenta – reclamantă critică soluția de admitere a excepției de inadmisibilitate față de capătul de cerere ce vizează nulitatea Hotărârii nr. 2313/2018, apreciind că acest act este efectul unei proceduri administrative complexe în cadrul căreia Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților s-a pronunțat, deja, asupra nevalidității Hotărârii de aprobare a cererii autoarei recurentei-reclamante, nr. 222/2004.

Nici aceste susțineri nu sunt fondate.

Potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 164/2014, ,,Actul administrativ prin care se stabilește dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora este, după caz: d) decizia de validare, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu privire la hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003 cu modificările și completările ulterioare, de comisiile județene, respectiv a municipiului București, după intrarea în vigoare a prezentei legi”, iar, în conformitate cu prevederile art. 8 din același act normativ, ,,Deciziile de validare/invalidare ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii.”

În considerarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte reține că legiuitorul a prevăzut o cale de atac doar pentru deciziile de validare/invalidare ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, nu și pentru actele anterioare, premergătoare acestora. Hotărârea comisiei conține doar o propunere de soluționare a cererii, fiind premergătoare actului administrativ final, care este decizia de validare/invalidare.

Prin urmare, s-a reținut, în mod corect, de către instanța de apel, că hotărârea contestată în speță nu poate fi atacată direct în instanță de către persoana interesată, fiind supusă controlului administrativ al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care validează sau invalidează hotărârea respectivă, după analiza proprie a dosarului de despăgubiri, în baza prerogativelor conferite de lege în acest scop. În materia măsurilor luate de Statul român pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 290/2003, contestația pe care o poate formula recurenta-reclamantă este doar împotriva deciziei de validare sau de invalidare a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, cerință reglementată expres de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 164/2014.

Din aceste motive, nu prezintă relevanță, în privința admisibilității examinate în cauză, faptul că hotărârea contestată reprezintă o consecință a măsurilor luate deja de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, de revocare a Hotărârii nr. 222/2008 a Comisiei Municipiului București.

În al treilea rând, recurenta critică raționamentul instanței de apel raportându-se la faptul că, în speță, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, a fost emisă o hotărâre de acordare a despăgubirilor, care a intrat în circuitul civil. În acest sens, a detaliat anumite împrejurări referitoare la faptul că Hotărârea nr. 222/2008, care constituie titlu executoriu, a produs efecte, drepturile bănești fiind realizate integral, ca urmare a executării silite. De asemenea, a expus și litigiile în care a fost antrenată și care au vizat actele anterioare Hotărârii nr. 2313/2018, pe care a supus-o analizei, în prezentul proces.

Nici aceste susțineri nu sunt fondate.

Pe de o parte, se reține că recursul este calea extraordinară de atac de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu o pot critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reevaluarea unor situații de fapt.

Or, prin aceste argumente, recurenta expune un scurt istoric al actelor emise ca urmare a cererii de despăgubire, cu efectele produse și litigiile pe care le-au generat, urmărind o reevaluare a situației de fapt, contrară rolului și funcțiilor căii de atac a recursului.

Pe de altă parte, aspectele învederate nu sunt relevante, în cadrul acestui demers judiciar, reținut ca fiind inadmisibil. În materie procesuală, inadmisibilitatea sancționează efectuarea unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede sau îl interzice expres, sau exercitarea unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat prin intermediul unei alte căi procesuale și determină respingerea cererii, fără intrarea în cercetarea fondului. Ele constituie motive ce privesc fondul litigiului și care, pe cale de consecință, ar putea fi analizate doar prin intermediul procedurilor judiciare prevăzute de legea specială incidentă cauzei, respectiv în cadrul contestației pe care actul normativ o recunoaște în acest scop.

În concluzie, nici aceste critici nu sunt în măsură să atragă nelegalitatea deciziei supuse controlului judiciar.

Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurentă au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către reclamanta reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 1424A din 20 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 1424A din 20 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2024.