ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 790/2025

Ședința publică din data de 26 martie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în 07.08.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Prefectul Municipiului București a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Primarul General al Municipiului București, A., B., C., ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună anularea Dispoziției nr. 3473/25.10.2004 (restituire în natură parte liberă imobil notificat) și a Dispoziției nr. 4277/06.05.2005 (acordare măsuri reparatorii prin echivalent parte imposibil de restituit în natură imobil notificat), ambele emise de Primarul General al Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001.

În drept, au fost invocate prevederile art. 249 și 255 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul Administrativ coroborate cu art. 5 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, cu modificările și completările ulterioare, art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, art. 1 alin. (8), art. 3 alin. (1) și (3), art. 12 și 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Prin încheierea de ședință din data de 14.10.2019, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale funcționale și a înaintat cauza spre competentă soluționare uneia dintre secțiile civile din cadrul Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată, la data de 27.01.2020, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2019**.

La data de 31.03.2020, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat, în cauză, cerere de intervenție principală, prin care a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 3473/25.10.2004 emise de Primarul General al Municipiului București.

Prin încheierea de ședință din data de 14.05.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în temeiul art. 61 alin. (2) C. proc. civ., a încuviințat în principiu cererea de intervenție formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Prefectul Municipiului București, ca neîntemeiată, și a respins excepția decăderii pârâtei A. din dreptul de a invoca excepția tardivității acțiunii în anulare formulată de reclamantul Prefectul Municipiului București.

Prin încheierea de ședință din data de 15.12.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta A., prin întâmpinare.

Prin sentința nr. 288/SC/01.03.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Prefectul Municipiului București și cererea de intervenție principală formulată de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu pârâții D. (decedat), C., B., A. și Primarul General al Municipiului București.

Prin decizia nr. 1710A/15.12.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile reclamantului Prefectul Municipiului București și intervenientului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței; a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâta A. împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererile de chemare în judecată și de intervenție principală și, în consecință, a anulat în parte Dispozițiile nr. 3473/25.10.2004 și nr. 4277/06.05.2005 emise de Primarul Municipiului București, respectiv partea privitoare la bunurile ce au aparținut autorului E..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâta A..

- Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a Prefectului Municipiului București din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, precum și a art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Referindu-se la prevederile anterior indicate, precizează că dispozițiile emise de primari în temeiul Legii nr. 10/2001 pot fi atacate doar conform Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Menționează că prefectului nu i-a fost conferită puterea de a solicita anularea unei dispoziții de primar emise în temeiul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care apreciază că intimatul-reclamant din prezenta cauză nu are calitate procesuală activă pentru a formula cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat anularea unei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001.

Mai mult, indicând că, potrivit O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, dosarele soluționate în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 de către autoritățile administrației publice locale vor conține obligatoriu avizul de legalitate al prefectului, acest fapt întărește ideea că prefectul nu poate solicita anularea unei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001 din moment ce are conferită de lege puterea de a influența direct aceste decizii.

Astfel, arată că intimatul-reclamant nu avea calitatea procesuală activă de a solicita anularea unor dispoziții emise de primar în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru că, în primul rând, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu acordă prefectului puterea de a solicita anularea actelor, în al doilea rând, pentru că prefectul a exercitat sau trebuia să exercite controlul asupra acestor acte și eventual să promoveze acțiune în contencios administrativ într-un interval de timp strict delimitat de lege, interval care a fost depășit, iar, în al treilea rând, pentru că prefectul nu are interes să promoveze o asemenea acțiune pentru că aceasta nu-i aduce niciun beneficiu.

- Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea soluției de respingere a excepției decăderii prefectului din dreptul de a formula acțiunea.

Contrar considerentelor instanței de apel, apreciază că răspunsul cu privire la caracterul acțiunii este oferit chiar de dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

Așadar, potrivit prevederilor legale invocate, prefectul are calitatea să verifice legalitatea actelor emise în baza Legii nr. 10/2001, iar dacă apreciază că acestea nu sunt conforme, trebuie să le atace în temeiul art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ.

Referindu-se și la prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, arată că prefectul are la dispoziție cel mult un an de la data cunoașterii existenței actului nelegal pentru a formula acțiune în anularea acesteia, sub sancțiunea decăderii instituite de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Arată că, în speță, Statul Român a depus adresa înregistrată la Instituția Prefectului Municipiului București nr. 1333/19.01.2018, prin intermediul căreia cinci persoane fizice îl informau pe prefect nu doar despre existența dispozițiilor atacate, ci și despre faptul că acestea ar fi nelegale.

Precizează că acțiunea a fost introdusă inițial la secția civilă a Tribunalului la data de 07.08.2019, deci cu depășirea termenului de un an prevăzut de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

- Printr-o ultimă critică, recurenta-pârâtă a invocat greșita interpretare, de către instanța de apel, a prevederilor pct. 1.3 lit. a) din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, respectiv greșita interpretare a art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Caracterul nelegal al soluției instanței de apel asupra fondului litigiului constă în greșita interpretare și aplicare a normelor de drept din care rezultă că preluarea abuzivă a bunurilor ce au aparținut arh. F. ar fi fost legală, în considerarea săvârșirii unor crime contra umanității sau crime de război săvârșite în perioada 6 septembrie 1940 - 9 mai 1945 prevăzute de Legea nr. 312/1945, respectiv greșita interpretare a pct. 1.3 lit. a) din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și a art. 2 alin. (1) din Legea 10/2001.

Referindu-se la prevederile pct. 1.3 lit. a) din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, recurenta-pârâtă arată că sunt calificate ca nereprezentând o preluare abuzivă următoarele trei situații: bunurile confiscate ca urmare a unor infracțiuni economice grave; bunurile confiscate ca urmare a săvârșirii unor crime contra umanității sau crime de război săvârșite în perioada 6 septembrie 1940-9 mai 1945, cu precizarea că legea exemplifică acele cazuri în care bunurile sunt exceptate de la restituire, respectiv bunurile confiscate de la persoanele vinovate de crime de război, gardieni de lagăre sau alte persoane care se încadrează în prevederile Legii nr. 312/1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau crime de război, cu completările ulterioare; bunurile distruse în timpul războiului ca urmare a bombardamentelor.

Pentru că legea prevede expres situațiile în care sunt exceptate bunurile de la restituire, aplicând principiul exceptio est strictissimae interpretationis, se constatată că în celelalte cazuri de confiscare a bunurilor ca urmare a unor condamnări, bunurile nu sunt exceptate de la restituire.

Relevând cadrul factual, precizează că, în speță, autorul său, astfel cum este expres menționat în Deciziunea criminală nr. 27/1947, a fost trimis în judecată pentru faptul că, funcționând în guvernul G. ca subsecretar de stat la Ministerul Muncii de la data de 5 iulie 1943 până la 23 august 1944, a căutat să susțină războiul contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice.

Spre exemplificare, actul de acuzare arată că acesta a îndemnat la continuarea războiului prin articolul "Paștele și Muncitorii" publicat în revista "H." din 15 aprilie 1944 și printr-o scrisoare adresată lui I., ministrul Germaniei la București.

De asemenea, se arată că, în același scop, a sprijinit trimiterea și menținerea la muncă în Germania a muncitorilor români, făcând, totodată, propagandă în scris și prin conferințe în favoarea Germaniei hitleriste.

Arată, așadar, că, în actul de acuzare și în Deciziunea Criminală, nu există crime contra umanității sau crime de război, astfel cum solicită dispozițiile Normelor aprobate prin H.G. nr. 498/2003 pentru a putea fi aplicată interdicția de restituire a bunurilor.

În considerarea acestui aspect, apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile pct. 1.3 lit. a) din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, atunci când a considerat că pot fi crime de război un articol publicat într-un ziar și o scrisoare privată adresată unui ofițer german.

Este adevărat că arh. F. a fost condamnat în baza dispozițiilor Legii nr. 312/1945, însă pretinsele infracțiuni pentru care a fost condamnat nu sunt crime împotriva umanității sau crime de război.

Or, Legea nr. 10/2001 stabilește în mod expres că sunt excluse de dreptul de restituire a terenurilor doar persoanele vinovate de crime de război sau crime împotriva umanității.

Mai precizează că instanța de apel a greșit și atunci când a calificat bunurile confiscate ca fiind preluate de Statul Român în temeiul Deciziunii Criminale nr. 27/1947.

Arată că, inițial, arh. F. a fost urmărit penal în 1947, fiindu-i înființat un sechestru asigurător asupra bunurilor sale, însă a fost achitat, iar, în acest sens, Tribunalul Ilfov, în dosarul nr. x/1945, după ce a confirmat că imobilul a trecut în posesia statului prin înființarea sechestrului asigurător, a dispus Corpului Portăreilor Trib. Ilfov desființarea sechestrului penal asigurător înființat.

Sechestrul nu a mai fost desființat, pentru că, la 20 de zile de la această hotărâre, a început procesul prin care arh. F. a fost condamnat prin Deciziunea Criminală nr. 27/1947.

Practic, statul a intrat în posesia bunurilor sale în temeiul unei Ordonanțe Penale prin care s-a instituit un sechestru și a păstrat posesia acestora până în 1989, organizându-i arh. F. un proces, în care, acuzat fiind că a publicat un articol într-un ziar și a trimis o scrisoare unui ofițer german, a fost condamnat la 12 ani de închisoare și la confiscarea averii, care deja era în posesia Statului Român.

În realitate, averea acestuia a fost confiscată în temeiul unui sechestru desființat și, prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, "în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist."

În esență, în realitate, pentru că și-a manifestat opoziția față de regimul totalitar comunist, scriind articole potrivnice Uniunii Sovietic, arh. F. i s-a organizat confiscarea averii de către comuniștii care preluaseră puterea în România.

Așadar, instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 atunci când a reținut că acestea nu sunt aplicabile, statuând, fără a cerceta, că arh. F. a fi comis crime de război și crime împotriva umanității.

De altfel, Tribunalul București a reținut că, potrivit adresei nr. x/24.04.2007, 9 apartamente din imobilul situat în București, Calea x, sector 1 au fost preluate de Statul Român prin Decretul nr. 92/1950 - poziția 2478 - de la proprietar și nicidecum prin confiscare, ca pedeapsă penală complementară.

Această adresă consolidează ipoteza recurentei-pârâte, în sensul în care până și Statul Român a consemnat că nu a confiscat aceste bunuri în baza Deciziunii Criminale.

În realitate, Legea nr. 312/1945 este un act normativ al puterii sovietice, care a urmărit eliminarea elitelor intelectuale și politice ale țării pentru a-și ușura misiunea impusă.

Mai arată și că prima instanță a apreciat corect că arh. F. a fost condamnat în baza Legii nr. 312/1945, însă nu pentru crime de război sau crime împotriva umanității, astfel că situația acestuia se încadrează în dispozițiile legale pentru a beneficia de restituire.

Intimatul-reclamant Prefectul Municipiului București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A precizat intimatul că prefectul își justifică pe deplin legitimitatea de a promova acțiuni de anulare a unor dispoziții nelegal emise în baza Legii nr. 10/2001 de către primar.

A arătat, de asemenea, că instanța de apel a acordat în motivarea deciziei pronunțate relevanța cuvenită prevederilor legale cumulative care interzic retrocedarea administrativă a imobilelor confiscate penal de la persoane condamnate în baza Legii nr. 312/1945, în baza legilor reparatorii adoptate ulterior datei de 22.12.1989, fără a se depune dovezi cu privire la reabilitarea/anularea condamnării penale pentru crime de război.

A menționat că, în acest caz, nu este întrunită condiția esențială a preluării abuzive a imobilul notificat de către autoritățile statului comunist, condiție impusă de art. 1 și 2 din legea specială reparatorie în baza căreia au fost emise actele criticate, condiție detaliată la pct. 1.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

- Este lipsită de temei susținerea recurentei privitoare la greșita menținere, de către instanța devolutivă de control judiciar, a soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului Prefectul Municipiul București în promovarea prezentului demers judiciar pronunțată, în cauză, de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin încheierea din 14 mai 2021, pârâta dezvoltând, prin recurs, argumente nefondate.

Astfel, pe de o parte, recurenta susține că "intimatul-reclamant din prezenta cauză nu are calitate procesuală activă pentru a formula cerere de chemare în judecată prin care să solicite anularea unei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001", iar, pe de altă parte, că prefectul "trebuia să exercite controlul asupra acestor acte (și eventual să promoveze acțiune în contencios administrativ)".

Susținerile recurentei omit faptul că, tocmai în privința acestei din urmă ipoteze, reclamantul a sesizat inițial, în speță, instanța de contencios administrativ, fiind dispusă, prin încheierea de ședință din data de 14 octombrie 2019 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea unui complet specializat în materie civilă, în considerarea normei de competență reglementate de art. 35 alin. (1)

1

din Legea nr. 165/2013 - prin care instanțele civile au dobândit plenitudine de jurisdicție în soluționarea pricinilor derivate din contestarea deciziilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 -, aspect câștigat judecății, ce nu mai poate face obiectul reevaluării în prezenta etapă procesuală.

Mai mult, distinct de inexactitatea afirmațiilor formulate, care tind să confere un caracter formal criticii, se constată că, referindu-se la prevederile art. 11 alin. (1)-(2) din Legea nr. 554/2004 (care stabilesc mecanismul de verificare a posteriori a unui act administrativ, tipic sau asimilat), recurenta ignoră natura juridică de acte civile, neemise în regim de putere publică (astfel cum corect a reținut instanța de prim control judiciar), a dispozițiilor atacate, aspect ce se repercutează inclusiv în privința legitimării procesuale active a prefectului în promovarea prezentului demers judiciar.

În acest sens, rezumându-se la a relua, prin memoriul de recurs, întocmai susținerile deduse judecății prin apelul incident formulat (prin care afirma că "prefectului nu i-a fost conferită puterea de a solicita anularea unei dispoziții de primar emise în temeiul Legii nr. 10/2001"), recurenta omite a se raporta, în mod efectiv, la considerentele hotărârii atacate, prin care s-a stabilit că "împrejurarea că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu prevăd dreptul prefectului de a exercita controlul de legalitate cu privire la actele emise de autoritățile administrației publice locale în procedura acestei legi speciale nu determină reținerea unei lipse a calității procesuale active a reclamantului-apelant în acțiunea de constatare a nulității absolute a unor dispoziții de primar emise în aplicarea Legii nr. 10/2001, căci regimul juridic al nulității absolute permite introducerea unei astfel de acțiuni de către orice persoană interesată."

Distinct de împrejurarea neopunerii unei critici concrete de nelegalitate raționamentului judiciar al curții de apel, susținerea formală a recurentei este înlăturată și prin aceea că, în realizarea obligațiilor instituite de Legea nr. 10/2001, primarul nu acționează ca purtător al autorității executive, care emite acte de putere (administrative), conform regimului juridic specific acestei categorii de acte, ci ca reprezentant al persoanei juridice (unitatea administrativ-teritorială) deținătoare a bunului.

Drept urmare, actele primarului, prin care se dispune de bunuri din patrimoniul unității administrativ-teritoriale în favoarea persoanei îndreptățite sunt, la fel ca și în cazul celorlalte unități deținătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, acte civile.

În acest sens, în sistemul Legii nr. 10/2001, indiferent de calitatea entității deținătoare a bunurilor imobile (societate comercială, regie autonomă, instituție publică, organizație cooperatistă, unitate administrativ-teritorială), deciziile sau dispozițiile de restituire sunt acte de drept privat, respectiv acte juridice civile (mai exact, acte de dispoziție făcute asupra bunurilor din patrimoniu și care, potrivit art. 25 alin. (4) din același act normativ, au valoarea unui titlu de proprietate și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie).

În atare condiții, a susține, astfel cum procedează recurenta, că împotriva unor asemenea dispoziții nu este deschisă, în favoarea prefectului, calea acțiunii în nulitate de drept comun, înseamnă, în esență, a nega însuși regimul juridic al actelor contestate, aspect nepermis în contextul de ansamblu al cauzei (în care s-a stabilit, astfel cum s-a arătat anterior, natura civilă a litigiului pendinte), aceasta cu atât mai mult cu cât intimatul-reclamant a justificat inclusiv calitatea sa de persoană interesată în promovarea demersului judiciar din perspectiva atribuțiilor care îi revin în procedura emiterii acestor dispoziții de către primari.

Astfel, suplimentar celor reținute de instanța de prim control judiciar, interesul prefectului în formularea unei acțiuni precum cea care constituie obiectul litigiului pendinte rezultă, cu claritate, și din prevederile art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 950/2001 (incidente la data emiterii celei dintâi dispoziții atacate), potrivit cărora prefectul exercită controlul aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, cu privire la entitățile implicate în soluționarea notificărilor, care își au sediul pe raza teritorială a județului, respectiv a municipiului București (normă de drept regăsită, ca atare, și la art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 361/2005 - act normativ care a abrogat H.G. nr. 950/2001 - incident la data emiterii celui de-al doilea act juridic contestat).

De asemenea, relevante, în acest sens, sunt și dispozițiile art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002 (forma în vigoare la data emiterii ambelor dispoziții atacate), potrivit cărora controlul aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se exercită de către autoritatea administrativă constituită în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 361/2005 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, cu modificările și completările ulterioare, și, după caz, de către prefecți sau persoanele desemnate de aceștia din cadrul instituției prefectului.

Or, odată recunoscut dreptul de control al prefectului în faza administrativă a Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult acesta are deschisă calea acțiunii de drept comun, în constatarea nulității dispozițiilor emise în temeiul legii reparatorii, similar oricărei persoane interesate, în acord cu regimul general al nulității absolute.

Drept urmare, contrar afirmațiilor recurentei, prefectul justifică legitimare procesuală activă în formularea acțiunii în constatarea nulității dispozițiilor contestate.

- În acest context, este lipsită de substanță și critica recurentei în legătură cu pretinsa decădere a reclamantului din dreptul de a formula acțiunea ce constituie obiectul prezentei cauze.

În litigiul pendinte nu sunt aplicabile prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere partea, nefiind incident, așadar, termenul de decădere instituit în legătură cu promovarea unei acțiuni în contencios administrativ, întrucât, astfel cum s-a arătat cu ocazia examinării motivului de recurs anterior, în speța dedusă analizei nu sunt atacate acte administrative ale autorității publice locale, ci acte civile, supuse, deci, regulilor generale referitoare la condițiile de promovare a unui atare demers judiciar, iar nu celor speciale din materia contenciosului administrativ.

- Inclusiv critica formulată de recurentă prin care invocă nesocotirea prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv a art. 1.3 lit. a) din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, din perspectiva incidenței, în cauză, a unei preluări abuzive, de către stat, a imobilului, prin confiscarea averii autorului său, arh. F., "ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică" nu opune veritabile aspecte de nelegalitate deciziei recurate.

Cu titlu preliminar, se reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, astfel cum a fost determinată aceasta cu ocazia devoluțiunii cauzei, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea.

Aceasta pentru că motivul de casare de care se prevalează partea poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății, iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și cu temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de recurs nu poate examina decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susținerile care vizează situația de fapt și interpretarea probelor neputând forma obiect de analiză în prezenta fază procesuală, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

În speță, soluția pronunțată în apel, de admitere în parte a acțiunii și a cererii de intervenție principală, cu consecința anulării în parte a celor două dispoziții atacate (în privința părții privitoare la bunurile care au aparținut autorului recurentei), a avut la bază constatarea incidenței, în cauză, a cazului de exceptare de la domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 prevăzut de art. 1.3 lit. c) pct. ii) din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, care dispune în sensul că nu constituie preluare abuzivă și, deci, nu face obiectul legii confiscarea unor bunuri ca urmare a săvârșirii unor crime contra umanității sau crime de război săvârșite în perioada 6 septembrie 1940-9 mai 1945 (cum ar fi: persoanele vinovate de crime de război, gardieni de lagăre sau alte persoane care se încadrează în prevederile Legii nr. 312/1945).

În concret, reanalizând situația de fapt și probatoriul administrat în cauză, instanța devolutivă de control judiciar a stabilit că lotul I, care a revenit autorului recurentei, arh. F., în urma perfectării actului de partaj voluntar intervenit între acesta și J. în 29.12.1945, cu privire la imobilul situat în București, Calea x, "a fost preluat de statul român, cu titlu de despăgubiri, prin confiscare, dispusă în procesul penal, ca măsură complementară la pedeapsa de 12 ani de temniță grea, pronunțată în privința acestuia pentru faptele prevăzute de art. 2 lit. a) și sancționate de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/1945, prin Deciziunea criminală nr. 27/06.02.1948 pronunțată de Curtea de Apel București, definitivă prin Deciziunea nr. 1510/07.08.1948 pronunțată de Curtea Supremă".

Or, câtă vreme argumentele ce susțin soluția recurată au ca obiect evaluarea mijloacelor probatorii administrate în cauză, afirmațiile recurentei referitoare la elementele de fapt care au constituit acuzația penală formulată împotriva arh. F. nu pot fi primite, din moment ce nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, urmărindu-se, în realitate, doar reevaluarea situației de fapt, iar nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, aspect incompatibil cu controlul în casație.

De altfel, afirmațiile recurentei privind caracterul condamnării dispuse cu privire la autorul său, prin Deciziunea Criminală nr. 27/06.02.1948 a Curții de Apel București, secția a IX-a, pronunțată în dosarul nr. x/1947, definitivă prin respingerea recursului prin Deciziunea nr. 1510/07.08.1948 a Curții Supreme de Justiție, secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/1948, presupun exercitarea unui control judiciar cu privire la legalitatea hotărârii penale ce excede obiectului judecății din prezenta cauză, din fața instanței civile.

În acest sens, se constată că în mod judicios s-a reținut de către curtea de apel aspectul că "pârâții, moștenitori ai autorului E., nu au depus la dosarul cauzei dovada desființării condamnării penale suferite de autorul lor în temeiul Legii nr. 312/1945, ca urmare a promovării unei căi extraordinare de atac, ipoteză în care măsura preluării averii sale ar fi putut face, eventual, obiectul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001".

Relevantă în această privință este, spre exemplu, Decizia nr. 2/17.01.2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul nr. x/1999, prin care a fost admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și au fost casate Deciziunea Criminală nr. 27/06.02.1948 a Curții de Apel București, secția a IX-a, pronunțată în dosar nr. x/1947, precum și Deciziunea nr. 1510/07.08.1948 a Curții Supreme de Justiție, secția Penală, numai cu privire la inculpatul K. - aflat într-o situație similară cu autorul recurentei, arh. F. - și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului K. pentru săvârșirea crimei de război prevăzută de art. 2 lit. a) raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/1945, reținându-se, în raport cu activitatea concretă desfășurată de inculpat, în perioada aprilie- august 1944, în calitate de ministru de finanțe, că nu se poate considera că a săvârșit fapte susceptibile de a fi apreciate de "continuare a războiului contra Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice și Națiunilor Unite" și că, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat sau ale altei infracțiuni.

Tocmai din acest motiv, dată fiind lipsa unei soluții pronunțate de instanța penală în soluționarea unei căi extraordinare de atac îndreptate împotriva hotărârii de condamnare pronunțate, care să tindă, fie la reabilitarea judecătorească a defunctului arh. F., fie la anularea condamnării pronunțate, afirmațiile recurentei referitoare la caracterul politic al acesteia sunt lipsite de eficacitate juridică, cadrul procesual din prezenta cauză nepermițând antamarea unor aspecte referitoare la legalitatea unei hotărâri judecătorești pronunțate în materie penală.

În afara verificării jurisdicționale a instanței de recurs se înscriu și susținerile recurentei prin care se invocă incidența prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, prin aceea că, "în realitate, averea acestuia a fost confiscată în temeiul unui sechestru desființat", cât timp reținerea contrară a instanței devolutive de control judiciar, în sensul că "partea de imobil ce a aparținut autorului E. a fost preluată prin confiscare, dispusă în procesul penal, ca măsură complementară", nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât reprezintă un aspect ce ține de temeinicia hotărârii atacate, ce nu poate fi reevaluat în prezenta etapă procesuală.

Pentru considerentele expuse anterior, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei nr. 1710A/2023 din data de 15 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.