ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 835/2020

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la 3 iulie 2017 pe rolul Tribunalului București, A. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria sector 6 - Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Comisia municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Comisia de fond funciar a municipiului București, Instituția Prefectului municipiului București, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Guvernul României - Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, obligarea pârâților la emiterea propunerilor și deciziei/dispoziției de acordare a despăgubirilor/restituire în natură pentru terenurile menționate, identificate în actul de partaj testamentar autentificat sub nr. x din 5 aprilie 1957 de Notariatul de Stat al raionului Gheorghe Gheorghiu Dej, în baza notificării nr. x din 11 iunie 2001, iar în subsidiar, reclamanta a solicitat instanței soluționarea pe fond a notificării. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe Legea nr. 247/2005, modificată și completată, art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, art. 20, art. 41 și art. 44 din Constituția României, art. 1 și 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin cererea precizatoare și completatoare din 26 martie 2018, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Municipiului București prin Primar general și obligarea acestuia la emiterea dispoziției de restituire în natură ori la emiterea unei dispoziții privind propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, sub forma compensării prin puncte în condițiile Legii nr. 165/2013, pentru terenurile menționate. În subsidiar, reclamanta a solicitat instanței să soluționeze pe fond notificarea nr. x/2001 privind restituirea în natură ori acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit Legii nr. 165/2013, precum și obligarea Municipiului București prin Primar general să înainteze Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor dosarul administrativ privind cele 2 terenuri.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 1079 din 4 mai 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea formulată, ca nefondată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 2030A din 16 decembrie 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de tribunal în contradictoriu cu intimatul - pârât Municipiul București prin Primar general. În raport de dispozițiile art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013 și constatând că în speță entitatea deținătoare nu a soluționat notificarea în termenul prevăzut de lege, s-a reținut că instanța a fost chemată să se substituie acesteia și să soluționeze fondul problemei. S-a constatat însă, în esență, că reclamanta nu numai că nu a dovedit, dar nici nu a indicat, modul în care imobilul ar fi fost preluat în proprietatea statului și că urmare a expertizei întocmite în cauză s-a concluzionat că nici din punct de vedere tehnic suprafețele de teren solicitate nu pot fi identificate ca amplasament și categorie de folosință.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., ale cărui motive au fost subsumate art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Recurenta a arătat că a formulat notificarea nr. x/11 iunie 2001 în ceea ce privește terenul în suprafață de 451 mp situat în București, Raionul Gheorghe Gheorghiu Dej la punctul denumit deal și terenul în suprafață de 497,50 mp situat în București, Raionul Gheorghe Gheorghiu Dej la punctul denumit Lunca Cartier Giulești, identificate în actul de partaj testamentar făcut de ascendent autentificat sub nr. x din 5 aprilie 1957 de Notariatul de Stat al Raionului Gheorghe Gheorghiu Dej. A precizat că a completat dosarul la solicitarea autorităților și că până în prezent nu a fost soluționată notificarea, deși a revenit cu nenumărate cereri. A specificat că este proprietara imobilelor care formează obiectul cererii de chemare in judecată în baza actului de partaj testamentar și că acestea au fost preluate abuziv de către stat. A susținut că, în mod nelegal și netemeinic, instanța a respins acțiunea, în condițiile în care în lege nu este prevăzută sancțiunea nulității notificării sau o altă sancțiune în situația în care nu este comunicată prin executorul judecătoresc. În continuare, recurenta s-a referit la destinația terenului și la suprafața acestuia și a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu a indicat actul normativ de trecere în proprietatea statului, deoarece din toate probele existente la dosar reiese că terenul a trecut în proprietatea statului, iar autoritățile statului trebuie sa facă dovada respectivului act. Recurenta a mai susținut că în mod eronat a interpretat instanța de apel concluziile raportului de expertiză tehnică, menționând că suprafețele de teren solicitate nu pot fi indicate ca amplasament și categorie de folosință, În ceea ce privește forma măsurilor reparatorii, a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 165/2013 și a solicitat instanței obligarea pârâților la emiterea propunerii, respectiv a dispoziției, conținând acordarea de măsuri reparatorii prin puncte în condițiile legii.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, la 2 martie 2020, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar la 3 martie 2020, completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părților, pentru depunerea punctelor de vedere, în acord cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din cod și a fixat termen la 8 aprilie 2020, fără citare părți, pentru soluționarea recursului. La 17 martie 2020, s-a înregistrat punctul de vedere la raport, prin care recurenta a apreciat ca fiind admisibilă calea de atac, în condițiile în care imobilul în litigiu are o valoare superioară celei de 500.000 RON. II. Considerentele Înaltei Curți Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele: În drept, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, la art. 33 și 34 reglementează procedura soluționării cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii. Art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 stipulează în sensul că în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței prevăzute la alin. (1), respectiv secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor, iar la alin. (4) al articolului se prevede că hotărârile judecătorești pronunțate sunt supuse numai apelului. Totodată, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului. Ca atare, în raport de dispozițiile legale evocate, se constată că decizia nr. 2030A din 16 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă București nu este susceptibilă de recurs, neavând relevanță valoarea imobilului în litigiu, cum susține recurenta prin punctul de vedere la raport. Prin urmare, exercitând calea extraordinară de atac, partea nu s-a conformat unei condiții specifice de admisibilitate a recursului. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept. Cum recursul de față înfrânge această regulă a procedurii civile, el se privește ca inadmisibil și va fi respins în consecință.