ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1520/2024

Ședința publică din data de 04 iunie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 21 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin administrator Academia Română, solicitând instanței să dispună pronunțarea unei hotărâri prin care să oblige pârâtul să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 112 mp situat în București, Calea 13 septembrie sector 5 (fosta Ecoului nr. 55, sector 5); obligarea pârâtului la rectificarea cărții funciare pentru suprafața de 112 mp, obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru ultimii trei ani și până la încetarea tulburării posesiei, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În data de 28 iunie 2018, reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului pârâtului Statul Român asupra terenului în suprafață de 112 mp, situat în București, Calea 13 septembrie Sector 5 (fostă str. x, sector 5), ce a făcut obiectul Dispoziției de restituire în natură emise de Primarul municipiului București .

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 563, art. 905 - 907 și art. 1357 din C. civ., precum și pe dispozițiile Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile art. 204, 205 C. proc. civ. pentru cererea completatoare.

Prin sentința civilă nr. 4938 din data de 07 august 2018, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și s-a declinat în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a cauzei.

Cauza a fost înregistrată la data de 03 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 687 pronunțată la data de 29 iunie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A admis excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei Academia Română la rectificarea cărții funciare pentru suprafața de teren de 112 mp, situată în București, Calea 13 septembrie (fostă str. x) Sector 5 și în consecință, a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere formulat de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Academia Română.

A respins în rest cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâții Academia Română și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București a declarat apel reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 854A/2021 din data de 28 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul împotriva sentinței civile nr. 687 pronunțate la data de 29 iunie 2020 pe care a anulat-o și a reținut cauza spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 1325A/2022 din data de 30 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând fondul în apel, a respins excepțiile de inadmisibilitate invocate de pârâții Academia Română și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A admis în parte cererea de chemare în judecată modificată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Academia Română și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A constatat nevalabilitatea titlului Statului Român cu privire la imobilul teren în suprafață de 108 mp situat în București, Calea 13 septembrie nr. 13, sectorul 5 (fostă str. x, sectorul 5).

A obligat pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Academia Română să lase reclamantei A. în deplină proprietate, liniștită posesie și folosință imobilul teren în suprafață de 108 mp situat în București, Calea 13 septembrie nr. 13, sectorul 5 (fostă str. x, sectorul 5), teren identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert tehnic judiciar B..

A dispus rectificarea conținutului C.F. nr. xSector 5 București în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român prin administrator Academia Română asupra imobilului teren anterior indicat și înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei A. asupra aceluiași imobil teren.

A obligat pârâta Academia Română să plătească reclamantei suma de 9.619 euro, în echivalent RON la data plății (cursul BNR din ziua plății), cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra imobilului teren menționat, pentru perioada 21.03.2018-21.04.2022.

A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă totală de 15.465 RON (4121+2000+3137+3065+2042+1100) reprezentând taxe judiciare de timbru fond și apel și onorarii expertize fond și apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1325A/2022 pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și pârâta Academia Română, criticând soluția pentru nelegalitate.

4.1. Recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Prin cererea de recurs formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, recurentul a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respingerii apelului reclamantei și a menținerii sentinței civile pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, apreciind că este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurentul că hotărârea pronunțată de către Tribunalul București, secția a V-a civilă a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Instanța de apel, evocând fondul cauzei, a admis în mod eronat cererea de chemare în judecata, ignorând apărările formulate de Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, prin întâmpinare.

În acest sens, arată că a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, prin care s-a stabilit că, în ceea ce privește acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele din C. civ. și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, raționamentul fiind identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008. Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Apreciază că este evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Arată că prin decizia in interesul legii nr. 33/2008 s-a stabilit că în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială și că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Pe cale de consecință, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat a fost adoptată o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Prin urmare, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Astfel, față de cererea formulată de reclamanta se reține că, după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 165/2013, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.

Astfel, în speța de față, prin Dispoziția nr. 10266 din 16.04.2008 emisă de Primăria Municipiului București și conform planului topografic scara 1:500 care face parte din dispoziție, terenul situat în București, fosta stradă Ecoului nr. 55, sector 5 a fost restituit reclamantei în natură, pe vechiul amplasament, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Or, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reclamanta din prezenta cauză putea formula plângere îndreptată împotriva entității emitente a dispoziției atacate.

Deși legea nu prevede în mod expres, instanța are posibilitatea să constate o dată cu nulitatea și sa dispună trimiterea notificării, împreună cu toate actele către deținătorul imobilului, în vederea soluționării legale a cererii, iar această hotărâre constituie comunicare în sensul legii reparatorii.

Procedura soluționării notificărilor formulate conform Legii nr. 10/2001, atât etapa administrativă cât si cea judiciară - este guvernată de principiul prevalenței restituirii în natură a bunului notificat, fiind exceptate de la restituirea în natură numai terenurile pe care s-au edificat, în condițiile legii, după 1990, construcții autorizate.

Terenul aferent obiectivului de investiții Casa Academiei a devenit proprietatea statului prin expropriere pentru utilitate publică în baza Decretelor nr. 152/07.05.1980, nr. 6/12.01.1984 și nr. 353/10.10.1984 ale fostului Consiliu de Stat al României (RSR). Însă, din eroare, Primăria Municipiului București, deși nu era autoritatea deținătoare, a emis în data de 16.04.2008 dispoziția 10266 prin care terenul în suprafață de 112,00 mp, situat în București, fosta stradă Ecoului nr. 55, a fost restituit reclamantei în natură, pe vechiul amplasament, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin adresa nr. x/18.06.2008, Consiliul General al Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar, a comunicat către reclamanta A. faptul că nu se poate duce la îndeplinire dispoziția mai sus menționată, întrucât nu sunt deținătorii imobilului.

În data de 09.02.2016, pin adresa înregistrată cu nr. x reclamanta a solicitat Biroului Executorului Judecătoresc C. constatarea unilaterală a preluării imobilului situat în București, fosta stradă Ecoului nr. 55, iar în data de 31.08.2016 a fost semnat Procesul-Verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului în litigiu.

Cum Primăria Municipiului București nu avea calitatea de a emite dispoziția de restituire a terenului în suprafață de 112 mp, reclamanta din prezenta cauză se putea adresa instanței de judecată, însă aceasta a ales să rămână în pasivitate până în data de 09.02.2016 când a fost semnat Procesul-Verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului, astfel ca nici din acest punct de vedere nu poate fi angajată răspunderea directă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

Reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune în revendicare, având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, invocând în drept dispozițiile C. civ. și Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu încălcarea principiului disponibilității și cel al contradictorialității, în speță fiind aplicabilă Legea nr. 10/2001 și nu dreptul comun.

Cum prin apariția legii speciale, dreptul comun a fost înlocuit cu normele de drept speciale și cu o procedură administrativă obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești, având în vedere obiectul cererii reclamantei, Legea nr. 10/2001 este singura lege aplicabilă în cauză.

Mai mult, potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate masurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Rezultă astfel că suprafața de 112 mp menționată în dispoziția de restituire intră în categoria terenului aferent imobilului exceptat de la restituirea în natură conform art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Cu toate acestea, arată recurentul, instanța de apel a înlăturat apărările sale, admițând în mod eronat, atât apelul declarat de reclamantă, cât și cererea de chemare în judecată.

Mai arată că soluția Curții de Apel București este eronată în privința obligării pârâților în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, întrucât Statul Roman prin Ministerul Finanțelor nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Aceasta cu atât mai mult cu cât instanța de apel, în evocarea fondului, a obligat doar pârâta Academia Română la plata despăgubirilor pentru lipsirea reclamantei de folosință, în considerarea faptului că administratorul poartă întreaga răspundere cu privire la transmiterea posesiei și a folosinței imobilului în cauză, astfel încât nu se justifică obligarea proprietarului - Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în solidar cu administratorul, la plata cheltuielilor de judecată.

4.2. Recursul formulat de recurenta-pârâtă Academia Română

Prin cererea de recurs formulată de pârâta Academia Română, recurenta a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respingerii cererii de chemare în judecată, apreciind că este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Consideră că suprafața de 112 mp menționată în dispoziția de restituire intră în categoria terenului aferent imobilului, exceptat de la restituirea în natură conform art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Mai mult decât atât, Primăria Municipiului București nici nu avea calitatea de a emite dispoziția de restituire a terenului în suprafață de 112 mp, având în vedere calitatea de proprietar a Statului Român și calitatea de administrator a Academiei Române.

Consideră că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere următoarele:

În primul rând, apreciază că imobilul nu poate fi restituit în natură, potrivit art. 11 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, suprafața de 112 mp menționată în dispoziția de restituire intră în categoria terenului aferent imobilului exceptat de la restituirea în natură conform art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Mai mult decât atât, Primăria Municipiului București nici nu avea calitatea de a emite dispoziția de restituire a terenului în suprafață de 112 mp, având în vedere calitatea de proprietar a Statului Român și calitatea de administrator a Academiei Române.

Terenul aferent obiectivului de investiții Casa Academiei a devenit proprietatea statului prin expropriere pentru utilitate publică în baza Decretelor nr. 152/07.05.1980, nr. 6/12.01.1984 și nr. 353/10.10.1984 ale fostului Consiliu de Stat al României (RSR).

În anul 2013, când recurenta a realizat procedurile de intabulare, terenul în suprafață de 112,00 mp situat în București, fosta stradă Ecoului nr. 55, nu era grevat de sarcini și nu era inclus în tabelul cu situația terenurilor cu/fară extras de carte funciară situate în Calea 13 septembrie, nr. 13, București, conform extraselor de carte funciară pentru informare eliberate de OCPI București, Biroul de cadastru și publicitate imobiliară sector 5.

Întrucât acest teren era necesar bunei utilizări a obiectivului de investiții Casa Academiei, a fost inclus în suprafața de 104.013 mp care a fost intabulată prin încheierea nr. 34193/23.12.2013 (dosar nr. x/17.12.2013) emisă de OCPI București, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară sectorul 5.

Consideră că instanța de apel în mod netemeinic și nelegal a obligat Academia Română să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 112 mp, întrucât, raportat la actele de care se prevalează reclamanta în dovedirea dreptului de proprietate, Academia Română nu poate fi obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 112 mp, nefiind instituția care a emis dispoziția de restituire în natură a imobilului în cauză.

Pe de altă parte, consideră că datorită faptului că imobilul în litigiu se află în proprietatea publică a statului (Academia Română având doar un drept de administrare), lăsarea reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului în litigiu urmează a fi făcută de către Statul Român, în calitate de proprietar al imobilului, acesta fiind în drept, titularul obligației de lăsare în proprietate a imobilului.

Mai invocă prevederile art. 136 pct. 40) din Codul administrativ, conform căruia "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică".

Astfel, consideră că față de dispozițiile Codului administrativ privind proprietatea publică a statului, care statuează că bunurile proprietate publică a statului sunt inalienabile, Academia Română, în calitate doar de administrator al imobilului nu poate să dispună de acesta ca un proprietar și să-1 predea reclamantei.

De asemenea, apreciază că instanța de apel în mod netemeinic și nelegal obligă Academia Română la plata contravalorii lipsei de folosință pentru ultimii 3 ani, având ca temei legal art. 1357 C. civ. întrucât nu sunt întrunite condițiile acestui tip de răspundere. Arată că nu este dovedită nici existența unei fapte ilicite și nici existența unei culpe din partea Academiei Române, prin urmare aceasta nu poate fi obligată la plata lipsei de folosință.

Mai mult, consideră că instanța de apel în mod netemeinic reține faptul că doar Academia Română va suporta contravaloarea fructelor civile pretinse de reclamantă, întrucât această obligație nu este datorată doar de către Academia Română, ci în solidar cu Statul Român, având în vedere faptul că acesta, ca urmare a formulării cererii de chemare de către reclamantă, nu a întreprins, în calitatea sa de proprietar al imobilului în litigiu, niciun demers în vederea soluționării cererii, nu a manifestat nicio intenție în acest sens către Academia Română.

În drept, în ambele recursuri s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatei A. i s-au comunicat motivele de recurs la 21 februarie 2023, conform dovezii de la fila x verso. Aceasta a formulat în termenul legal de 30 zile, la 10 martie 2023, întâmpinare față de ambele recursuri, solicitând respingerea acestora, ca nefondate și menținerea deciziei recurate, ca temeinică și legală.

Întâmpinarea intimatei A. a fost comunicată recurentei Academia Română la data de 15 martie 2023, potrivit dovezii de comunicare de la dosar recurs. Aceasta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Întâmpinarea intimatei A. a fost comunicată recurentului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la data de 16 martie 2023, potrivit dovezii de comunicare de la dosar recurs. Acesta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 februarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-pârâtă Academia Română și de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1325A din 9 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

A fixat termen de judecată la data de 28 mai 2024, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate.

Recursul pârâtei Academia Română este fondat.

În cuprinsul criticilor sale din cererea de recurs, recurenta pârâtă arată că întrucât potrivit legislației în vigoare bunurile proprietate publică a Statului sunt inalienabile, atunci pârâta recurentă, în calitatea sa de administrator al bunului litigios, nu putea fi obligată să îl predea reclamantei intimate.

Înalta Curte notează că într-adevăr, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituția României (și nu din Codul Administrativ, cum din eroare a menționat recurenta, însă redarea integrală de către recurentă a conținutului normei juridice a permis identificarea exactă a actului normativ pe care l-a avut în vedere):

"Proprietatea - 4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică".

Se constată că în cuprinsul deciziei recurate, în mai multe rânduri, instanța de apel recunoaște că pârâtul Statul Român exercită asupra bunului litigios un drept de proprietate publică:

- "Având în vedere că pârâta Academia Română este administratorul terenului, așadar titulara dreptului de administrare, ca drept corespunzător dreptului de proprietate publică al Statului, Curtea apreciază că pârâta justifică calitate procesuală pasivă, alături de titularul dreptului de proprietate publică - Statul, în acțiunea în revendicare promovată de reclamanta A. (capătul de cerere având ca obiect pretenția de revendicare), căci titularul dreptului de administrare exercită atributele posesiei, folosinței și dispoziției materiale din conținutul dreptului de proprietate publică - art. 868 alin. (2) C. civ.." (pagina 21 a deciziei) sau

- "Curtea are în vedere împrejurarea că reclamanta i-a chemat în judecată pe cei doi pârâți, cu privire la această pretenție, având în vedere titlurile exhibate de pârâtul Statul Român în dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, dar și împrejurarea exercitării dreptului de proprietate publică prin titularul dreptului de administrare, pârâta Academia Română" (pagina 22 a deciziei recurate) sau

- "Totuși, date fiind particularitățile exercitării dreptului de proprietate publică, în ipoteza vizată de art. 861 alin. (3) C. civ., respectiv, în cauza de față, prin titularul dreptului de administrare, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică (art. 866 C. civ.), acest titular fiind pârâta Academia Română, Curtea apreciază că doar această pârâtă are a suporta contravaloarea fructelor civile pretinse de reclamantă, în condițiile în care posesia și folosința sunt transmise de către titularul dreptului de proprietate publică titularului dreptului de administrare - art. 868 alin. (2) C. civ.. Cu alte cuvinte atributele de posesie, folosință și dispoziție materială din conținutul dreptului de proprietate publică se exercită de către titularul dreptului de administrare, în cauză de către pârâta Academia Română, astfel că aceasta din urmă este chemată a dezdăuna pe adevăratul proprietar cu contravaloarea fructelor civile ale bunului imobil deținut cu titlu de administrare (...)" (pagina 23 a deciziei recurate) sau

- "Curtea mai reține că potrivit extrasului de Carte Funciară nr. x emis de OCPI, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 5, terenul în litigiu este intabulat pe numele Statului Român, prin administrator Academia Română. Dreptul de administrare a fost conferit pârâtei Academia Română prin Hotărârea de Guvern nr. 115/1990 privind aplicarea Decretului-lege nr. 30/1990 în legătură cu trecerea patrimoniului partidului comunist în proprietatea statului" (pagina 21 a deciziei recurate).

Așadar, prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel atestă existența unui drept de proprietate publică al pârâtului Statul Român asupra bunului imobil litigios, corelativ cu dreptul de administrare al recurentei Academia Română asupra sa.

Or, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituția României, anterior expus, dar și conform art. 861 alin. (1) C. civ. - "Caracterele dreptului de proprietate publică - (1) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile", rezultă că bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, bunurile din domeniul public fiind scoase din circuitul civil general.

În cauză se observă că deși curtea de apel recunoaște în mod repetat în decizia recurată existența unui drept de proprietate publică al pârâtului Statul Român asupra imobilului în litigiu, cu toate acestea admite capătul de cerere privind revendicarea bunului de către intimata reclamantă, procedând așadar, la înstrăinarea imobilului din domeniul public, fără însă a oferi în prealabil raționamentul său juridic pe baza căruia a procedat la înlăturarea dispozițiilor imperative ale art. 136 alin. (4) din Constituția României și art. 861 alin. (1) C. civ. anterior menționate.

Curtea de apel s-a limitat la a soluționa cererea de revendicare cu ignorarea totală a regimului juridic specific impus de existența unui bun în privința căruia însăși a constatat că este exercitat de către pârâtul Statul Român un drept de proprietate publică. Și aceasta s-a petrecut în condițiile în care în apel, prin întâmpinarea formulată, pârâta Academia Română se apărase invocând caracterul inalienabil, imprescriptibil și insesizabil al bunurilor proprietate publică a Statului (a se vedea dosar apel).

Procedând astfel, omițând a realiza orice analiză a cererii de revendicare și din perspectiva prevederilor constituționale și legale imperative enunțate, rezultă că instanța de apel nu a soluționat integral fondul cauzei deduse judecății sale, necercetând o apărare esențială legată de acest fond și lipsind astfel, și instanța de control judiciar de posibilitatea verificării corectitudinii soluției pe care a pronunțat-o. Indiferent dacă aprecia că această apărare era sau nu fondată, curtea de apel trebuia să o evalueze și să expună înaintea expunerii concluziei sale finale raționamentul pentru care o aprecia fondată sau dimpotrivă, nefondată.

Pe cale de consecință, întrucât acest motiv de recurs este fondat, devenind pentru argumentele prezentate, incidente în cauză prevederile art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., recursul promovat de pârâta Academia Română va admis, decizia recurată va fi casată și va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Întrucât capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință, ca de altfel și capătul de cerere privind rectificarea de carte funciară sunt accesorii capătului de cerere privind revendicarea, modul de rezolvare a acestora depinzând de soluția care se va da cererii de revendicare, rezultă că ansamblul criticilor din recursul pârâtei Academia Română relative capătului de cerere privind despăgubirile pentru lipsa de folosință, va fi evaluat în rejudecare de instanța de apel, inclusiv critica privind caracterul solidar - între administratorul și titularul dreptului de proprietate publică asupra imobilului - al unei obligații de plată a contravalorii lipsei de folosință a imobilului.

Înalta Curte constată că restul criticilor recurentei pârâte Academia Română, grupat la punctul 1 din cererea sa de recurs, vizează operațiunea specifică acțiunii în revendicare, de comparare a titlurilor exhibate de părți, recurenta pârâtă invocând în cadrul său diverse deficiențe ale titlului exhibat de intimata reclamantă. Or, întrucât s-a dispus rejudecarea cauzei, potrivit considerentelor expuse anterior, rezultă că ele vor fi avute în vedere de către instanța de rejudecare în soluționarea capătului de cerere privind revendicarea.

Recursul pârâtului Statul Român este de asemenea, fondat.

Astfel, se observă că motivul de apel vizând cheltuielile de judecată este fondat.

Înalta Curte constată sub acest aspect că deși prin decizia recurată, capătul de cerere privind obligarea la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a fost admis împotriva doar a pârâtei Academia Română, fiind respins împotriva pârâtului recurent Statul Român, cu toate acestea instanța de apel a dispus obligarea acestei din urmă părți procesuale menționate inclusiv la cheltuielile de judecată efectuate de intimata reclamantă pentru soluționarea respectivului capăt de cerere pierdut (de exemplu, onorariul de expertiză efectuată în apel având ca obiectiv calculul cuantumului despăgubirilor aferente lipsei de folosință cuvenite).

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 453 C. proc. civ., atât timp cât recurentul pârât Statul Român nu avea culpă procesuală în privința capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri, întrucât îl câștigase în contradictoriu cu intimata reclamantă, fiind astfel fondat motivul de recurs invocat a cărui corectă încadrare legală este art. 488 pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba despre încălcarea unei norme de drept procesual și nu art. 488 pct. 8 C. proc. civ., operațiune juridică permisă instanței de recurs în temeiul art. 489 C. proc. civ.

În privința ansamblului de critici din același recurs, legate de greșita respingere de către curtea de apel a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepție procesuală întemeiată pe principiul specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la cea generală, în referire la Legea nr. 10/2001, conform Deciziilor în interesul legii nr. 27/2011 și nr. 33/2008 pronunțate de instanța supremă, Înalta Curte constată corectă soluția pronunțată de instanța de apel, atât timp cât situația premisă a acestor decizii obligatorii ale instanței supreme, respectiv neparcurgerea procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, nu se regăsește în cauză, intimata reclamantă exhibând ca titlu de proprietate chiar o dispoziție administrativă emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.

În plus, Înalta Curte notează că prin decizia civilă definitivă nr. 854A/2021 din data de 28 mai 2021 (prin care Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul împotriva sentinței civile nr. 687/2020 pe care a anulat-o, reținând cauza spre rejudecare), decizie pe care nici unul dintre pârâți și nici intimata reclamantă nu au recurat-o, s-a statuat deja, în mod definitiv, că:

"tribunalul, în mod eronat, a identificat elemente de inadmisibilitate a acțiunii civile completate a reclamantei și, tot eronat, nu a examinat pe fond acțiunea în revendicare, Curtea va admite apelul, va anula sentința civilă apelată și va reține cauza pentru evocarea fondului în apel. Așadar, Curtea a găsit incidente dispozițiile art. 480 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în raport de împrejurarea că, deși sentința tribunalului conține în dispozitiv mențiunea de respingere, ca neîntemeiată, a cererii reclamantei, în realitate, prima instanță nu a cercetat fondul acțiunii în revendicare, pronunțând soluția sa pe argumente legate de aplicarea principiului specialia generalibus derogant, în interpretarea dată de ÎCCJ în Decizia RIL nr. 33/2008.

Curtea apreciază că Decizia RIL nr. 33/2008 a ÎCCJ și principiul specialia generalibus derogant nu erau incidente litigiului de față, tribunalul, în mod greșit, neprocedând la examinarea pe fond a acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor exhibate de părțile în litigiu. (...) tribunalul, în mod eronat, a reținut apoi (pagina 16 a sentinței, al patrulea alineat) concursul dintre legea specială nr. 10/2001 și dreptul comun și incidența Deciziei RIL nr. 33/2008 a ÎCCJ. Tribunalul a omis a avea în vedere un element esențial al cauzei și anume faptul că reclamanta A. a recurs la prevederile legii speciale nr. 10/2001, de fapt autorul acesteia D., prin formularea notificării în baza acestei legi, care a fost soluționată de către Primăria Municipiului București prin Dispoziția nr. 10266/16.04.2008, dispoziție exhibată acum, în litigiul de față, de către reclamanta A. ca titlu al dreptului ei de proprietate. Așadar, nu se poate reține în cauză că reclamanta nu ar fi recurs la prevederile acestei legi, câtă vreme reclamanta este beneficiara Dispoziției amintite. Cu alte cuvinte, reclamanta nu a promovat împotriva celor doi pârâți o acțiune în revendicare cu privire la un imobil ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fără a apela inițial la dispozițiile acestei din urmă legi speciale de reparație. Prin urmare, cu acest argument, Curtea reține că nu se pune în cauză, în privința capătului de cerere având ca obiect revendicarea, problema concursului dintre legea specială și dreptul comun, Decizia RIL nr. 33/2008 a ÎCCJ având în vedere situația acțiunilor în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, privitoare la imobile ce intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fără însă ca persoana interesată să fi urmat procedura specială din Legea nr. 10/2001" .

Prin aceeași decizie intermediară definitivă nr. 854A/2021 de admitere a apelului, neatacată de nici una dintre părțile procesuale cu recurs, s-a reținut și "că termenul de 3 ani, la care s-a referit prima instanță, vizează punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de Dispoziția de restituire în natură a imobilului, nefiind incident unei acțiuni civile ce privește fondul dreptului de proprietate afirmat a fi deținut în baza acestei dispoziții".

Toate aceste argumente expuse prin citat au intrat în autoritatea de lucru judecat, ca urmare a nerecurării de către părțile procesuale din prezentul litigiu a deciziei civile nr. 854A/2021 din data de 28 mai 2021 pronunțate de aceeași instanță de apel.

Pe cale de consecință a tuturor celor anterior expuse, Înalta Curte conchide prin a aprecia că soluția instanței de apel de respingere prin decizia civilă nr. 1325/2022 a excepției inadmisibilității invocate de pârâtul Statul Român, este legală.

În privința ansamblului de critici din recursul aceleiași părți procesuale Statul Român, privitor la invocatele deficiențe ale dispoziției administrative emise în temeiul Legii nr. 10/2001 - titlu exhibat de intimata reclamantă în concursul juridic presupus de acțiunea în revendicare - precum ar fi emiterea dispoziției administrative de o persoană juridică nedeținătoare a imobilului litigios sau imposibilitatea restituirii în natură a imobilului ca urmare a incidenței art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că el este arondat fondului cererii de revendicare, fond care însă, a fost rezervat rejudecării de către instanța de apel ce nu l-a rezolvat integral, astfel cum s-a ilustrat de către Înalta Curte supra. Pe cale de consecință, evaluarea acestui ansamblu de critici - evident laolaltă cu apărările contrapuse lui de către partea adversă, intimata reclamantă A. - se va realiza de către instanța de apel în rejudecarea dispusă.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile promovate, va casa decizia civilă și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă Academia Română și de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 1325A din data de 30 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 iunie 2024.