ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1815/2025

Ședința publică din data de 22 octombrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 15 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B. și C. llie au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin administrator Academia Română, obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 490 mp situat în str. x, București, stabilirea liniei de hotar prin puncte coordonate, obligarea la desființarea gardului provizoriu și ridicarea acestei construcții de pe proprietatea lor, rectificarea, prin radiere, a intabulării din cartea funciară nr. x din 17.12.2013 a terenului din X București, care include abuziv și terenul lor, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 560 și art. 563 C. civ., precum și Legea nr. 7/1996 republicată.

La primul termen de judecată în fața Judecătoriei Sectorului 5 București, din data de 26 septembrie 2019, reclamanții au solicitat introducerea în cauză și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de pârât.

Prin sentința civilă nr. 8738 din 5 decembrie 2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a fost declinată soluționarea cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 21 februarie 2019, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 1174 din 26 august 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de acest pârât și a fost respinsă, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C. llie, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin administrator Academia Română.

A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C. llie, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților terenul în suprafață de 287 mp, situat în str. x, x, delimitat prin raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul D. de punctele X.

S-a stabilit linia de hotarul dintre terenul reclamanților, situat în București, str. x, având CF nr. x, și terenul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, situat în București, x, având cf nr. x, pe aliniamentul punctelorx, astfel cum au fost identificate în Raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul D., fiind obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să desființeze gardul provizoriu construit pe terenul reclamanților și să îl ridice de pe acesta. S-a respins în rest ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 306A din 13 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1174/26.08.2022, pronunțate de Tribunalul București, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 306A din 13 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului declarat de pârât, în vederea admiterii apelului și schimbării sentinței apelate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurentul arată că, prin apelul declarat, a criticat soluția primei instanțe cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Satului Român, prin Ministerul Finanțelor, raportat la art. 36 din C. proc. civ., art. 224 alin. (1) din C. civ. și art. 3 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice.

Susține că, în cauză, astfel cum reiese din extrasul de carte funciară, bunul imobil în litigiu se află în patrimoniul statului, însă este în administrarea directă a Academiei Române.

Întrucât se face distincție între dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată a statului și unităților administrativ teritoriale prin dispozițiile Codului administrativ, respectiv art. 354 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, în speță, calitatea procesuală pasivă nu o poate avea decât Statul Român, prin Academia Română, aceasta fiind singura instituție în măsură să mute sau să desființeze gardul, așa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză.

Astfel, este inadmisibil să se impute Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor legale de către autoritățile statului, administratorul bunului în cazul de față fiind persoană juridică care răspunde în fața legii.

Deși reclamanții, prin cererea de chemare în judecată, în mod corect au solicitat desființarea gardului în contradictoriu cu persoana care a avut în administrare și folosință bunul imobil în litigiu, prima instanță, în mod greșit, a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să desființeze gardul în discuție, fără a ține cont de dispozițiile art. 870 și art. 868 alin. (2) din C. civ.

Concluzionând, recurentul arată că reclamanții nu au imputat această faptă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, neexistând nici identitate între pârâtul chemat în judecată și cel ce poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților în data de 23 octombrie 2024.

La data de 27 noiembrie 2024, intimata-pârâtă Academia Română a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului și celorlalți intimați la data de 03 decembrie 2023, nefiind formulate răspunsuri la aceasta.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 03 octombrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie, aflate la dosarul de recurs.

Prin rezoluția de primire a dosarului din 14 octombrie 2024 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, potrivit art. 493 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 14 mai 2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei civile nr. 306A din 13 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fiind stabilit termen de judecată la data de 22 octombrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, când instanța a rămas în pronunțare asupra fondului recursului declarat în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se observă că cererea de recurs dedusă judecății reprezintă o reiterare a aspectelor invocate în cuprinsul apelului declarat de pârâtul recurent, criticându-se, practic, decizia instanței de apel, de menținere a soluției primei instanțe a fondului, aceea de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, și de obligare a acestuia să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în str. x, x, precum și să procedeze la desființarea și ridicarea gardul provizoriu construit pe terenul reclamanților.

În concret, recurentul susține încălcarea de către instanțele fondului a dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. care reglementează calitatea procesuală, raportat la dispozițiile art. 224, art. 870 și art. 868 alin. (2) C. civ., art. 3 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și art. 354 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Această critică va fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., întrucât pune în discuție pretinsa încălcare a unor norme procedurale, dar și a normelor de drept material indicate.

Înalta Curte reține că potrivit art. 36 din C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Așadar, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat, calitate procesuală activă, precum și între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, calitate procesuală pasivă.

Rolul instanței constă în verificarea identității dintre cel chemat în judecată și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății sau persoana în contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului, precum și a identității dintre cel care promovează cererea și titularul dreptului subiectiv sau cel care se prevalează de un anumit interes.

Prin acțiunea introductivă de instanță, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 26 septembrie 2018, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Academia Română, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului situat în București, str. x, stabilirea liniei de hotar și obligarea la desființarea gardului provizoriu și ridicarea acestei construcții de pe proprietatea lor, precum și rectificarea, prin radiere, a intabulării în cartea funciară nr. x din 17.12.2013 a terenului din București, X, care include abuziv și terenul lor.

Reiese, astfel, că reclamanții au învestit instanța cu soluționarea unei cereri de chemare în judecată având obiect multiplu, respectiv revendicare, grănițuire, obligație de a face și rectificare carte funciară.

Deși ambii pârâți chemați în judecată au susținut, fiecare, că nu poate fi admisă acțiunea în contradictoriu cu aceștia, doar Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepție care a fost respinsă de prima instanță, motivat de faptul că, în conformitate cu prevederile art. 223 alin. (1) C. civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice.

În calea de atac a apelului, analizând apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe, apreciind că acest pârât are calitate procesuală pasivă, prin raportare la împrejurarea că acțiunea în revendicare este o acțiune reală, reprezentând modalitatea specifică de apărare a dreptului proprietarului de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept, având totodată dreptul la despăgubiri. Fiind vorba despre o acțiune ce vizează apărarea dreptului de proprietate și trasarea limitelor acestui drept, a apreciat că partea care deține în patrimoniu un drept de proprietate justifică calitate procesuală într-o acțiune în revendicare, indiferent de faptul că atributele acestui drept au fost sau nu încredințate unei terțe entități.

Fiind în discuție un diferend privind dreptul real de proprietate, a conchis instanța de apel că Academia Română nu ar fi avut nici dreptul și nici posibilitatea de a formula apărările pe care le-ar putea formula cel pentru care deține bunul, respectiv Statul Român, titularul dreptului de proprietate.

Reiese, astfel, că instanța de apel a argumentat identitatea cerută de art. 36 din C. proc. civ., dintre acest pârât și cel de-al doilea subiect pasiv din raportul juridic litigios, întemeindu-se pe calitate de proprietar al Statului Român, fără a face distincția între capetele de cerere distincte deduse judecății, raportându-se exclusiv la cererea în revendicare.

Or, așa cum s-a arătat anterior, reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere, care corespund unor instituții de drept distincte, astfel că și legitimarea procesuală pasivă are a se aprecia distinct de instanță.

Prin motivele recurs, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice invocă încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., arătând că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost greșit respinsă, însă formulează argumentele invocate în special prin raportare la dispoziția instanței de desființare și ridicare a gardului de pe proprietatea reclamanților, considerând că, cel puțin în privința acestui petit, calitatea sa procesuală nu poate fi reținută.

Astfel, arată recurentul că deși terenul în cauză se află în proprietatea Statului Român, acesta este administrat de Academia Română, instituție care a și ridicat gardul a cărui desființare se solicită, sens în care obligația de a face, respectiv de a muta ori desființa respectivul gard revine celui care a procedat, fără drept, la edificarea acestuia.

Înalta Curte constată că atunci când se promovează o cerere în revendicare a unui bun proprietate publică, este aplicabil cadrul legal stabilit prin art. 563 și art. 865 C. civ., anume că acțiunea în revendicarea bunului de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept, este a proprietarului. Potrivit art. 865 (1) C. civ., obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului, în timp ce titularii drepturilor reale corespunzătoare proprietății publice sunt obligați: a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică; b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile prevăzute de C. proc. civ.

Aceste din urmă prevederi, în contextul în care, potrivit alin. (3) al art. 865 C. civ., dispozițiile art. 563 C. civ. se aplică în mod corespunzător, nu pot fi altfel înțelese decât vizând ipotezele în care titularii acestor drepturi au calitatea de pârâți în respectivul proces.

Titularul dreptului de administrare corespunzător proprietății publice a statului sau unității administrativ-teritoriale poate avea doar inițiativa apărării în justiție a dreptului de administrare, așa cum rezultă în mod neîndoielnic din prevederile art. 870 C. civ.

Drept urmare, nicio rațiune nu poate fi îndeajuns de puternică pentru a eluda această construcție juridică, și a se considera că dovada dreptului de proprietate a statului ar putea fi realizată mai degrabă de altcineva decât de titularul acestui drept.

Totodată, în conformitate cu art. 3 din H.G. nr. 34/2009, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice: "În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, in principal, următoarele atribuții: 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ".

Pe cale de consecință, în privința cererii în revendicare, prin care se urmărește tocmai apărarea dreptului de proprietate al statului, iar nu a altui drept real, în mod corect instanța de apel a reținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, justifică legitimare procesuală pasivă, în raport cu calitatea sa de proprietar tabular al imobilului în litigiu, sens în care, prin raportare la acest petit, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este corectă și legală, urmând a fi menținută.

Pe de altă parte, însă, Înalta Curte găsește ca fiind fondat același motiv de recurs, vizând soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocat însă prin raportare la petitul având ca obiect obligație de a face - desființarea și ridicarea gardului din panouri de tablă, edificat pe terenul reclamanților.

Astfel, așa cum însăși instanțele fondului au reținut în stabilirea situației de fapt deduse judecății, prin coroborarea probelor administrate în cauză, aspect care nu mai poate face obiectul reevaluării în calea de atac a recursului, Academia Română, în calitate de administrator al imobilului, este cea care a ocupat, în fapt, o suprafață din terenul reclamanților, prin construirea unui gard din panouri de tablă pe terenul acestora.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 752/2001 Academia Română este instituție de interes public național de cercetare în domeniile fundamentale ale științei, autonomă, cu personalitate juridică de drept public.

Astfel cum se reiese din Statutul acestei instituții, în virtutea autonomiei sale prevăzute de lege, Academia Română exercită în mod independent atributele juridice ale posesiei, folosinței și dispoziției materiale asupra bunurilor mobile și imobile pe care le are sau le va dobândi în proprietate sau administrare.

Totodată, astfel cum reiese din coroborarea prevederilor art. 870 alin. (1) și 868 alin. (2) din C. civ., titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege sau de actul de constituire, având calitate procesuală în acțiunile care vizează apărarea acestui drept real de administrare.

Or, în conformitate cu aceste dispoziții, numai Academia Română, ca titular al dreptului de administrare, poate folosi și poate dispune de bunul dat în administrare, acest atribut incluzând și dreptul, respectiv obligația de a desființa construcția edificată chiar de acesta, pe terenul dat în administrare.

Așadar, cum cererea având ca obiect efectuarea unei operațiuni administrative, cum este aceea de desființare și ridicare a unei construcții provizorii, se poate realiza doar de titularul dreptului real care deține prerogativa dispoziției materiale asupra bunului, iar în speță această persoană este pârâta Academia Română, care justifică legitimare procesuală pasivă pentru această cerere.

În consecință, văzând că instanța de apel nu a realizat distincțiile necesare, în raport cu obiectul complex al cererii de chemare în judecată, iar calitatea procesuală a părților nu a fost verificată distinct, în raport cu fiecare cerere dedusă judecății, se impune, din aceste motive ca, în temeiul art. 497 și 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., să fie admis recursul formulat și casată decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Urmează ca reluarea judecății să vizeze exclusiv cererea având ca obiect obligație de a face, respectiv aceea de desființare a gardului provizoriu și ridicarea acestei construcții de pe proprietatea reclamanților, întrucât în mod greșit instanța s-a pronunțat cu privire la aceasta în raport cu o persoană care nu justifică calitate procesuală pasivă.

Cât privește soluția asupra cererii în rectificarea cărții funciare, Înalta Curte constată că aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, hotărârea primei instanțe a fondului nefiind atacată sub acest aspect.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu nerespectarea prevederilor legale, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, va casa decizia recurată, cu privire la soluția asupra cererii având ca obiect obligația de a face și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei civile nr. 306A din 13 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 octombrie 2025.